Ce este postul? Postul nu stă în înfrânarea de la mâncare, cât în înfrânarea de la gânduri necurate – să postim de gânduri! (Pr. Tadei – Pateric). Sfântul Serafim de Sarov spune: Istovește-ți trupul cu postul și privegherea, și vei alunga gândul chinuitor al iubirii de plăceri. Iar Sfântul Paisie Aghioritul mărturisește că războiul trupesc firesc se retrage cu postul, privegherea, rugăciunea, dar numai atunci când nu există mândrie.

            Mântuitorul a postit 40 de zile înainte de începutul activității Sale publice. Apoi Sfinții Apostoli au practicat postul unit cu rugăciunea, și urmând exemplul lor, întreaga Biserică ține rânduiala postului. Sfinții Părinți îndeamnă ca alături de postul de mâncare să ne înfrânăm și de la gânduri, să facem fapte bune, să renunțăm la patimi, să ne spovedim cât mai des, căci scopul este unirea cu Hristos în Taina Euharistiei, să facem metanii și să încununăm rugăciunea particulară cu lacrimile, o atitudine care certifică adevărata pocăință. Iar la scaunul de spovedanie, unde de față este Hristos, nu venim oricum. Trebuie să ne facem mai întâi un examen riguros de conștiință, să ne dorim din toată ființa îndreptarea privirii dinspre întinăciune spre cer; să facem mereu rugăciunile înainte și după spovedanie și dacă ne împărtășim este obligatoriu să citim canonul Sfintei Împărtășanii.

Sfânta Euharistie ne transfigurează și ne schimbă lăuntric. Chipurile noastre, după primirea sfintelor taine, luminează duhovnicește asemeni sfinților. Unii oameni înduhovniciți văd cum chipurile celor ce primesc Sfânta Împărtășanie radiază de lumina harului Sfântului Duh.

Postul Paștelui este mai aspru. Unii țin postul recomandat de calendar, unde vedem că sunt zile în care nu avem dezlegare la vin și la ulei, că sunt zile de post negru în care nu se mănâncă și nu se bea nimic până seara. Insist asupra faptului că în biserica noastră se săvârșește în toată perioada postului, în fiecare vineri seara (în afară de vinerea mare), Sfânta Liturghie a Darurilor mai- înainte Sfințite. O slujbă cu totul deosebită, cu o încărcătură duhovnicească aparte, în care preoții și unii credincioși (sper cât mai mulți dintre cei care citesc acest articol) se împărtășesc, ținând post negru toată ziua. Dacă reușim să facem aceste lucruri putem să ne bucurăm cât mai deplin de minunea Învierii Domnului, când la auzul glasului preotului Veniți de luați Lumină, inimile noastre tresaltă de bucurie duhovnicească, simțind prezența îngerilor care se bucură și ei de evenimentul sfânt al Învierii.

Articol de Diac. Bogdan Bădiţă publicat în nr. 69 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: http://www.enational.ro/

Zilele aliturgice sunt zile în care nu se săvârșește Sfânta Liturghie și se recomandă ajunarea, adică post până seara.

Zilele de miercuri şi vineri din Săptămâna brânzei, luni și marți în prima săptămână a Postului Mare, precum și Vinerea Pătimirilor sunt momente în care rigoarea postirii nu este întreruptă nici măcar de împărtășire. Încă din primele secole creştine este rânduită în Postul Mare Liturghia Darurilor- mai Înainte- Sfinţite, după ajunare creştinii împărtăşindu-se în cadrul acestei Sfinte Liturghii, care se oficia la ora Vecerniei, seara.

Astfel, luni şi marţi din Săptămâna Mare sau prima săptămână a Postului Sfintelor Paşti sunt zile de post aspru, în care nu mâncăm şi nu bem nimic, nici măcar la apusul soarelui. Fiind o continuitate a postului absolut, acesta nu se întrerupe nici măcar pentru Sfânta Împărtăşanie. Postul este ţinut după sănătatea trupească şi după putinţa fiecăruia, dar faptul că aceste zile sunt aliturgice arată o dimensiune a postului spre care trebuie să tindem toţi. Cât priveşte săptămâna pregătitoare, dinaintea Postului Mare, zilele aliturgice sunt rânduite de Biserică şi aici pe baza aceluiaşi considerent, ca nevoinţa să nu se desfăşoare abrupt.

Amintim că în fiecare vineri seară, în cursul Postului Mare, de la ora 18, vom săvârși Sfânta Liturghie a Darurilor-mai-Înainte-Sfințite, o rânduială deosebit de frumoasă și de profundă.

Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie figurează în calendarul ortodox pe data de 10 februarie. Receptat de Biserica Ortodoxă în calitatea sa de martir, perceput de pietatea populară ca personaj exemplar care îşi pune toate abilităţile în slujba celor mulţi, înfrângând prezenţe malefice între care ciuma este cea mai frecventă, cultul Sfântului Haralambie este în directă relaţie cu eficacitatea dovedită, palpabilă a faptelor sale. Întâlnit mai rar astăzi ca nume de botez, dar bine reprezentat ca nume de familie, Haralambie este un nume specific creştin cu origine grecească, fiind compus din hara („har“, „bucurie“) si lambos („lumina“, „strălucire“), deci tâlcuindu-se ca: „lumină harică“ sau „strălucire a harului“.

Cultul său a cunoscut o dezvoltare, după cum arată însemnările, în secolele

XVII – XIX, când lumea spaţiului rural era dominată de teama în faţa morţii prin năpraznica boală a ciumei, în faţa căreia oamenii simpli se vedeau cu totul neputincioşi. Oamenii s-au îndreptat în situaţiile limită spre ajutorul lui Dumnezeu, dar şi-au luat de multe ori intermediari care au avut, de-a lungul vremii, câte o „specializare“. Sfântul Haralambie o avea pe aceasta, a apărării de ciumă şi de foamete.

Evenimentele tragice de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX:  foametea din vremea lui Alexandru Constantin Moruzi din 1795 şi „ciuma lui Caragea“din 1812-1815  au dus la o dezvoltare a cultului Sfântului Haralambie, lucru care reiese şi din alegerea acestui hram de către mai multe lăcaşuri sfinte. Probabil cultul Sfântului era mai dezvoltat la sate, căci în Bucureşti la sfârşitul secolului al XVIII-lea erau organizate procesiuni cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, adus special în capitală, iar începând cu secolul al XIX-lea Sfântul Dumitru Basarabov va fi purtat pe străzile capitalei în perioada epidemiilor, aşa cum afirma şi Dimitrie Papazoglu în Istoria fondării oraşului Bucureşti: „tata spune că în vremea ciumii lui Ioan Caragea, la 1815, fiind foarte întinsă această teribilă epidemie în capitală, au scos pe sfântul (n.n.Dimitrie Basarabov) şi după ce au ocolit cu el capitala l-au poprit în mijlocul târgului, unde s-a făcut sfinţirea apei şi s-au citit rugăciuni către sfânt; din acea zi epidemia a început a scădea treptat şi Capitala a scăpat de acel flagel”.

Conform erminiei lui Dionisie de Furna, Sfântul Haralambie trebuia pictat ca un “bătrân cu barba albă (lungă şi ascuţită), care prin sabie se săvârşeşte”. Pe lângă această reprezentare, întâlnim în spaţiul românesc icoane pe sticlă, în care sfântul are sub picioare un schelet sau o figură urâtă, înfricoşătoare, reprezentând ciuma. Personajul malefic este arătat în lanţuri, ca semn al neputinţei în faţa sfântului. De remarcat este faptul ca aceşti creatori ai picturii pe sticlă, în exprimarea tematicii religioase, au introdus o serie de elemente laice, luate din istorie, literatură, folclor sau din viaţa de toate zilele, contribuind la ceea ce Romulus Vulcănescu denumeşte „folclor religios”. Reprezentările Sfântului Haralambie în aceste icoane, îl arată ca apărător al oamenilor şi al animalelor împotriva bolilor.

După tradiţia populară, în această perioadă a lunii februarie natura se trezeşte la viaţă, dar totodată se trezesc şi forţele malefice, distructive care se opun naşterii vieţii, a vegetaţiei şi a primăverii. Sfântul Haralambie a primit de la Dumnezeu învăţătura şi puterea de a apăra lumea de bolile molipsitoare, în tot cursul anului. De aceea, în Ţara Haţegului, gospodarii mergeau în livadă şi stropeau pomii cu apă sfinţită, pentru a distruge viermii şi gângăniile care le aduceau stricăciuni. În satele din comuna Ribiţa şi Buceş, se ţineau slujbe de către preoţi în gospodării pentru sănătate, belşug şi pentru protejarea animalelor.

Această prezentare necesită JavaScript.

articol de Filip Scarlat, publicat in nr. 68 al Revistei Dimitrios

În primii ani ai copilăriei eram ușor-admonestat de rudele mai mari pentru că eram prea discret, retras, ori, cum spuneau ei, “prea moale”. Un pic mai mult tupeu mi se cerea, mai multă îndrăzneală. Clasele primare au confirmat diagnosticul inițial. Și acum îmi aduc aminte de ziua în care am plâns teribil deoarece nu fusesem ales șef de detașament, ori șef de grupă. Motivul? “Mihai e prea moale”, așa a sunat verdictul tovarășei; “e premiant, dar e moale”.

Peste ani, aveam să aflu că defectul meu este o slăbiciune doar în viziunea unei societăţi în care ascuțimea coatelor și elasticitatea de a intra pe geam când ești dat afară pe ușă sunt virtuți de prim-rang. În aceeași perioadă am descoperit și viața Sfântului Grigorie Teologul.

Prăznuit pe 25 ianuarie, marele capadocian reprezintă un însemnat ajutor pentru cei mai puțin impetuoși, măcar după standardele vremurilor. După ce a primit numele tatălui său, copilul a fost dăruit lui Dumnezeu, Cel care îl ajuta să se dezvolte armonios și să aibă o putere de înțelegere mult peste nivelul celor de vârsta sa. Nu se implica în jocuri și glume inutile, stând retras și agreând liniștea lecturii. Studiile de la Cezareea Capadociei, Alexandria și Atena au oferit tânărului Grigorie tainele tuturor științelor lumii. Nedespărțit prieten al Sf. Vasile cel Mare, cei doi Dascăli ai Bisericii se odihneau în gândirea de Dumnezeu și citirea cărților sfinte. Necazurile pe care le avea Biserica l-au determinat să accepte să fie preot în Nazians, localitatea natală, ajutându-l pe tatăl său, episcopul Grigorie. Mai mult, tânărul preot avea să fie așezat în curând chiar episcop într-o cetate puțin-importantă, dar atacată de învățăturile ereticilor arieni și apolinariști, Sasima.

Erezia ariană, care pusese stăpânire pe o bună parte din Imperiul bizantin, rugămintea prietenului său, Vasile, și dorința poporului, au făcut ca discretul și sensibilul Grigorie să fie înălțat în cel mai important tron de ierarh: Arhiepiscop al Constantinopolului, capitala, Noua Romă, echivalentul a ceea ce este astăzi Patriarhul Ecumenic.

Curios pentru unii, Sfântul Grigorie, cu toată inteligența sa luminată de Sus, a ținut la piept un trădător, un viclean, pe filosoful Maxim. Nu e curios pentru ceilalți, deoarece, așa cum spunea C.S. Lewis, “a iubi înseamnă a fi vulnerabil”. Și-a dat seama, la un moment dat, că are aproape un om de nimic. Dacă a fost frustrat? Furios? “Nu vă mâniați asupra mea, o! bărbaților, că bine i-am făcut aceluia, nevăzându-i mai înainte răutatea lui; pentru că nu suntem vinovați de aceasta, când nu cunoaștem mai înainte răutatea cuiva. Pentru că lucrul lui Dumnezeu este ca să știe tainele omenești cele dinăuntru. Iar pe lângă aceasta, au nu prin lege ni se poruncește ca să deschidem părintește și cu drag­oste mila noastră, la cel ce vine? Deoarece, zice Domnul: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”.

Fiind în Capitală, ar fi avut ocazia să meargă des la împăratul Teodosie, să-i ceară diverse ajutoare, intervenții. Nu o făcea, aducându-şi aminte de cuvintele lui Solomon: „Rar adu-ți piciorul înăuntru la prietenul tău, ca nu cumva săturându-se de tine, să te urască”.

Prea multa gălăgie din jurul înaltei sale funcții, răutatea celor care doreau acest scaun, l-au făcut să plece. Învins? Dezamăgit? Tulburat?  Absolut deloc! “Să știți, că nu caut nici bogății, nici scaun înalt și cinste și nici că doresc a mă numi pa­triarh al Constantinopolului; iată, fără de mâhnire, voi ieși din episco­pie; iar voi sfătuiți-vă și faceți cele plăcute vouă; mie de mult îmi este plăcută pustia, pentru că cei ce mă lipsesc de scaun, nu mă lipsesc de Dumnezeu”.

Pentru toți cei care se învinovățesc că nu sunt concurențiali, că nu au 5000 de euro pe lună, că nu vizitează săptămânal Monte Carlo, New York sau vreo destinație exotică, pentru cei care îi privesc pe alții cum se descurcă fără să poată apela la aceleași compromisuri, închei acest articol cu un fragment din Acatistul Sf. Grigorie Teologul : Bucură-te, că tuturor te-ai făcut ascultător, ca pe toate să le dobândeşti (Icos 12).

 Și încă ceva. Nu mai știm pe detractorii, pe cei care l-au urât sau denigrat pe Sfântul Grigorie. Ei nu mai sunt nimic. Grigorie, cel discret, cel delicat, cel îngăduitor cu oamenii și exigent cu învățătura ortodoxă, cel lipsit de tupeu și ambiții lumești, în schimb, este cinstit în întreaga lume ca Teologul, Cuvântătorul de Dumnezeu.

P.S.:Vă recomand cu multă căldură cartea Vulturul rănit, autor Stylianos Papadopoulos, pe care o veți găsi la pangar.

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru nr. 67 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Prăznuit pe 28 ianuarie, Sfântul Efrem Sirul este cunoscut în întreaga lume ortodoxă pentru rugăciunea care îi poartă numele, o îmbinare dumnezeiască de profunzime şi simplitate, pe care o rostim cu toţii, însoţindu-o cu metanii, în perioada Postului Mare.

Supranumit „Harpa Duhului”, Sfântul Efrem s-a născut în jurul anului 306 la Nisibe, în Mesopotamia. A fost hirotonit diacon de către episcopul Iacob din Nisibe şi i s-a încredinţat conducerea noii şcoli siriace din Edesa.

În scopul instruirii catehumenilor, a început să scrie comentarii la Sfânta Scriptură şi să compună imne. Este primul imnograf creştin care a folosit poezia drept vehicul de răspândire a teologiei ortodoxe. Limbajul simbolic reprezenta pentru Părinţii sirieni principalul mod de exprimare în dialogul cu Dumnezeu. La origine, lirismul sirian a fost influenţat foarte mult de vechea poezie evreiască de factură biblică. Versurile imitau structura metrică întâlnită la anumiţi psalmi.

Sfântul Efrem Sirul a scris peste 80 de imne în cinstea Maicii Domnului, peste 27 de imne închinate Naşterii Domnului, 13 imne închinate Botezului Domnului; a scris de asemenea imne închinate Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, peste 50 de imne despre Biserică şi peste 50 împotriva ereziilor, afirmând dreapta credinţă a Bisericii.

Potrivit Sfântului Efrem, Dumnezeu a creat şi a pus simbolurile Sale în creaţie cu dorinţa ca acestea să fie cunoscute şi înţelese de către oameni. Dumnezeu Şi-a lăsat înscris în creaţie şi în Scriptură, prin simbol, mesajul Său de iubire pentru om, chiar şi în starea căzută în care acesta a ajuns. Dumnezeul Sfântului Efrem este nu numai artizanul creaţiei Sale, ci şi Poetul şi Artistul ei desavârsit, iar descrierea simbolurilor Sale nu este accesibilă decât artistului ajuns în stare doxologică:

„Doamne, deşi simbolurile Tale sunt pretutindeni,
Tu eşti ascuns pretutindeni.
Deşi simbolul Tău e în înalt,
înălţimea nu simte că eşti;
deşi simbolul Tău e în adânc,
adâncul nu înţelege cine eşti;
deşi simbolul Tău e în mare,
Tu nu eşti ascuns în mare;
deşi simbolul Tău e pe uscat,
el nu-şi dă seama că eşti acolo.
Binecuvântat este Cel Ascuns
atunci când El străluceşte!“ (Imne despre credinţă, 4,9)

Tehnica aşa-numitelor imne ale Sfântului Efrem, este astfel prezentată de către principalul traducător al poemelor sale în limba română, diaconul Ioan I. Ică jr: “Madrashe-le – echivalentul sirian al ebraicului midrashim, învăţături – erau deci învăţături sau predici în versuri şi strofe cu valori variabile, cântate de cor sau de un solist după melodii indicate de manuscrise în fruntea lor şi care fixau în acelaşi timp o structură prozodică precisă. După executarea fiecărei strofe, comunitatea intervenea cu un refren.” Acest stil avea să fie temelia pe care melozii Imperiului Bizantin au clădit cântarea bisericească.

Frumuseţea operei poetice a Sfântului Efrem Sirul este sugerată chiar de troparul acestuia: “Harul ce izvorăşte din gura ta, cuvioase, a umplut de apele vieţii Biserica şi lumii a izbucnit râuri de cucernicie, revărsând asupra noastră apa pocăinţei”. Dar pănă să o descoperiţi singuri, vă invit la un moment de reflexie:

„Căci El Dumnezeu este Cel Bun,
Care ne-ar fi putut sili să-I fim pe plac,
fără nici o osteneală pentru El; dar în loc de aceasta
El S-a trudit prin toate mijloacele
ca noi să lucrăm după bună plăcerea Lui
din voinţa noastră liberă,
ca noi să ne putem zugrăvi frumuseţea
în culorile strânse de voia noastră liberă
în vreme ce dacă El ne-ar fi împodobit, ne-am fi asemănat
cu un portret pe care altcineva l-ar fi zugrăvit,
împodobindu-l cu propriile lui culori.“ (Imne despre credinţă, 31, 5)

Articol scris de Filip Scarlat si apărut in Nr. 67 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: crestinortodox.ro