Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR (Articol apărut în nr. 117 al Revistei Dimitrios)

     Evanghelia Duminicii a XVII-a, citită astăzi, 29 ianuarie, dar și la fiecare Sfântă Taină a Maslului, prezintă o situație de viață ce ține de cotidian și ne oferă răspunsuri extrem de folositoare.

     În părțile Tirului și ale Sidonului, locuri unde oamenii nu se închinau Dumnezeului Celui adevărat, Mântuitorul Hristos aude interpelarea unei femei cananeence, o solicitare de ajutor pentru fiica ei grav stăpânită de un demon. Iisus o ignoră, fapt care îi pune pe Apostoli să Îl sesizeze, ca și cum El nu ar fi auzit-o. Mai apoi, Fiul lui Dumnezeu își declină competența în această chestiune, spunând că este trimis doar „pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Mama insistă în genunchi, imploră ajutorul. Domnul pare inabordabil, chiar dur, o fermitate neîntâlnită în alte pasaje biblice, o ironie cu accente sarcastice: „nu se cuvine să iei pâinea fiilor și să o arunci câinilor”. De ce nu a plecat femeia? De ce nu a spus câteva cuvinte dure, la rândul ei? Pentru că știa că se află în fața Celui care îi poate salva fetița, știa că la El îi este speranța. Ce contează niște vorbe amare, dacă îți împlinești visul? „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Mântuitorul o laudă pe biata maică, pentru credință, răbdare, inteligență. „Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela”.

     Unde este actualitatea? Suntem departe și de timpul Mântuitorului și de Tir și de malurile Mediteranei. Din fericire, paradigma evanghelică ne folosește indiferent de timp și spațiu, dincolo de limitările contextuale. Vă invit să vă poziționați în locul femeii chinuite de suferința copilului ei. Ați fost tratați vreodată cu indiferență? Vi s-a spus cândva, nu doar la un ghișeu la care ați ajuns după o oră de stat la coadă, că trebuie să vă adresați altui oficiu, altui prieten, altui vecin? Urechile v-au fost scrijelite, deodată cu inimile, cu vorbe urâte, umilitoare? Așa cum sunt convins că o să vi se mai întâmple, cred că ați experimentat ipostazele de mai sus. Cum ați reacționat? Cu tăcere, modestie, cap plecat, insistență, răspunsuri politicoase? E minunat! Dar dacă nu am făcut așa, dacă s-a întâmplat să gustăm cocktailul aparentei indiferențe sau tăceri de Sus, inclusiv în Biserică, știm că avem de luptat cu noi înșine. Știm că nu Îl vedem pe Iisus unica noastră salvare, că dacă nu ne va asculta, vom alerga la dumnezei străini, la vrăjitoare, descântători sau cititori în stelele oglindite în apele tulburi care aleargă spre infern. Care dintre noi nu a gustat din această băutură tristă?

     Duminica femeii cananeence este o pildă de putere, speranță, inteligență, dar și de comportament. Îmi fuge gândul la clipele când mă întrebam de ce nu intervine Dumnezeu să ne ajute să restaurăm Biserica „Sfântul Dumitru-Poștă”, de ce nu se întâmplă mai repede, de ce nu avem șansa unui Mecena care să ne ajute să zburăm peste munții de probleme? Poate pentru că peste munți nu se zboară, ci se pășește, pentru că pasul înainte e mai important decât altitudinea, pentru că problemele ne ajută tainic. Dumnezeu ne-a ajutat, după ce am pășit suficient. De ce nu ne ajută Dumnezeu să restaurăm pictura mai repede? Ironic, nu? Dar pe linia modului nostru de a gândi și de a fi.

Bogdan Nicolaescu (articol apărut în nr. 116 al Revistei Dimitrios)

Începutul de an 2017 prilejuiește multe aniversări și comemorări în lumea muzicii clasice. După ce, chiar de ziua Culturii Naționale, pe 15 ianuarie, are loc concertul Centenar Dinu Lipatti, Sala Radio propune un nou regal de muzică simfonică, de data aceasta dedicat memoriei violonistului Ion Voicu, de la a cărui trecere la cele veșnice se împlinesc 20 de ani.

Vineri, 20 ianuarie, de la orele 19, Orchestra Națională Radio va avea în program Uvertura operei Wilhelm Tell de Gioachino Rossini, Concertul nr. 5 în La major pentru vioară și orchestră de Wolfgang Amadeus Mozart și Simfonia nr. 4 în La major opus 90 – Italiana de Felix Mendelssohn Bartholdy. La pupitrul dirijoral va fi invitat fiul regretatului Ion Voicu, maestrul Mădălin Voicu. Amintim aici că, în 2017, Mădălin Voicu va împlini 50 de ani de activitate artistică. Solist al concertului va fi cunoscutul violonist Alexandru Tomescu (foto jos), cel care a câștigat de două ori (în 2007 și 2013, pentru perioade de cinci ani) dreptul de a cânta la vioara Stradivarius,  ce i-a aparținut lui Ion Voicu timp de patru decenii, considerată a fi unul dintre cele mai bine conservate instrumente Stradivarius, la cei 315 ani pe care îi are.

Pentru cei interesați, biletele se pot procura online (www.orchestreradio.ro), prin rețeaua eventim.ro sau chiar de la Sala Radio, pe strada General Berthelot nr. 60.

Nicolae Cojocaru (articol apărut în nr. 116 al Revistei Dimitrios)

Un aspect mai puţin studiat al vieţii lui Mihai Eminescu, despre care circulă încă opinii diferite, este cel al atitudinii poetului faţă de credinţa religioasă. Spirit filosofic, atras de metafizică, în special de filosofia transcendentală a lui Schopenhauer, dar şi de Kant, din care a tradus o parte a „Criticii raţiunii pure”, el s-a arătat mereu preocupat de o concepţie demiurgică asupra lumii, pentru care a cercetat mai multe domenii, inclusiv religia.

Eminescu a apreciat spiritualitatea creştină ca valabilă pentru viaţa morală din societatea vremii sale, iar lipsa educaţiei religioase a considerat-o cu repercusiuni negative în diferite domenii, chiar în administraţia publică, criticând într-un articol pe „advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu”. Totodată, el atacă de pe această poziţie, cu un spirit deosebit de virulent, întreaga construcţie a unei societăţi corupte: „Într-o ţară în care religia şi curăţia moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conştiinţa de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neoneşti, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, însă abili, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupţiunii. Departe de a găsi undeva acest razim, el e din contră atras de vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele sunt vorbe goale care pretextează din gură, dar pe care nu le crede nimene.” („Opere XII”, p. 324).

Poetul critică vehement în presă şi alienarea vechilor aşezăminte ale educaţiei spirituale, ceea ce a dus la marile carenţe sociale. Iată ce spune el: „Prin ignorarea laturei educative a şcoalei, a bisericei, a vieţii de stat, am ajuns a face dintr-o ţară înzestrată cu atât de multe condiţii de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, în care totul e atins de morbiditate. Dacă starea materială a populaţiunilor noastre e rea, cea morală e aproape şi mai rea.” („Opere XII”, p. 325).

Este evident deci că Eminescu a văzut în religie un factor indispensabil de cultură şi morală în societate. El însuşi şi-a sublimat aspiraţiile sale în ideea de nemurire, proprie geniului înscris în istorie. Conştient însă că singura eternitate acceptată de memoria popoarelor este aceea a creaţiilor spirituale, Eminescu se înalţă la un destin astral. El tinde mereu către puritate, şi nostalgia originilor îi dau setea de repaos asociată cu setea de nemurire.

(Articolul integral se poate citi la adresa : ziarullumina.ro/eminescu-si-religia-16874.html)