Nevăzătorii, o viață în lumina sufletului

Interviu cu Florentina Pîrjol, 30 de ani

„Pot să traversez strada aceasta cu ochii închiși, vin zilnic pe aici de șase ani” îi spuneam ferm convinsă, de curând, polițistului de la rutieră care m-a oprit pentru că am trecut strada neregulamentar. După ce am scăpat doar cu un avertisment, m-am întrebat dacă aș fi fost în stare să demonstrez ceea ce susțineam: oameni care aproape că te lovesc în graba lor, gropi în asfalt, șoferi care trec în viteză pe roșu sau, în cel mai rău caz, un semafor care nu merge. Cam greu! „Aș putea, dar mi-e frică să traversez singură!” îmi mărturisește partenera mea de dialog. Și e normal să îți fie frică, mai ales când ești o persoană nevăzătoare. Când am auzit-o pe Florentina spunând asta, am regretat ceea ce gândisem cu voce tare și am simțit că trebuie să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am. Citește în continuare „Nevăzătorii, o viață în lumina sufletului” →

Ferestre spre Dumnezeu

Mi se pare ingenioasă şi practică inventarea acelei bucăţi de material de pe bordul maşinii pe care ne putem pune telefonul, fără să riscăm să îl pierdem pe jos din cauza vreunei gropi în asfalt sau al unui viraj luat ca la raliu. I-am spus asta şi şoferului alături de care mergeam spre o slujbă de pomenire, remarcând, de asemenea, şi evlavia lui: pe acest covoraş aderent, chipul Maicii Domnului îi binecuvânta pe pasageri. Mi-am dat seama că e Maica Domnului, nu pentru că i-aş fi văzut chipul, telefonul acela cât o paletă de ping-pong nu mă lăsa, ci pentru că am alăturat un detaliu de imagine şi un fragment de scris de dedesubt. Da, exact ca într-un puzzle, pentru că, trebuie să spun şi asta, toată partea din faţă a maşinii era un fel de puzzle, cu vreo 14 mătănii coborând de la oglinda retrovizoare şi cu parbrizul aglomerat cu iconiţe de plastic şi hârtie, poze cu mănăstiri şi punguţe cu pământ, mir şi târnoseală, astfel încât, din spate, mi-am creat tabloul unui ochi de sticlă scăpat sfinţirii, o gaură de geam prin care şoferul se străduia să ghicească traseul spre cimitir, fără să agaţe vreun biciclist sau să plonjăm printr-un arţar din cauza vreunei dale de beton. Prin ochiul acela de sticlă, m-am rugat să ajungem cu bine la destinaţie şi să pot să vă relatez acestea. Toate în legătură cu Duminica de faţă, a 21-a după Rusalii, în care îi cinstim şi pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, din anul 787. Citește în continuare „Ferestre spre Dumnezeu” →

Pildă de emigrare

Sfantul Antim IvireanulEuropa freamătă neliniştită. Zeci de mii de refugiaţi din Siria, Afghanistan, Eritreea, Pakistan şi Kosovo, traversează mări şi ţări în căutare de orizonturi mai optimiste. Cel puţin aşa par să stea lucrurile. Dezbaterile pe tema veridicităţii acestui scenariu sunt aprinse, dar ele nu îşi găsesc locul în paginile revistei noastre. Şi-a făcut loc povestea unui tânăr nevoit să plece din ţara natală, însă. Citește în continuare „Pildă de emigrare” →

Cine este necurat?

Parintele Mihai Gojgar in fata altaruluiDomnul Robert a făcut tot posibilul să termine lucrările de amenajare a noului apartament până în ziua în care a programat şi sfinţirea casei. Totuşi, în ciuda eforturilor, materiale, fizice şi manageriale, obiectivul nu a fost atins. Aşa că, după explicaţiile primite cu generozitate din partea celui care mi-a întins antebraţul, braţul fiind murdar de var şi ipsos, am slalomat printre chiuveta şi dulăpiorul din hol, pe lângă cancioc şi canapeaua acoperită cu folii de plastic şi am ajuns în faţa unei mese unde totul era pregătit. Inclusiv o apetisantă plăcintă cu ciuperci care aştepta aburind să fie binecuvântată. Am citit împreună psalmii rânduiţi, anulându-mi orice reacţie la poticnelile lecturii la prima vedere a unui text religios. V-am spus de vestimentaţie? Pantalonii trei-sferturi erau justificaţi nu doar de cele peste 35 de grade, ci şi de necatehizarea gazdei noastre. Ai spune că venirea preotului nu a fost pregătită suficient, că s-au cumulat nepermis de multe gesturi de lipsă de curtoazie şi că totul a fost un fiasco. Citește în continuare „Cine este necurat?” →

INTERVIU Ștefan Dulgheru

stefanAre 14 ani și vine, de șase, la Biserica “Sfântul Dumitru”. Majoritatea l-am văzut crescând sub ochii noștri: participă în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, iar când școala îi permite, și la slujbele din timpul săptămânii, fiind un ajutor de nădejde pentru Părintele Mihai Gojgar. Spre mândria părinților lui și a noastră, Ștefan Dulgheru, paracliserul Bisericii “Sfântul Dumitru”, a promovat vara aceasta Școala Gimnazială “Regele Mihai I” din Capitală și a fost admis la Seminarul Teologic Ortodox din București. Poate nu întâmplător pentru el, noul an școlar începe în ziua Praznicului Înălțării Sfintei Cruci. Ne-a mărturisit, însă, că deși îi plăcea de mic să vină la biserică și să participe activ la viața liturgică, hotărârea de a urma Seminarul a venit mult mai târziu.

Ai știut dintotdeauna că vrei să urmezi Seminarul Teologic Ortodox din București sau ai mai avut și alte opțiuni?

Îmi doream să fac Seminarul, dar abia vara trecută m-am hotărât. E ceea ce simt, ceea ce cred că pot să fac: să-I slujesc Lui Dumnezeu. Părinții m-au susținut, deși tata m-a avertizat că

s-ar putea să fie mai greu decât la un liceu normal, dar eu am spus că vreau la seminar. Și Părintele Mihai m-a încurajat, dar mi-a zis că trebuie să învăț.

Cum au fost probele de admitere?

Am susținut două probe, la Muzică (aptitudini) și Religie. Nu au fost chiar ușoare. La Muzică mi s-a părut mai greu. Am început să mă pregătesc anul acesta, după Paște. Am învățat de pe manualele de Religie de clasele a VII-a și a VIII-a, iar Părintele Mihai îmi dădea temă să conspectez din Mica Biblie. Am avut emoții, dar aveam încredere că voi intra.

Ce așteptări ai de la această școală?

Vreau să mă apropii mai mult de Dumnezeu și vreau să învăț cât mai mult. La Seminar ai mai multe materii decât la un liceu obișnuit. Unii spun că se învață bine, e o școală modernă. Mulți elevi participă la olimpiade și au rezultate foarte bune. Acum, depinde dacă îți place. Dacă ai venit doar pentru că te-au obligat părinții… După seminar, aș vrea să dau la Facultatea de Teologie Ortodoxă, iar apoi, cine știe, poate chiar să devin preot.

Care crezi că este cea mai mare provocare, astăzi, pentru un preot?

Cel mai greu, cred, este atunci când te întâlnești cu oameni depărtați de Dumnezeu, oameni care nu mai au credință. Și nu ține doar te tine să îi aduci pe drumul cel bun. Tu poți să le explici, să îi împingi de la spate, dar e foarte importantă voința lor. La polul opus, frumusețea preoției este că ajuți alți oameni.

Îți mai amintești când ai venit pentru prima dată la această biserică?

Da, am venit cu tata, într-o duminică. Eram clasa a treia. Mie nu prea îmi plăcea să merg la slujbe, iar în ziua aceea tata m-a dus pe la mai multe biserici. Ultima în care am intrat a fost “Sfântul Dumitru – Poștă”. Se terminase Sfânta Liturghie, iar Părintele Mihai ținea predica. Mi-a plăcut foarte mult și am rămas.

Cum ai putea descrie comunitatea de la „Sfântul Dumitru”?

Sunt mulți tineri aici și oameni care cred cu adevărat în Dumnezeu.

Ce hobby-uri ai, cum îți ocupi timpul liber?

Să vin la biserică e un hobby.

Ai un model în preoție?

Da, Părintele Mihai Gojgar. E al doilea tată pentru mine.

Ștefan este unul dintre cei peste 50 de elevi care încep acum anul I la Seminarul Teologic Ortodox din București. Le urăm tuturor succes, să crească duhovnicește și să aibă un an școlar cu multe rezultate frumoase la învățătură!

Articol de Iuliana Lazăr publicat în nr. 83 al Revistei Dimitrios

 

 

 

Să iertăm, pur și simplu!

Puțini sunt cei care, ajunși în fața duhovnicului, au bucuria să constate că nu au nimic de iertat, că sunt împăcați cu toată lumea și că eventualele răutăți pricinuite de semeni au fost accidente de care nici măcar nu își mai aduc aminte. Rememorez chipurile acestor fericiți care nu mai știu nici măcar dacă lucrurile s-au petrecut cu adevărat, malițiozitatea actelor și vorbelor celor din jur rămânând un abur fără consistență și cu o existență dubitabilă. Ei mi-au fost modele pentru actualizarea cuvântului evanghelic din cea de-a XI-a duminică după Rusalii. În cadrul Sfintei Liturghii s-a citit Pilda datornicului nemilostiv (Matei XVIII, 23-35), pericopă pusă în legătură cu dialogul despre iertare, pe care Mântuitorul Hristos îl avea cu ucenicii Săi.

datornicul nemilostivTextul e cunoscut; imensa datorie a unui slujbaș este iertată de stăpânul său, dar el nu dovedește aceleași sentimente de milă și dragoste pentru un coleg de serviciu, care îi datora o sumă de 600.000 de ori mai mică. Lui i se iertaseră 10.000 de talanți (echivalentul a 2 miliarde de lei!!!), iar el nu a fost în stare să păsuiască un amărât care îi datora 100 de dinari (echivalentul a trei salarii lunare, să zicem 3.000 de lei). Te întrebi, cum e posibil așa ceva? Cum poți fi atât de nerecunoscător? Am în minte și gesturile înflăcărate de dorința de a împărtăși bucuria cu ceilalți a atâtor oameni, după un examen, după un succes, ori după ieșirea dintr-o încercare. E firesc să dai mai departe din bucuria și încrederea primite, de aceea comportamentul slugii nemilostive este odios, dezagreabil în cel mai urât-mirositor mod cu putință. El pare să se așeze cu lejeritate în panoplia personajelor care au caricaturizat firea umană, ca bogatul nemilostiv față de Lazăr sau nebunul căruia îi rodise țarina.

Vedeți, însă, că Domnul se folosește de o pildă pentru a releva adevăruri spirituale, de o importanță covârșitoare pentru viața noastră în eternitate. Nu degeaba spune mai întâi o povestioară și, abia apoi, le transmite apostolilor tâlcul parabolei: „Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (v. 35).

Iertarea! Oh, ce chestiune dificilă! Cât de greu este să ierți cu adevărat! Să ne analizăm cu atenție, vă rog! Nu-i așa că de multe ori așteptăm să fim rugați să iertăm? Să ni se facă temenele? Să ni se dea un cadou, o răscumpărare, ceva? Și… nu încercăm un sentiment de biruință când îl vedem pe celălalt cum vine spășit? În cazul în care se întâmplă toate acestea, simțim și plăcerea de a-i reproșa greșeala, de a-l mustra, deși apare ca evidentă conștientizarea faptei de către cel vinovat. Iar cel mai important aspect ține de miza iertării; dacă greșeala poate fi iertată. Constatăm că între noi faliile se măresc de la stadiul de râpe incomode, dar ușor de depășit, până la abisuri imposibil de traversat într-o viață de om. Mă apasă chipurile încleștate ale celor care nu-și uită frații pentru o bucată de pământ, colegul pentru o promovare necinstită sau tatăl pentru o bătaie din copilărie. Durerea lor e sinceră și o înțeleg. Ce mă doare este că terapeutica noastră, a celor de lângă ei, eșuează.

Să învățăm de la Stăpân! Când în fața lui vine datornicul cu imensul credit de jumătate de miliard de dolari, cu neputință de plătit în multe generații, Stăpânul îl condamnă la temniță și torturi. Asta e bunătate? Nu, asta e pedagogie, pentru că iată ce urmează. Debitorul cade în genunchi și cere răbdare, pentru că va plăti tot. Serios? Cum poți fi atât de mincinos? Un calcul simplu arată că îți trebuie 150.000 de ani să achiți datoria. Tu o știi, Stăpânul o știe. O să spună că îți bați joc de el! Dar, nu! Surpriză: „milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria” (v. 27). A venit pentru o amânare și a plecat deplin iertat. Nu cred să fie pe pământ vreo instituție bancară să aibă milă între clauzele contractului de împrumut, ori altcineva care să poată uita de 500 de milioane de dolari. Dacă există, atunci este limpede că a înțeles dumnezeiasca pildă a iertării divine. Una caracterizată de generozitate necondiționată și de instantaneitate.

Să ne gândim bine când cineva vine să-și ceară iertare, să ne gândim dacă nu cumva și noi suntem iertați de semeni, de colegi, de vecini, de frați, de părinți, de parteneri de trafic, de prieteni și, mai ales, de Dumnezeu. Sau, știți ceva? Să nu ne mai gândim deloc; să iertăm, pur și simplu!

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru numărul 81 al Revistei Dimitrios

Duminicile împreună

După Sf. Liturghie am fost invitați de către Pr. Paroh Mihai să vizităm Muzeul Național Tehnic Prof. Ing „Dimitrie Leonida”.Alături de un ghid, a fost captivant să descoperim invenții tehnice foarte vechi care au la bază același sistem ca în prezent și datorită cărora interacțiunea socială a ajuns la nivelul din ziua de azi. Descoperiri datorită cărora ne permitem să călătorim și să cunoaștem oameni noi, civilizații diferite. Invenții precum telefonul, fotografia, mașinile de scris, mașinile și motoarele auto, aeriene sau feroviare, sunt privite ca niște lucruri date, simple și nesofisticate. Dar în muzeu, am văzut cu câtă trudă a ajuns omul să aibă condiții de viață atăt de mult îmbunătățite. Muzeul este foarte bine dotat, în toate domeniile pe care le prezintă, iar atmosfera este una revelatoare. O congruență a trecutului și prezentului. Percepția nostră este limitată de lucrurile pe care le vedem de zi cu zi, însă lucruri noi, încărcate de putere mistică, care aduc trecutul în prezent și duc prezentul în trecut, se află în apropierea noastră, la o distanță care nu măsoară mai mult decât inițiativa de a le descoperi. Oameni de seamă, inventatori de excepție stau portretizați alături de invențiile lor, parcă veghind la rodul muncii de-o viață dăruită omenirii. Mulțumiri lor!

Activitațile colective asemeni acesteia, desfășurată cu cei din comunitatea Bisericii

Sf. Dumitru, sunt ca o gură de aer proaspăt și sperăm ca mereu să fim cât mai numeroși.

Articol scris de Anca Chiriac pentru numărul 81 al Revistei Dimitrios

O zi în Perla Carpaților

1 august 2015, ora 7, Gara de Nord. Printre cei mulți, un grup de zece călători de la Biserica „Sfântul Dumitru Poștă” care urcă în trenul ce duce spre Sinaia. De ce în tren? Poate și pentru că mulți dintre noi nu ne mai aduceam aminte când am călătorit ultima dată cu CFR-ul. De ce Sinaia? În mod sigur, pentru istorie, pentru bogata paletă de obiective pe care ți-o oferă orașul, pentru frumusețea peisajelor și pentru aerul de munte, dar și pentru temperatura care, vara, nu atinge pragul caniculei (aveam să descoperim în ziua aceea că nu au fost mai mult de 20 de grade). După o călătorie de o oră și jumătate, coborâm în „Perla Carpaților”. Din gară, urcăm spre Bulevardul Carol I și, în drum spre telecabină, trecem pe lângă Primăria Sinaia.

Sinaia1  Orașul e aproape pustiu. Poate din cauza ploii care a căzut necontenit cu o zi înainte, răcind atmosfera, sau poate pentru că foarte mulți preferă, în această perioadă de concedii, litoralul. Prin urmare, deși ne făceam griji că vom aștepta minute bune pentru a urca, în mai puțin de jumătate de oră suntem la Cota 2000. Tragem cu toții aerul tare în piept și, la propunerea părintelui Mihai Gojgar, facem câțiva pași pe Valea Dorului. Fără să ne dăm seama, pierdem numărul celor câțiva pași și, deși nu suntem echipați corespunzător, coborâm pe o altă vale, cea a soarelui, de data aceasta. Fără soare, dar cu mult entuziasm, ne bucurăm de peisaj (atât cât ceața ne permite să vedem), de liniște și de florile din iarba udă. Dacă la coborâre nu ne-am dat seama de distanța parcursă, la întoarcere drumul pare interminabil. Ne adunăm, însă, forțele și, cu pauze pe traseu, revenim la telecabină pentru a ne întoarce în oraș, unde, după o bine-venită și bine-meritată masă de prânz, luăm calea Peleșului.

Timpul nu ne permite să facem un tur ghidat foarte complex, așa că îl alegem pe cel mai scurt: 45 de minute. Construit între 1873 și 1914 la dorința Regelui Carol I (piatra de temelie a fost pusă în urmă cu 140 de ani, pe data de 10 august), castelul este unul dintre cele mai importante și frumoase monumente din Europa. Chiar dacă majoritatea l-am mai vizitat cel puțin o dată, niciodată nu te plictisești să-i Sinaia2redescoperi bogăția istorică, arhitectonică și artistică. Dovadă că locul este plin de turiști, nu doar români, ci și străini.

Lăsăm în urma noastră reședința de vară a Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta și coborâm spre cel mai important obiectiv religios al zonei: Mănăstirea Sinaia, cea de la care localitatea preia denumirea în secolul al XIX-lea. Așezământul datează de pe la 1690 și este ctitorie a spătarului Mihail Cantacuzino. În mica biserică veche, ridicată în stil brâncovenesc, ne atrag atenția frescele lui Pârvu Mutu Zugravul. Ne reculegem apoi, preț de câteva minute, în biserica mare a așezământului, cu hramul „Sfânta Treime”. Ca elemente de unicitate, am aflat că lăcașul a fost prima biserică electrificată din țara noastră și, totodată, la Mănăstirea Sinaia a fost deschis primul muzeu religios de la noi. Evenimentul avea loc în 1895, la împlinirea a 200 de ani de la întemeierea așezământului monahal.

Ultimul obiectiv pe care ne-am propus să îl vizităm a fost cazinoul. De fapt, cazino în trecut, mai exact din 1913, anul inaugurării sale, și pănă la începutul celui de-al doilea Război Mondial, în 1945. Astăzi, cu o istorie cel puţin interesantă și o arhitectură elegantă, monumentul găzduiește Centrul Internaţional de Conferinţe, aici fiind organizate frecvent evenimente corporate sau private.

O zi este prea puțin pentru ofertele cu care te întâmpină Sinaia. Nouă ne-au mai rămas de vizitat, pentru o dată viitoare, Pelișorul, Casa Nicolae Iorga, Muzeul Rezervației Naturale Bucegi, Casa Memorială „Sinaia3George Enescu” și, de ce nu, de făcut și un alt traseu montan.

Chiar dacă poate părea banală pentru bucureșteni („Iarăși Valea Prahovei?!”), Sinaia rămâne o importantă destinație turistică ce merită vizitată. Chiar și pentru o zi.

Articol scris de Iuliana Lazăr pentru numărul 81 al Revistei Dimitrios

Despre ziua numelui

Ne putem sărbători ziua numelui pe 15 august, de Praznicul Adormirii Maicii Domnului sau pe  29 august, de Praznicul tăierii cinstitului cap al Sfântului Proroc Ioan Botezătorul?

ionMirabela, La mulți ani, sâmbătă este ziua ta. Sunt cuvintele adresate unei doamne, mamă a trei copii, divorțată, recăsătorită, dar nu la biserică. Părinte, ziua mea este pe 8 septembrie, căci doar nu mă sărbătoresc cu morții, mi-a răspuns femeia.

Dreptmăritori creștini, ne aflăm în luna august, ultima din anul bisericesc. În decursul acestei luni, pe lângă perioada de post de două săptămâni, avem și trei mari sărbători ale Bisericii noastre strămoșești: Schimbarea la Față, Adormirea Maicii Domnului și Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Două dintre acestea ne vorbesc despre adormire sau moarte. Adormirea a două personaje biblice, care au avut un rol determinant în istoria mântuirii neamului omenesc, prin faptul că L-au întâlnit pe Fiul lui Dumnezeu, născându-L și botezându-L.

Problema care se ivește cu prilejul acestor două mari sărbători creștine este dacă sărbătorim onomastica celor ocrotiți de acești sfinți determinanți ai ortodoxiei. Biserica îndeamnă să se sărbătorească creștinii, cu evlavie, mai întâi mergând la biserică, unde ar fi bine să se împărtășească cu sfintele Taine, apoi continuând cu o masă în familie la care să domnească bucuria comuniunii.

Creștinii, doar cu numele și nu cu fapta, au frică de moarte, nu cunosc ce înseamnă acest pas, această trecere. De aceea glasul preotului la amvon nu contenește în a chema creștinul în biserică, la sfintele slujbe și taine, de unde să învețe despre Învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, despre faptul că întru acestă Înviere au adormit sfinții prăznuiți în calendarul bisericesc, întru nădejdea întâlnirii în veșnicie cu cel care ne dă numele de creștin.

Putem așadar să ne sărbătorim onomastica, sărbătoarea numelui, după legi dumnezeiești, mântuitoare și nu omenești sau trecătoare.

La mulți ani Ionilor și Ioanelor care îl iubesc pe Sfântul Ioan și caută să viețuiască după cum a trăit și sfântul lor ocrotitor și nu după cum a trăit ucigașul ocrotitorului lor.

 

Articol scris de Pr. Marius Curelea pentru numărul 81 al Revistei Dimitrios

Sfântul Cuvios Nicanor, vindecătorul copiilor

sfantul NicanorIcoana Sfântului Cuvios Nicanor arată oricărui credincios preocuparea sfântului pentru copii, în special pentru cei bolnavi. În partea de sus a icoanei scrie „Sfântul Cuvios Nicanor, Vindecătorul copiilor”. Cineva m-a întrebat: „dar cum, toți copiii sunt bolnavi?”

Desigur, cine poate să creadă că are o sănătate perfectă? Această chestiune ține de un ideal imposibil de atins. Deci, da, Sfântul Nicanor ajută în bolile tuturor copiilor, chiar dacă acum sunt latente. Copiii noștri sunt din ce în ce mai bolnavi, cu fiecare generație care se naște. A cere ajutorul acestui sfânt mi se pare un lucru care ține de acceptarea acestei realități și de conștientizarea nevoii ajutorului divin. De aceea, vă așteptăm să ne închinăm împreună Sf. Nicanor joi, 6 august, de la ora 18, la Vecernie, și vineri, 7 august, de la ora 8, la Sf. Liturghie.

Vă așteptăm cu drag, împreună cu toți copiii și nepoții dumneavoastră!

Articol scris de Pr. Mihai Gojgar pentru numărul 80 al Revistei Dimitrios