Articol de paroh Mihai Gojgar publicat în nr. 72 al Revistei Dimitrios

Îmi imaginez că foarte mulți dintre cei care primiți ziarul veți parcurge acest articol la o zi, două sau mai multe după ce veți fi luat Lumină din Biserică. În primul rând, mă bucur că ați venit alături de noi, că am fost împreună la ceasul cel mai important din anul bisericesc. Că am avut ocazia să mărturisim, umăr la umăr, inimă lângă inimă, fundamentul credinței creștine: Hristos a înviat!

Știu, însă, și că cei mai mulți nu veți sta la toată slujba de Înviere. Viața de parohie arată că o zecime dintre cei prezenți la miezul nopții se regăsesc în sfintele lăcașuri și spre ora 4 dimineața. Nu, nu am de gând să critic asta. Deși, admit, mi-ar plăcea să ciocnim împreună ouă roșii, să gustăm puțină brânză și o felie de cozonac.  Iar aceste mângâieri gastronomice se petrec după ce preotul le binecuvântează, aproape de ora 4. Tot atunci se împarte și pâinea numită „paști”, care se consumă în fiecare dimineață a Săptămânii Luminate.

Vă rog, totuși, să aveți în vedere că aspectele exterioare, vizibile ale credinței noastre, cum ar fi mersul cu lumânarea aprinsă până acasă, ori luarea paștelui în fiecare zi sau în noaptea aceea, imediat după ce am ajuns în căminele noastre, la ora 1, nu sunt suficiente. Ele reprezintă ornamentații liturgice pioase, care exprimă fastul și bucuria Învierii Domnului, dar nu sunt esența sărbătorii. Fundamentul prăznuirii stă în celebrarea în Biserică a acestor evenimente.

Faceți din Paște un eveniment comunitar, nu doar unul familial. Aduceți-vă aminte de cei săraci, de cei bolnavi, de cei singuri, de  cei părăsiți. Oferiți o parte din bucatele pe care le pregătiți și vă veți înfrumuseța sărbătoarea. Învierea este un praznic al jertfei și victoriei asupra morții, dar și o surpriză cosmică. Învierea Domnului rămâne o acțiune unică, neasemuită și irepetabilă. Ce-ar fi să ne hrănim din acest exemplu, să imităm neprevăzutul inspirat de resurecția Mântuitorului? Să batem la ușa celor singuri care nu se așteaptă să primească nici o vizită și nici un salut, să ciocnim ouă cu oameni care suferă de tristețe și solitudine nedorită, să căutăm la telefon rude uitate demult? Surpriza oferă bucurie, dăruiește viață. Poate și în modul acesta Dumnezeu ne dă șansa de a fi împreună-lucrători la salvarea unor suflete îndurerate și golite de afecțiune. Să fie acesta paștele nostru! Termenul „paști” înseamnă în ebraică “trecere”; să trecem și noi peste fluviul obișnuințelor și rutinei noastre anuale și să mergem pe malul celălalt, unde bucuria, surpriza, dăruirea, zâmbetul, entuziasmul pot aduce apropierea de semeni, de Dumnezeu.

Sărbători cu bucurie în suflet și iubirea dăruirii!

Hristos a înviat!

Articol de diac. Bogdan Bădiţă publicat în nr. 72 al Revistei Dimitrios

Perioada pascală pe care o traversăm este una a bucuriei și a desăvârșirii duhovnicești, bucurie manifestată atât prin conținutul slujbelor cât și prin rânduiala postirii. De aceea, în Săptămâna Luminată, pentru zilele de miercuri și vineri avem harți, o dezlegare la orice mâncare (carne, ouă, brânză) precum și la vin. După această frumoasă săptămână, Sfinții Părinți au rânduit ca pe toată perioada pascală, până la Cincizecime sau Rusalii, în zilele de miercuri și vineri să fie dezlegare la pește. Dezlegarea aceasta se înscrie în același context al bucuriei praznicului Învierii Domnului.

Hristos a înviat!

Articol de pr. Marius Curelea publicat în nr. 72 al Revistei Dimitrios

Îngenuncherea însoțită de metanii, reprezintă fără îndoială un semn de respect, de smerenie și supunere  față de Dumnezeu. Metaniile sunt o formă de exprimare a stării de pocăință și constituie un act de cult. Ele sunt o manifestare îndeobște a monahilor dar și a creștinilor mai zeloși și se practică mai ales în perioada Postului Mare. Noțiunea de metanie vine din grecescul metanoia  și subliniază intenția omului de a-și schimba mintea, modul de a gândi, ducând spre transformarea interioară a omului.

O întrebare frecventă este dacă sunt îngăduite sau nu metaniile și îngenuncherile în perioada liturgică cuprinsă între Învierea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt.

Fără îndoială că s-au scris multe pe această temă, multe canoane au fost interpretate spre folosul credincioșilor. Amintim așadar de canonul 91 al Sf. Vasile cel Mare care arată că între Ziua Domnului și Cinzecime este o perioadă de bucurie și prin urmare metaniile nu sunt îngăduite. Pe de altă parte, în parohii se slujește Sf. Liturghie mai mult duminica și în sărbători iar în mânăstiri zilnic, deci canoanele care se aplică în mânăstire nu se pot aplica la fel și în parohie. (Sf. Canoane spun că nu se îngenunchează în ziua Învierii).

Făcute în perioada pascală, metaniile sau îngenuncherile nu aduc prejudicii vieții duhovnicești a creștinului, nu contravin doctrinei sau canoanelor Bisericii. Prin urmare  atitudinea creștinilor care mustră pe cei neștiutori trebuie să fie blândă, smerită, fără intenția de a impune în loc să recomande.

„Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure, şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută: că a înviat Hristos, veselia cea veşnică.”

O femeie vine cu băiatul ei de 10 ani în fața mea și îmi solicită să îi fac o rugăciune, să îi zic ceva să fie mai bine. A fost și la doctor, desigur, însă chiar și medicii i-au spus că depinde de „Cel de Sus. Rugați-vă și dumneavoastră…”. Copilul suferă încă de la doi ani, a mai fost pe la biserici, l-a spovedit, l-a împărtășit, dar nu s-a făcut bine.

Cam așa s-a întâmplat în pericopa de la Marcu, citită în Duminica a IV-a din Post, Vindecarea fiului lunatic (Marcu IX, 17-32). Un om vine cu fiul său demonizat, cu o boală care arată demonizarea lui. Duhul mut îl arunca la pământ, îi provoca spume la gură, scrâșnire de dinți și înțepenirea trupului (v. 18). Hristos îi spune bărbatului că vindecarea depinde de credință. „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (v. 23). Răspunsul părintelui întristat a rămas celebru: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (v. 24).

Tăria credinței, onestitatea ei, intensitatea fidelității față de Dumnezeu reprezintă o problematică mereu actuală omului religios. În forul său interior, omul își poate recenza cu adevărat, cu realism atașamentul său de Părintele ceresc. Nu trebuie să se ascundă, să își afișeze o mască ori să pară ceva ce nu este. Se poate vedea pe el însuși. Dar…se poate?

Vă invit să slalomăm astăzi printre cuvintele de înțelepciune ale Sf. Vasile cel mare, Omilia despre credință.

„Mintea care a reuşit să se curățească de patimile cele materiale, care a putut să părăsească toată zidirea înțelegătoare și, ca un pește, să iasă din adânc și să înoate la suprafața apei, ajunge în regiunea curată a creației și vede pe Duhul cel Sfânt acolo unde este Fiul și unde este Tatăl, în unire cu Ei, într-o singură ființă și într-o singură fire, avându-le pe toate: bunătatea, dreptatea, sfințenia, viața”. Așadar, credința urmează unui efort de despătimire, de renunțare la căderile ființei noastre, în special la cele materiale. Această luptă este asemănată cu ascensiunea unui pește din adâncurile mării până la luciul apei, ori cât mai aproape de granița apei cu aerul. Nu doar de patimi trebuie să se dezbrace persoana umană; ci și de o privire cantitativă, de o perspectivă exclusiv telurică, una care desconsideră capacitățile nescalare, duhovnicești, spirituale ale omului. Suntem chemați să admirăm lumea și cu ochi înlăcrimați de bucuria vederii unui răsărit, de emoția apariției unui ghiocel sau de fericirea de a te odihni pe o pajiște la ceasul de seară al unei veri de iulie. Suntem invitați să nu mai calculăm, ci să contemplăm. Acesta este un prim pas. Unul mare, care te duce aproape de simțirea Sfintei Treimi în tot ceea ce te înconjoară, adică să fii ca peștele aproape de aer.

Care este urmarea, ori cum te poți verifica? Simplu, ne spune tot Sf. Vasile: bunătatea, dreptatea, sfințenia, viața, simțite și împărtășite celorlalți. Deci, un om credincios e un om bun, milostiv, darnic, generos. Un om credincios nu poate fi nedrept cu cei din jur, nu poate șmecheri pe ceilalți, nu are voie să își păcălească semenii. Credința crește și se verifică în împărtășirea și primirea Sfintelor taine; un om credincios este un om care prețuiește și caută timpul sfânt al sfintelor slujbe, al rugăciunii, al cultului. Un om credincios oferă viață și o ocrotește, surâde și dăruiește lumină.

La a patra treaptă, din cele șase ale Postului Mare, vindecarea lunaticului e o șansă de a ne întreba cât credem. Criteriile le avem. Să nu ne temem să fim buni, miloși, cuminți. Nu vom pica de fraieri, cum zic unii, nu vom fi ultimii; Dumnezeu are grijă, pentru că „prin Duhul Sfânt cei slabi ajung puternici, cei săraci se îmbogățesc, oamenii simpli la cuvânt sunt mai înțelepți decât înțelepții”

(Sf. Vasile).

De aceea, Biserica Sf. Dumitru, odihnă pentru sufletele și trupurile noastre, e casa unde putem face binele (ajutorarea comunităților sărace – ex. Schitul Bradu; sprijinirea persoanelor nevoiașe – a se vedea masa de sâmbătă, detalii în ziarul parohial, pe Facebook ori la avizier), unde învățăm și suntem întăriți să fim corecți, unde suntem sfințiți prin Tainele Bisericii și unde trăim în comuniunea iubirii Sfintei Treimi, alături de semenii noștri.

Articol scris de Pr. Mihai Gojgar pentru Nr. 71 al Revistei Dimitrios