Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie figurează în calendarul ortodox pe data de 10 februarie. Receptat de Biserica Ortodoxă în calitatea sa de martir, perceput de pietatea populară ca personaj exemplar care îşi pune toate abilităţile în slujba celor mulţi, înfrângând prezenţe malefice între care ciuma este cea mai frecventă, cultul Sfântului Haralambie este în directă relaţie cu eficacitatea dovedită, palpabilă a faptelor sale. Întâlnit mai rar astăzi ca nume de botez, dar bine reprezentat ca nume de familie, Haralambie este un nume specific creştin cu origine grecească, fiind compus din hara („har“, „bucurie“) si lambos („lumina“, „strălucire“), deci tâlcuindu-se ca: „lumină harică“ sau „strălucire a harului“.

Cultul său a cunoscut o dezvoltare, după cum arată însemnările, în secolele

XVII – XIX, când lumea spaţiului rural era dominată de teama în faţa morţii prin năpraznica boală a ciumei, în faţa căreia oamenii simpli se vedeau cu totul neputincioşi. Oamenii s-au îndreptat în situaţiile limită spre ajutorul lui Dumnezeu, dar şi-au luat de multe ori intermediari care au avut, de-a lungul vremii, câte o „specializare“. Sfântul Haralambie o avea pe aceasta, a apărării de ciumă şi de foamete.

Evenimentele tragice de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX:  foametea din vremea lui Alexandru Constantin Moruzi din 1795 şi „ciuma lui Caragea“din 1812-1815  au dus la o dezvoltare a cultului Sfântului Haralambie, lucru care reiese şi din alegerea acestui hram de către mai multe lăcaşuri sfinte. Probabil cultul Sfântului era mai dezvoltat la sate, căci în Bucureşti la sfârşitul secolului al XVIII-lea erau organizate procesiuni cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, adus special în capitală, iar începând cu secolul al XIX-lea Sfântul Dumitru Basarabov va fi purtat pe străzile capitalei în perioada epidemiilor, aşa cum afirma şi Dimitrie Papazoglu în Istoria fondării oraşului Bucureşti: „tata spune că în vremea ciumii lui Ioan Caragea, la 1815, fiind foarte întinsă această teribilă epidemie în capitală, au scos pe sfântul (n.n.Dimitrie Basarabov) şi după ce au ocolit cu el capitala l-au poprit în mijlocul târgului, unde s-a făcut sfinţirea apei şi s-au citit rugăciuni către sfânt; din acea zi epidemia a început a scădea treptat şi Capitala a scăpat de acel flagel”.

Conform erminiei lui Dionisie de Furna, Sfântul Haralambie trebuia pictat ca un “bătrân cu barba albă (lungă şi ascuţită), care prin sabie se săvârşeşte”. Pe lângă această reprezentare, întâlnim în spaţiul românesc icoane pe sticlă, în care sfântul are sub picioare un schelet sau o figură urâtă, înfricoşătoare, reprezentând ciuma. Personajul malefic este arătat în lanţuri, ca semn al neputinţei în faţa sfântului. De remarcat este faptul ca aceşti creatori ai picturii pe sticlă, în exprimarea tematicii religioase, au introdus o serie de elemente laice, luate din istorie, literatură, folclor sau din viaţa de toate zilele, contribuind la ceea ce Romulus Vulcănescu denumeşte „folclor religios”. Reprezentările Sfântului Haralambie în aceste icoane, îl arată ca apărător al oamenilor şi al animalelor împotriva bolilor.

După tradiţia populară, în această perioadă a lunii februarie natura se trezeşte la viaţă, dar totodată se trezesc şi forţele malefice, distructive care se opun naşterii vieţii, a vegetaţiei şi a primăverii. Sfântul Haralambie a primit de la Dumnezeu învăţătura şi puterea de a apăra lumea de bolile molipsitoare, în tot cursul anului. De aceea, în Ţara Haţegului, gospodarii mergeau în livadă şi stropeau pomii cu apă sfinţită, pentru a distruge viermii şi gângăniile care le aduceau stricăciuni. În satele din comuna Ribiţa şi Buceş, se ţineau slujbe de către preoţi în gospodării pentru sănătate, belşug şi pentru protejarea animalelor.

Această prezentare necesită JavaScript.

articol de Filip Scarlat, publicat in nr. 68 al Revistei Dimitrios

 

În primii ani ai copilăriei eram ușor-admonestat de rudele mai mari pentru că eram prea discret, retras, ori, cum spuneau ei, “prea moale”. Un pic mai mult tupeu mi se cerea, mai multă îndrăzneală. Clasele primare au confirmat diagnosticul inițial. Și acum îmi aduc aminte de ziua în care am plâns teribil deoarece nu fusesem ales șef de detașament, ori șef de grupă. Motivul? “Mihai e prea moale”, așa a sunat verdictul tovarășei; “e premiant, dar e moale”.

Peste ani, aveam să aflu că defectul meu este o slăbiciune doar în viziunea unei societăţi în care ascuțimea coatelor și elasticitatea de a intra pe geam când ești dat afară pe ușă sunt virtuți de prim-rang. În aceeași perioadă am descoperit și viața Sfântului Grigorie Teologul.

Prăznuit pe 25 ianuarie, marele capadocian reprezintă un însemnat ajutor pentru cei mai puțin impetuoși, măcar după standardele vremurilor. După ce a primit numele tatălui său, copilul a fost dăruit lui Dumnezeu, Cel care îl ajuta să se dezvolte armonios și să aibă o putere de înțelegere mult peste nivelul celor de vârsta sa. Nu se implica în jocuri și glume inutile, stând retras și agreând liniștea lecturii. Studiile de la Cezareea Capadociei, Alexandria și Atena au oferit tânărului Grigorie tainele tuturor științelor lumii. Nedespărțit prieten al Sf. Vasile cel Mare, cei doi Dascăli ai Bisericii se odihneau în gândirea de Dumnezeu și citirea cărților sfinte. Necazurile pe care le avea Biserica l-au determinat să accepte să fie preot în Nazians, localitatea natală, ajutându-l pe tatăl său, episcopul Grigorie. Mai mult, tânărul preot avea să fie așezat în curând chiar episcop într-o cetate puțin-importantă, dar atacată de învățăturile ereticilor arieni și apolinariști, Sasima.

Erezia ariană, care pusese stăpânire pe o bună parte din Imperiul bizantin, rugămintea prietenului său, Vasile, și dorința poporului, au făcut ca discretul și sensibilul Grigorie să fie înălțat în cel mai important tron de ierarh: Arhiepiscop al Constantinopolului, capitala, Noua Romă, echivalentul a ceea ce este astăzi Patriarhul Ecumenic.

Curios pentru unii, Sfântul Grigorie, cu toată inteligența sa luminată de Sus, a ținut la piept un trădător, un viclean, pe filosoful Maxim. Nu e curios pentru ceilalți, deoarece, așa cum spunea C.S. Lewis, “a iubi înseamnă a fi vulnerabil”. Și-a dat seama, la un moment dat, că are aproape un om de nimic. Dacă a fost frustrat? Furios? “Nu vă mâniați asupra mea, o! bărbaților, că bine i-am făcut aceluia, nevăzându-i mai înainte răutatea lui; pentru că nu suntem vinovați de aceasta, când nu cunoaștem mai înainte răutatea cuiva. Pentru că lucrul lui Dumnezeu este ca să știe tainele omenești cele dinăuntru. Iar pe lângă aceasta, au nu prin lege ni se poruncește ca să deschidem părintește și cu drag­oste mila noastră, la cel ce vine? Deoarece, zice Domnul: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”.

Fiind în Capitală, ar fi avut ocazia să meargă des la împăratul Teodosie, să-i ceară diverse ajutoare, intervenții. Nu o făcea, aducându-şi aminte de cuvintele lui Solomon: „Rar adu-ți piciorul înăuntru la prietenul tău, ca nu cumva săturându-se de tine, să te urască”.

Prea multa gălăgie din jurul înaltei sale funcții, răutatea celor care doreau acest scaun, l-au făcut să plece. Învins? Dezamăgit? Tulburat?  Absolut deloc! “Să știți, că nu caut nici bogății, nici scaun înalt și cinste și nici că doresc a mă numi pa­triarh al Constantinopolului; iată, fără de mâhnire, voi ieși din episco­pie; iar voi sfătuiți-vă și faceți cele plăcute vouă; mie de mult îmi este plăcută pustia, pentru că cei ce mă lipsesc de scaun, nu mă lipsesc de Dumnezeu”.

Pentru toți cei care se învinovățesc că nu sunt concurențiali, că nu au 5000 de euro pe lună, că nu vizitează săptămânal Monte Carlo, New York sau vreo destinație exotică, pentru cei care îi privesc pe alții cum se descurcă fără să poată apela la aceleași compromisuri, închei acest articol cu un fragment din Acatistul Sf. Grigorie Teologul : Bucură-te, că tuturor te-ai făcut ascultător, ca pe toate să le dobândeşti (Icos 12).

 Și încă ceva. Nu mai știm pe detractorii, pe cei care l-au urât sau denigrat pe Sfântul Grigorie. Ei nu mai sunt nimic. Grigorie, cel discret, cel delicat, cel îngăduitor cu oamenii și exigent cu învățătura ortodoxă, cel lipsit de tupeu și ambiții lumești, în schimb, este cinstit în întreaga lume ca Teologul, Cuvântătorul de Dumnezeu.

P.S.:Vă recomand cu multă căldură cartea Vulturul rănit, autor Stylianos Papadopoulos, pe care o veți găsi la pangar.

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru nr. 67 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: http://www.cuvantul-ortodox.ro/

Prăznuit pe 28 ianuarie, Sfântul Efrem Sirul este cunoscut în întreaga lume ortodoxă pentru rugăciunea care îi poartă numele, o îmbinare dumnezeiască de profunzime şi simplitate, pe care o rostim cu toţii, însoţindu-o cu metanii, în perioada Postului Mare.

Supranumit „Harpa Duhului”, Sfântul Efrem s-a născut în jurul anului 306 la Nisibe, în Mesopotamia. A fost hirotonit diacon de către episcopul Iacob din Nisibe şi i s-a încredinţat conducerea noii şcoli siriace din Edesa.

În scopul instruirii catehumenilor, a început să scrie comentarii la Sfânta Scriptură şi să compună imne. Este primul imnograf creştin care a folosit poezia drept vehicul de răspândire a teologiei ortodoxe. Limbajul simbolic reprezenta pentru Părinţii sirieni principalul mod de exprimare în dialogul cu Dumnezeu. La origine, lirismul sirian a fost influenţat foarte mult de vechea poezie evreiască de factură biblică. Versurile imitau structura metrică întâlnită la anumiţi psalmi.

Sfântul Efrem Sirul a scris peste 80 de imne în cinstea Maicii Domnului, peste 27 de imne închinate Naşterii Domnului, 13 imne închinate Botezului Domnului; a scris de asemenea imne închinate Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, peste 50 de imne despre Biserică şi peste 50 împotriva ereziilor, afirmând dreapta credinţă a Bisericii.

Potrivit Sfântului Efrem, Dumnezeu a creat şi a pus simbolurile Sale în creaţie cu dorinţa ca acestea să fie cunoscute şi înţelese de către oameni. Dumnezeu Şi-a lăsat înscris în creaţie şi în Scriptură, prin simbol, mesajul Său de iubire pentru om, chiar şi în starea căzută în care acesta a ajuns. Dumnezeul Sfântului Efrem este nu numai artizanul creaţiei Sale, ci şi Poetul şi Artistul ei desavârsit, iar descrierea simbolurilor Sale nu este accesibilă decât artistului ajuns în stare doxologică:

„Doamne, deşi simbolurile Tale sunt pretutindeni,
Tu eşti ascuns pretutindeni.
Deşi simbolul Tău e în înalt,
înălţimea nu simte că eşti;
deşi simbolul Tău e în adânc,
adâncul nu înţelege cine eşti;
deşi simbolul Tău e în mare,
Tu nu eşti ascuns în mare;
deşi simbolul Tău e pe uscat,
el nu-şi dă seama că eşti acolo.
Binecuvântat este Cel Ascuns
atunci când El străluceşte!“ (Imne despre credinţă, 4,9)

Tehnica aşa-numitelor imne ale Sfântului Efrem, este astfel prezentată de către principalul traducător al poemelor sale în limba română, diaconul Ioan I. Ică jr: “Madrashe-le – echivalentul sirian al ebraicului midrashim, învăţături – erau deci învăţături sau predici în versuri şi strofe cu valori variabile, cântate de cor sau de un solist după melodii indicate de manuscrise în fruntea lor şi care fixau în acelaşi timp o structură prozodică precisă. După executarea fiecărei strofe, comunitatea intervenea cu un refren.” Acest stil avea să fie temelia pe care melozii Imperiului Bizantin au clădit cântarea bisericească.

Frumuseţea operei poetice a Sfântului Efrem Sirul este sugerată chiar de troparul acestuia: “Harul ce izvorăşte din gura ta, cuvioase, a umplut de apele vieţii Biserica şi lumii a izbucnit râuri de cucernicie, revărsând asupra noastră apa pocăinţei”. Dar pănă să o descoperiţi singuri, vă invit la un moment de reflexie:

„Căci El Dumnezeu este Cel Bun,
Care ne-ar fi putut sili să-I fim pe plac,
fără nici o osteneală pentru El; dar în loc de aceasta
El S-a trudit prin toate mijloacele
ca noi să lucrăm după bună plăcerea Lui
din voinţa noastră liberă,
ca noi să ne putem zugrăvi frumuseţea
în culorile strânse de voia noastră liberă
în vreme ce dacă El ne-ar fi împodobit, ne-am fi asemănat
cu un portret pe care altcineva l-ar fi zugrăvit,
împodobindu-l cu propriile lui culori.“ (Imne despre credinţă, 31, 5)

Articol scris de Filip Scarlat si apărut in Nr. 67 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: crestinortodox.ro

Triodul este una dintre cele mai frumoase perioade liturgice a anului bisericesc prin farmecul ei, prin specificul de penitenţă, de pregătire prin post, rugăciune, smerenie pentru marea sărbătoare a creştinătăţii, Sărbătoarea Pascală.

Etimologic, cuvântul provine din grecescul triodion, care se traduce prin “trei ode”. Practic, în viaţa liturgică, Triodul are două sensuri. Primul semnifică perioada prepascală pentru că Triodul precede perioada Penticostarului (opt saptămâni de la Paşti) şi urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului şi pâna în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total zece săptamâni care ne pregatesc şi ne provoacă la o sincera cercetare de sine şi la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Hristos cel răstignit şi înviat. Al doilea sens se referă la faptul că Triodul este şi cartea de cult care cuprinde cântarile, citirile şi regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului. Denumirea cărţii provine de la numărul odelor (cântarilor) din canoanele utreniei acestei perioade.

Primul semn specific al acestui binecuvântat răstimp de urcuş duhovnicesc ni-l dau cele trei stihiri, care se cântă îmediat după Evanghelia Utreniei: „Uşile pocăinţei…”, „Cără­rile mântuirii…”, şi „La mulţimea faptelor mele celor rele…”, stihiri care ne umplu de umilinţă şi ne răscolesc inimile. Un al doilea semnal este binecunoscuta şi mult preţuita rugăciune a Sfântului Efrem Sirul : Doamne şi Stăpânul vieţii mele…rostită în Biserică , în comunitate, dar şi acasă în particular. Un al treilea semnal este rânduiala Pavecerniţei celei Mari, în cadrul căreia se dă citire Canonului de Pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul.

Alt semn liturgic specific este faptul că numai în acestă perioadă a Triodului se oficiază în sfintele biserici toate celei trei Sfinte Liturghii: a Sf. Ioan Gură de Aur, a Sf. Vasile cel Mare şi a Sf. Grigorie Dialogul ( a Darurilor mai Înainte Sfinţite).

„Să nu ne rugăm ca fariseul, fra­ţilor, ca tot cel ce se înalţă pe sine, se va smeri. Ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vameşul strigând: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi păcătoşii !” (cuvânt din Utrenia Vameşului şi a Fariseului).

Articol scris de Pr. Marius Curelea pentru nr. 67 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: Ziarullumina.ro

 

 

De multe ori, când duhovnicul impune postul, iar părinții cer copiilor să postească, primul gând care ne vine în minte este că trebuie, cu părere de rău, să ne oprim a mai mânca de dulce. Și în general cei cărora li se impune acest lucru se gândesc din prima zi de post la ziua în care se vor înfrupta din nou din mese îmbelșugate. Postul ce abia a început, se transformă într-o perioadă de chin. Tocmai această mentalitate este criticată cel mai mult de părinții Bisericii. Dacă intrăm în post gândindu-ne cu regret la ce nu mai avem acces, postul este ratat.

Așadar adevăratul post este cel în care așteptăm cu bucurie orice prilej de urcuș duhovnicesc. Și fiecare nevoință și înfrânare trebuie văzută ca pe o treaptă a scării sfinte ce ne duce către rai. Cerul este în față, în urmă lăsăm obiceiurile și pornirile rele, și cu ajutorul sfinților pornim spre a ne întâlni cu Dumnezeu. Dacă nu vedem în post un mijloc prin care ne sfințim viața, degeaba mai postim. De aceea este important să menționez faptul că fiecare post trebuie trăit diferit. Altfel mă raportez la postul mare, perioadă în care Domnul a fost bătut, umilit și țintuit pe cruce și, gândindu-mă astfel la aceste lucruri, metaniile cu durere de spate și de genunchi devin ușor de făcut la gândul chinurilor suportate de Domnul Hristos. Altfel trăiesc nevoința postului Crăciunului când, cu drag, mă înfrânez de la desfătările lumești, contemplând starea de sfințenie deplină și puritate a Pruncului Hristos, care a venit în lume pentru a ne salva de chinul veșnic. Și dacă ești copil, vei înțelege starea copilului Iisus, născut în iesle, în cea mai mare sărăcie, iar dacă ești părinte cu atât mai mult ești motivat să postești, gândindu-te la copiii tăi.

Postul Crăciunului trebuie ținut cu bucurie. După o perioadă în care oamenii au așteptat venirea pe lume a Domnului Hristos, la nașterea Sa, s-a bucurat întregul univers. Lumea văzută, cu toate elementele ei, a sărbătorit nașterea Domnului împreună cu lumea nevăzută. Cât de mult ne bucurăm când ni se naște un copil. Ce mare bucurie este în viața părinților când țin în brațe rodul iubirii lor. La fel ar trebui să ne gândim și noi la venirea pe lume a copilașului Hristos, ce vine an de an doar pentru a ne bucura din nou de prezența Sa sfântă și mântuitoare. Și sunt convins că dacă ne raportăm în acest mod la post, vom avea numai de câștigat. Dacă nu, vom fi din nou amăgiți de diavol și va trece încă un post în care nu am realizat nimic. Să nu uităm că adevăratul post este cel care ne curăță de patimi și în care este absolut necesar să postim de gânduri, adică să ne gândim mai mult la cele duhovnicești, înfrânând astfel mintea de la toate deșertăciunile ivite în fiecare zi.

În postul Crăciunului trebuie să facem milostenie, să ajutăm cât putem aproapele, să ne abținem cât mai mult de la desfătări, să avem o rugăciune constantă și să ne arătăm prin orice mijloc posibil dragostea față de semenii noștri. Faptele bune, lucrarea Sfintei Liturghii și rugăciunea fac din post o cunună dobândită în urma biruinței răului. Este iarnă, albul imaculat al zăpezii acoperă toată murdăria lumii, arătând că întreaga natură se pregătește de venirea Domnului. Și dacă totul este curat, parcă suntem și noi încurajați de această stare a curăției, a desăvârșirii.

Postul este o baie duhovnicească în care cămașa sufletului este curățată de petele diferitelor păcate. Iar postul Crăciunului în care colindele propovăduiesc Nașterea Domnului, este perioada pe care trebuie să o așteptăm cu emoție, rugându-ne ca Domnul să ne dăruiască pace, bucurie, înfrânare de la gândurile rele, dragoste și sfințenie. Despre post, Sfântul Antim Ivireanu, spune: Ce folos este ca trupul să fie deșert de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate? Ce folos este a fi galbeni și ofiliți de post, iar de pizmă și ură să fim aprinși? Ce folos este a nu bea vin și a fi beți  de vinul mâniei? Ce folos este a nu mânca cineva carne și cu hulele a rupe carnea fraților noștri? Că Dumnezeu pe aceia îi iubește și îi cinstește, care se feresc de cele oprite. Iar Sfântul Dimitrie al Rostovului spunea: Dacă nu iubeşti postul şi nu te nevoieşti cu înfrânarea generală a tuturor poftelor tale, nu vei avea niciodată limpezime duhovnicească, judecată dreaptă şi rezultate pozitive în războiul contra patimilor. Astfel îţi vei consuma viaţa în întunericul tulburării şi al lipsei de înţelepciune şi vei lua ca răsplată alungarea de la fericirea cerească.

 Articol scris de Pr. Diacon Dumitru Bogdan Bădiță, publicat în nr. 62 al revistei Dimitrios –  https://sfantuldumitruposta.ro/wp-content/uploads/2013/09/dimitrios-nr-62.pdf

Articol realizat de Filip Scarlat

În casa fiecărui creştin se găseşte cel puţin o icoană a Maicii Domnului, ea având, cu siguranţă, cele mai multe reprezentări din iconografia ortodoxă. Cele mai multe dintre acestea au o istorie interesantă, de multe ori neştiută de credincioşii care le posedă. Despre icoana „Sporirea minţii” nu ştiam foarte multe, de fapt, nu ştiam nimic. Am aflat că ea este considerată ajutătoare a copiilor, dătătoare a harului înţelepciunii şi vindecătoare a slăbiciunii minţii. M-am gândit că poate am zărit-o, cândva, dar mintea mea nu a reţinut denumirea ei, aşa că am căutat rapid pe internet această reprezentare a Fecioarei Maria cu pruncul.

Maica Domnului este reprezentată împreună cu pruncul Iisus, în picioare, înfăşuraţi până la umeri într-o mantie, frumos ornamentată. Capetele lor sunt acoperite cu coroane de aur, iar deasupra sunt zugrăviţi trei heruvimi şi un alt heruvim, cu aripile larg deschise, este reprezentat sub picioarele lor. În spatele lor se află poarta raiului, iar în partea de jos a icoanei este reprezentată imaginea Ierusalimului ceresc. Pe părţile laterale sunt reprezentaţi îngeri stând în picioare sau îngenuncheaţi pe nori, având în mâini câte o lumânare aprinsă. La origine, ea este o icoană rusă mai rară care se păstrează astăzi în Biserica Acoperământul Maicii Domnului din Romanov-Borisoglebsk, astăzi oraşul Tutaev. Originile ei se pare că datează din secolul al XVII-lea, din timpul patriarhului Nikon, atunci când a avut loc răscoala rascolnicilor provocată de neînţelegerile cauzate de revizuirea cărţilor de cult şi a practicilor religioase din Rusia. Din cauza acestor tulburări, un om evlavios, care era şi iconograf, frământat de situaţia îngrijorătoare din ţara sa, neştiind cum să procedeze în această situaţie, a ajuns aproape să-şi piardă minţile, moment în care s-a rugat cu putere Maicii Domnului ca să primească ajutor. Aceasta i s-ar fi arătat, cerându-i să picteze o icoană cu chipul ei, iar din istorisirea protoiereului Vladimir Miroslavski, cel care relatează întâmplarea, pictorul nu a reţinut destul de bine imaginea Maicii Domnului şi s-a rugat către aceasta de mai multe ori, ca să–i lumineze mintea şi astfel să încheie lucrarea. Alte reprezentări ale icoanei s-au mai descoperit în Catedrala Schimbării la Faţă din oraşul Ribinsk, gubernia Iaroslavului, dar se pare că această versiune s-a pierdut şi în Biserica Maicii Domului din Tihvni în secolul al XVIII-lea.

Tradus din limba rusă, acatistul consacrat icoanei Maicii Domnului „Sporirea minţii” subliniază importanţa acesteia astfel : „icoana Maicii Domnului îi luminează cu lumina cunoştinţei dumnezeieşti pe cei aflaţi în întunericul neştiinţei, limpezeşte mintea cea întunecată de păcate”. Dar în acatist întâlnim şi referirea la oraşul Loreto unde s-ar afla o reprezentare asemănătoare a Maicii Domnului şi precizarea că aici s-ar afla casa Maicii Domnului. Astfel, pe lângă originea ei rusească, apare şi posibilitatea ca ea să fie legată de lumea catolică. Nu ştiam nimic despre acest oraş sau despre o casă a Maicii Domnului, aşa că am pornit în căutarea altor informaţii. Oraşul Loreto din provincia Ancona, din Italia, este recunoscut ca un important loc de pelerinaj din lumea catolică. Aici s-ar afla o statuie a Fecioarei Maria care este numită “Fecioara neagră”, aflată într-o biserică numită a “Sfintei Case” din Nazaret. O primă istorisire catolică ne spune că autorul statuii din cedru ar fi evanghelistul Luca şi că ea s-ar fi păstrat într-o casă din Nazaret care ar fi fost strămutată în Loreto de către îngeri, în secolul al XII-lea, atunci când turcii au început să cucerească teritorii în Orient. Ţinând cont că în secolul al XII-lea au avut loc numeroase cruciade, fiind aduse în Italia şi în Europa de Vest multe relicve din Ţara Sfântă, pare mai plauzibilă ipoteza că aceste obiecte sfinte să fie aduse de cruciaţi în Italia. Casa nu ar fi fost strămutată de îngeri, ci pietrele ar fi făcut parte din zestrea fiicei lui Nichifor Anghelos al Epirului la căsătoria acesteia cu fiul regelui de Napoli. Statuia ar fi fost admirată de ambasadorii ruşi ai marelui duce Vasilii al III-lea în anul 1528, de aici pornind ideea cum că ea ar consitui prototipul pentru viitoarea reprezentare realizată în Rusia. În prezent vechea statuie nu mai există deoarece a fost distrusă într-un incendiu din anul 1921, ea fiind înlocuită cu una asemănătoare. Aflându-ne la început de an universitar am considerat că este necesar să spun câteva cuvinte si despre o altă reprezenare a Maicii Domnului, care pare să fie strâns legată de prima. Icoana “Maria-Tronul înţelepciunii”, a fost pictată de Ivan Rupnik la îndemnul papei Ioan Paul al II-lea pentru anul jubiliar 2000. Ea este dedicată lumii universitare, pentru a-i ajuta pe studenţii din învăţământul superior să ajungă la adevărata înţelepciune. Icoana a circulat pe toate continentele, iar în data de 30 noiembrie 2013, papa Francisc I a dăruit icoana studenţilor francezi. Pe durata unui an icoana a ajuns şi va ajunge în mai multe centre universitare din Franţa, unde vor avea loc mai multe manifestări religioase. Primind această icoană, lumea universitară este invitată să se roage şi să mediteze avându-o pe Fecioara Maria ca model al înţelepciunii umane şi Mamă a înţelepciunii divine care este Hristos.