Biserica Sfântul Dumitru-Poştă din Bucureşti s-ar putea numi şi comunitatea filantropilor. La Biserica Sfântul Dumitru-Poştă s-a coagulat de ceva vreme o comunitate de filantropi. Oameni cu suflet care au ales să ajute. Vorbesc cu lacrimile Ştefaniei, pentru că fetiţa asta de 11 ani tace. Doar ce constatase mai devreme, cu o dezarmantă seninătate, că „viaţa e nedreaptă”. Lasă tot timpul capul în jos. Ca şi cum ar vrea să se ascundă pe ea însăşi, cu tot cu suferinţa ei. Spune că locuieşte cu mama într-un centru de ocrotire socială din Bucureşti. De tată nu are ce zice. O fi pe undeva, nu ştie unde. Mama e bolnavă. Nu are servici. Ştefania e singurul copil al unui cuplu demult destrămat.
„Să fiu un om bun”
Fetiţei îi place să deseneze. A descoperit arta, de câţiva ani, şi ca pe un refugiu în faţa necazurilor. „De câte ori desenez uit de tot răul din jurul meu”. Planul ei e să meargă în continuare la şcoală, să înveţe cât mai bine – spune că îi place şi matematica – pentru a-şi construi acel drum pe care îl visează. Şi ce visezi? „Să fiu un om bun”.
Un răspuns greu
Revenim la presiunile momentului. Are nevoie de îmbrăcăminte şi încălţăminte adecvate timpului rece. Dar mai trebuie şi rechizite. Şi creioane pentru desen. Şi foi pe care să-şi aştearnă gândurile, mult mai colorate în comparaţie cu pâcla de care parcă nu mai scapă. E foarte greu să auzi de la un copil spunând că nu ştie ce este copilăria. Ştefania are maturitatea de a recunoaşte acest lucru oribil. O întreb dacă îşi doreşte ceva în viaţa ei, dincolo de cele legate de şcoală, de viitor. Doar acum. „Să fiu copil”. A stat ceva timp şi s-a gândit la răspunsul acesta.
Micul pictor
Mauro ştie să privească în ochii celui cu care vorbeşte. E mult mai dezinvolt. Pictura e unicul cer senin din sufletul său. Are nouă ani şi de la patru ani a început să mânuiască pensula. A mers la nişte cursuri unde să-şi şlefuiască talentul. Are nişte tablouri pe care mi le prezintă şi începe să-mi povestească despre tehnici specifice efortului său, cum a făcut nuanţa aceea, cum a gândit unghiul acela. Parcă ascult un profesor.
Bunica pe post de mamă şi tată
O are alături pe bunica Mihaela. Bunica e pentru el mamă şi tată, de când avea opt luni. O femeie mică de statură, dar mare în voinţa de a-şi creşte nepotul cu orice sacrificii. Nu e deloc uşor, mai ales când ai o pensie de numai 520 de lei. Pensie de boală. Doamna din faţa mea a fost operată de două ori. De fiecare dată a stat în spital o perioadă minimă. Ştia să trebuie să se întoarcă la Mauro al ei.
Părinţii au dispărut
Părinţii copilului au plecat unde au văzut cu ochii. Mama prin străinătate. Tatăl mai apare din când în când, dar e departe de a-şi îndeplini cel puţin obligaţiile materiale faţă de cel mic, nicidecum să mai vorbeşti şi de cele sufleteşti. Băiatul vrea, în principal, pensule şi pânză, pentru a-şi duce mai departe pasiunea.
Fetiţa în cărucior
Maria-Cristina e în scaun cu rotile. Din naştere există o malformaţie a coloanei vertebrale. Bunica şi mama o cresc pe fetiţa asta în vârstă de şapte ani. Tatăl a dat bir cu fugiţii de mai mult timp. Mama are, de curâd, un loc de muncă. Dar banii nu sunt de ajuns pentru tratamentele care depăşesc cu mult firavul buget al familiei.
Un adevărat bărbat
Mihai e ditamai bărbatul, deşi are numai 15 ani, dar şi în cazul său putem aduce în discuţie o maturizare înainte de vreme. De mamă nu mai ştie nimic de când era de-o şchiopă. Tatăl şi-a refăcut viaţa în braţele altei femei, iar temelia copilului s-a bazat numai pe bunica dintr-o comună ialomiţeană. Adolescentul a dat dovadă de o inteligenţă aparte. Matematica e pentru el cea mai mare atracţie.
Ajutor de la întreg satul
Drept pentru care acolo, în satul în care a crescut, oamenii l-au ajutat să meargă la Bucureşti. Comunitatea a fost unită în jurul apelului făcut de preot. Fiecare a sărit cu ce a putut. Mihai e înscris la un liceu cu profilul Matematică-Informatică. Are în continuare nevoie de sprijin, în primul rând pentru a plăti 150 de lei pe lună, cât e cazarea în cămin. La fiecare sfârşit de săptămână, drumul lui e unul singur, spre bunică, pe care o ajută la treburile gospodăreşti. Nu are timp, încă, pentru vise.
La şcoală
V-am prezentat câteva poveşti de viaţă. Nu am vrut să fie nici melodramatice, nici fardate cu deşarte speranţe. Am ajuns într-o zi de sâmbătă la Şcoala gimnazială de arte numărul 5 din Sectorul 3. Aici fusesem anunţat că va avea loc un eveniment caritabil. Primisem informaţia de la preotul Mihai Gojgar, care activează la Biserica cu hramul Sfântului Dumitru-Poştă, de pe strada Franceză, în buricul Capitalei.
Un model
Omul acesta, tânăr, a reuşit să adune în jurul său o comunitate aparte. Oameni veniţi din tot Bucureştiul care de mai mulţi ani pun în practică o serie întreagă de activităţi pentru susţinerea celor ajunşi într-un impas al vieţii. Descoperisem acest lăcaş de cult şi valoarea solidarităţii încă din vara acestui an, cu ocazia altei strângeri de fonduri.
Chirie pentru umanitate
La fel se întâmplă şi acum. Părintele a căutat un spaţiu cât de cât încăpător în preajma bisericii unde slujeşte. Nu se mai putea o desfăşurare de forţe în curtea casei Domnului. A venit frigul, e nevoie de un adăpost. Dar peste tot pe unde a mers i s-au cerut bani pentru închirierea spaţiului, timp de două zile, adică sâmbătă şi duminică. Le-a spus celor cu care a stat de vorbă că e o acţiune caritabilă, dar una-i una şi alta-i alta. Preţul pe care ar fi trebuit să-l plătească pentru închirierea unei săli era de 5.000 de euro.
Acea uşă deschisă
Aşa se explică de ce acum totul se întâmplă într-o şcoală din apropiere de Piaţa Muncii. De data asta, prin bunăvoinţa autorităţilor locale. Dar e numai o chestiune de geografie, pentru că altfel răul e spre bine. Şcoala asta arată impecabil. Nici măcar nu are forma clasică a unei instituţii de învăţământ, iar vasta sală în care poţi respira în voie e deschisă cu totul spre exterior, datorită unui întreg perete din sticlă.
Atelierele creative
Aici au loc atelierele. Au venit 27 de studenţi de la Universitatea Ecologică. Dar şi alţi oameni care fac parte din comunitatea bisericii. Plus voluntarii de la Asociaţia Umanitară „Tadeu”. Să fie cu totul, din ce apreciez, vreo 50 de persoane, împărţite pe diverse grupe, de pictură, de textile, de scriere creativă, împletituri, bijuterii. Şi multe altele. Un întreg furnicar creativ. Mai e şi un compartiment special dedicat artei ceaiului oriental.
Profesoara şi studenţii
Este esenţa de care îmi vorbeşte şi Carmen Bulzan, profesor la Universitatea Ecologică. „Creativitate şi generozitate”, spune profesoara, care îmi prezintă cele opt ateliere ad-hoc. Nu a fost nevoie, subliniază, decât de un semn şi apele s-au şi strâns. „Să ajuţi pe cel care are nevoie, acesta e cel mai important lucru. Să dăruieşti bucurie fără nicio răsplată. Trebuie să redescoperim ideea de a dărui”, spune sociologul de formaţie.
Of, solidaritatea…
Da, toate bune şi frumoase, completez eu, dar uite că preotul îmi spunea mai devreme cât de greu a fost să obţină un spaţiu pentru activitatea de azi. Aşa că a dărui nu este un punct forte al societăţii româneşti contemporane. Mai mult decât atât, repetăm pentru a nu ştiu câta oară ce spun diverse rapoarte, anume că România e pe penultimul loc în Uniunea Europeană la voluntariat. Profesoara se uită la mine şi oftează. „Voluntariatul ar trebui să fie promovat încă din clasele primare”.
Un specialist şi principiile sale
O cunosc apoi pe Alexandra Nicolaescu (alături de Alexandra), o tânără cu studii universitare în domeniul Asistenţei Sociale. Când vorbeşte despre misiunea ei în societate se îmbujorează. Tonul capătă accente grave. Are idei clare despre ceea ce ar trebui să facă un asistent social. Primul lucru pe care îl reţin e că un asemenea specialist nu ar trebui să lucreze cu dosare, ci cu sufletele oamenilor. Nişte fiinţe pe care să nu le trateze ca şi cum ar fi acei străini din fişa postului, ci să treacă dincolo de proceduri, să le devină prieten, să le înţeleagă trăirile. Aşa va ajunge la fundamentul necesităţilor pe care le au şi va putea găsi formula optimă de a-i susţine. Alexandra, sper că am înţeles bine ce mi-ai explicat. Am încercat să exprim esenţa vorbelor tale.
Caută şi găseşte
Femeia aceasta face un lucru de bază, consideră ea, în asistenţa socială. Caută pe acei semeni ai ei care au voinţa, dar nu mereu şi putinţa, de a se ajuta singuri. Chiar pune accent pe acest principiu, anume ca unui om să-i deschizi barierele, pentru ca apoi să-şi desăvârşească, prin propriu-i efort, ţelurile. O întreb câţi a găsit până acum. Nu se gândeşte mult, pentru că are situaţia clară în minte, 60 de persoane, copii şi maturi. Din 2012, de când e aproape de acţinile umanitare desfăşurate în jurul Bisericii Sfântul Dimitru-Poştă. Ţine legătura cu tot felul de instituţii şi organizaţii, oţinând preţioase informaţii în acest sens. Din Bucureşti şi din provincie.
Un sistem al bunăvoinţei
E implicată şi în apariţia Asociaţiei Umanitare „Tadeu”, înfiinţată de câteva luni, ca vice-preşedinte al acestui for. Aşa se leagă totul, pentru că în momenul în care apar nişte cazuri sociale care trebuie imediat susţinute se dă semnalul şi toată lumea pune umărul, de la preot şi enoriaşii lui, până la voluntarii asociaţiei. Completându-se cu toţi cei care sunt dispuşi să lase de-o parte programul lor curent şi să pună osul la treabă.
Bunica şi cei patru nepoţi
Apoi îmi descrie un caz foarte recent pe care urmează să-l aprofundeze în perioadă următoare. Abia dacă are un capăt de informaţie. Este o bunică despre care ştie că îşi creşte singură cei patru nepoţi, doi dintre ei fiind gemeni. Cel mai mic copil e în spital, grav bolnav. Minorii au fost abandonaţi de părinţii lor.
Dacă nu vor românii, o fac bulgarii
Discuţia se întoarce pentru scurt timp la Maria-Cristina, fetiţa de şapte ani în scaun cu rotile, de care aminteam mai înainte. Ei bine, nu s-a găsit în toată România o firmă care face asemenea agregate dispusă la un ajutor pentru familia copilului. Culmea e că din Bulgaria a venit un semnal de la o companie de profil. Vecinii noştri au suportat o parte din costurile căruciorului, dar şi taxele aferente, pentru ca dispozitivul să ajungă cu bine la destinatar. Alte comentarii sunt de prisos.
Spiritul sărăbătorilor
Se apropie sărbătorile de iarnă. Alexandra spune că înaintea fiecărui Crăciun promovează pe toate căile posibile două-trei cazuri sociale extrem de grave, în încercarea de a găsi acel sprijin de care oamenii respectivi au nevoie. La rândul său, părintele Mihai Gojgar aminteşte despre corul bisericii. Vor merge peste tot să cânte colinde, inclcusiv la companii. Oamenii aceştia demonstrează că spiritul lui Moş Crăciun nu e doar un mit.
(Material preluat de pe adresa: http://www.stiriutile.ro/biserica-sfantul-dumitru-posta-din-bucuresti. Postat pe 27 noiembrie 2017 de către Dan Gheorghe; Foto: Dan Gheorghe)
O chestiune presantă o reprezintă acum și înnoirea pieselor de mobilier. Minunatele icoane pe care nu le-ați mai văzut în ultima vreme așteaptă să revină la loc de cinste în frumosul nostru lăcaș. În acest sens, am decis să realizăm iconostase noi, din lemn masiv, pentru cinci icoane (Axionița – icoana Maicii Domnului, Sfântul Iuda, Sfânta Ana cu Sfânta Fecioară în brațe, Sfânta Parascheva de la Iași și Sfânta Filoteia de la Curtea de Argeș), precum și trei baldachine care să adăpostească raclele cu sfintele moaște (pentru Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, pentru Sfinții Haralambie și Pantelimon, respectiv pentru Sfinții Nicanor și Antipa).
Biserica Sfântul Dumitru-Poștă 