• 1655
  • prima menţionare documentară a Bisericii Sf. Dumitru, când într-un proces dintre Episcopia Buzăului şi Radu Dudescu, aici se face jurământul pentru stabilirea adevărului, în vederea hotărârii
  •  prima biserică a fost din lemn, ridicată de vornicul Badea Bălăcianu pe la 1650;
• 1700
  • Biserica devine metoc al Episcopiei Buzăului, casele care aparţineau bisericii fiind locul de găzduire al episcopilor buzoieni când veneau în Bucureşti;
• 1741-1746
  • Stroe Râmniceanu (mai târziu călugărul Isaia) şi nepotul său, Radu, logofăt de vistierie, ridică „lăcaş de piatră” în locul bisericii de lemn a lui Badea Bălăcianu, „la poarta de sus a curţii domneşti” (actuala Curte Veche);
• 1797
  • Biserica este aproape de ruină, având o situaţie financiară precară;
• 1819
  • Părăsită, afectată de cutremurul din 1802 şi de incendiul din 1804, lăcaşul de cult este rezidit din temelie prin grija Episcopului Constandie Filitti al Buzăului. Lucrările au fost executate de meşterul zidar Iosif Weltz în perioada mai-iulie. Din vechea construcţie de la 1741 s-a mai păstrat doar chenarul uşii de la intrare.
• 1821
  • Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştiului, sunt aduse aici pentru o scurtă perioadă, mitropolia fiind ocupată de oamenii lui Bimbaşa Sava (unul din ucigaşii lui Tudor Vladimirescu);
• 1827
  • Moare Episcopul Constandie Filitti, fiind îngropat în partea dreaptă a pronaosului bisericii zidite de el;
• 1847, 23 martie
  • Un incendiu năprasnic izbucneşte într-o casă de lângă Biserica Sf. Dumitru. Focul mistuie o mare parte a Bucureştiului, lăcaşul scăpând, printr-o minune, cu pagube mici;
• 1852
  • Este aşezată pisania (care există şi azi) de deasupra uşii de la intrare;
• 1918
  • După Primul Război Mondial (1914-1918), biserica este în ruină, fiind propusă spre demolare;
• 1930
  • După ani de străduinţe din partea Acad. Ioan C. Filitti (nepotul episcopului Constandie Filitti), în care a fost reparată şi înfrumuseţată, pe 30 noiembrie Biserica Sf. Dumitru este redată cultului;
• 2009
  • Biserica Sf. Dumitru devine Paraclis studenţesc şi primeşte încă două hramuri: Sf. Pantelimon şi Sf. Haralambie, ale căror sfinte moaşte se află în sfântul lăcaş.

Biserica de lemn a boierului Badea Bălăceanu (Articol scris de Silviu – Constantin Nedelcu pentru numărul 81 al Revistei Dimitrios)

Unii istorici au afirmat că biserica a fost construită din lemn de către Badea Bălăceanu.

Prima menţiune o găsim la istoricul G. I. Ionnescu-Gion vorbind despre Biserica Sf. Dumitru, în lucrarea sa intitulată Istoria Bucurescilor care a fost tipărită în anul 1899, la Stabilimentul Grafic I. V Socecu din Bucureşti, a afirmat că „(biserica) era clădită din lemn sau, mai bine, reparată de vornicul Badea Bălăceanul, pe la jumătatea secolului XVII” (p. 185).

Generalul P. V. Năsturel, în lucrarea sa Biserica Stavropoleos din Bucureşti după documentele din Arhivele Statului cu planuri şi vederi fotografice, publicată la Bucureşti în anul 1906 la Tipografia Cărţilor Bisericeşti, spune că „biserica a fost, în adevăr, făcută de Badé, de lemn, şi o va fi reparat el de mai multe ori până cât a trăit” (p. 33).

Şi Acad. Ioan C. Filitti, citându-i pe cei doi autori amintiţi mai sus, afirmă că „un act dela 1754 ni spune că biserica a fost mai întâi de lemn, făcută de vornicul Badea Bălăcianu” (p. 3).

Părerea unanim acceptată a istoricilor este aceea că Badea Bălăceanu a fost primul ctitor al bisericii de lemn aflată pe proprietăţile sale, de lângă curtea domnească, cu hramul Sf. Mare Mucenic Dumitrie.

Deşi Acad. Ioan C. Filitti afirmă despre Badea Bălăceanu că „acesta a fost primul fundator al Bisericii Sf. Dumitru, înainte de anul 1655” (p. 3), putem completa spunând că nu a fost primul fondator ci unul dintre cei mai importanţi ctitori pe care

i-a avut biserica aceasta în bogata sa istorie. În sprijinul celor afirmate de mine vin cu un document redactat în Bucureşti, datat în 5 noiembrie 1652, având titlul următor: „Dumitru Vărgatu vinde lui Constantin (Cantacuzino) mare postelnic un loc în mahalaua Tabacilor, ce merge până în apa Dîmboviţei” (POTRA, George. Documente privitoare la Istoria Oraşului Bucureşti (1594-1821). Bucureşti: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1961, p. 108).

Documentul cu pricina este scurt şi reprezintă actul de vânzare al unui teren în oraşul Bucureşti, în mahalaua Tabacilor, şi a fost scris de „popa Stoica de la biserica de Jurămînt” (p. 108).

Acest document este foarte important deoarece aflăm numele primului preot cunoscut în documente, care a slujit în biserica de lemn rectitorită de către Badea Bălăceanu.

Există şi ipoteza conform căreia biserica să fi fost de piatră înaintea de anul 1595, când Sinan Paşa a incendiat Bucureştiul în luna octombrie odată cu retragerea sa. Din nefericire nu există vreun document intern în care să se spună cu exactitate acest lucru, nici măcar în memoriile călătorilor străini în Ţările Române. Există totuşi posibilitatea ca această ipoteză să fie adevărată din două motive: 1) biserica se afla chiar lângă curtea domnească şi 2) la jurămintele ce aveau loc aici, veneau boierii din toată Ţara Românească, ba însuşi Domnitorul Ţării şi uneori chiar Mitropolitul. Pentru o astfel de ceremonie, cum erau jurămintele, trebuia să existe un anumit ritual ce presupunea un anume fast, care nu trebuia să fie mai prejos decât cel cu care erau obişnuiţi Domnul ţării sau Mitropolitul ori alţi arhierei. În memoriile călătorilor străini prin Ţările Române sunt descrise cu lux de amănunte clădirile din Bucureşti, dintre care majoritatea celor din centru erau din lemn însă erau şi multe case din piatră, nu sunt descrise şi construcţiile bisericilor decât în puţine cazuri, cum ar fi Biserica Mitropoliei ş. a.

După incendiul din 1595 biserica este posibil să fi fost reconstruită din lemn, precum casele din mahalaua Bălăceanu.

Citiți mai multe despre Situația actuală și despre Planurile de dezvoltare și rugați-vă împreună cu noi pentru a avea spre slava Domnului şi spre mântuirea noastră, biserica întărită şi înfrumuseţată.