În editorialul din numărul 92 al Revistei Dimitrios, Părintele Mihai Gojgar dă Pildei vindecării orbului din Ierihon noi valențe. Descoperiți, mai jos, care este legătura dintre Duminica a 31-a după Rusalii și un studiu potrivit căruia niciun tânăr islandez sub 25 de ani nu crede că Universul a fost creat de Dumnezeu.
Citește în continuare „“Pilda orbului ne cheamă să vedem împărtășirea cu toți””
Duminica aceasta, a 31-a după Rusalii, vă întâmpinăm cu un nou număr al Revistei Dimitrios. Așa cum vă spuneam și în ediția apărută în urmă cu două săptămâni, primul număr al buletinului parohial a apărut în 2012. Sunt aproape patru ani şi 100 de numere de atunci. Ne-am străduit, în tot acest timp, să vă intrăm în case și în suflet cu informații despre activitățile bisericii, cu interviuri și reportaje, cu fotografii de la diverse evenimente, cu date istorice, cuvinte de învățătură, povești de viață și multe alte articole. Ne bucurăm că, în ciuda tuturor greutăților, buletinul nostru parohial a avut o apariție bilunară neîntreruptă. Le mulțumim colaboratorilor noștri și tuturor celor care și-au făcut timp să aștearnă pe hârtie relatări, gânduri și impresii. Ținem să le mulțumim în mod special lui Emanuel Tudor, cel care se ocupă de grafica revistei și de tehnoredactarea ei, dar și echipei Pim Copy pentru serviciile de editare (puteți afla mai multe despre activitatea lor accesând www.pimcopy.com). Mulțumim, de asemenea, pentru distribuție, Mihaelei Iancu.
A apărut numărul 91 al Revistei Dimitrios. Nu este un număr aniversar, dar noi ne-am gândit să aniversăm anul 2015 – să ne reamintim momente frumoase, să retrăim emoțiile întâlnirii cu Dumnezeu și să ne bucurăm că, deși suntem o comunitate mică, suntem uniți. Uniți în rugăciune, dar uniți și în fapte de milostenie și atenți la cei din jur. De ce este specială această ediție (are opt pagini și aproape 100 de fotografii) explică Părintele Mihai Gojgar în editorialul revistei.
Ce mai înseamnă, astăzi, Crăciunul? Câți dintre cei care aleargă zilele acestea după cadouri își mai amintesc (din vremurile în care bunica sau mama îi duceau de mână în Casa Domnului) că pe 25 decembrie sărbătorim, în primul rând Nașterea Mântuitorului Hristos? Da, este o sărbătoare a darurilor – „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3: 16). Iisus Hristos este darul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Mântuitorul se naște smerit în iesle.
Deşi „Cerul arde luminos” şi „Preacurata naște astăzi pe Hristos”, arată Părintele Mihai Gojgar în editorialul ultimului număr al Revistei Dimitrios, pare că barba lungă şi strălucitoare a lui Moş Crăciun a luat prim-planul. Imaginea ieslei sărăcăcioase apare mai rar, zâmbetul bătrânelului îmbrăcat în roşu şi în vreo ipostază zglobie având o căutare covârşitoare.
Citește în continuare „Hristos se naște. Să îi aducem, după putere, un dar!”
Dumnezeule, Cel fără de început şi veşnic, Care pe toate câte sunt le-ai adus dintru nefiinţă întru fiinţă, Cel ce locuieşti întru lumina cea neapropiată, Care ai cerul scaun şi aşternut picioarelor Tale pământul; Care ai dat lui Moise poruncă şi pildă şi ai pus Duhul Tău în Beţaleel, meşterul cel mare, îndestulându-l pe dânsul cu înţelepciune spre întocmirea şi ridicarea Cortului Mărturiei, în care erau închipuirile şi formele adevărului; Cel ce ai dăruit lui Solomon înălţimea cugetului şi lărgimea inimii şi printr-însul ai ridicat Biserica Ta cea veche, iar Sfinţilor Tăi Apostoli le-ai înnoit darul închinării în Duh şi al slujirii cortului celui adevărat şi printr-înşii în tot pământul ai sădit sfintele Tale biserici, ca să se aducă în ele preasfintele şi cele fără de sânge jertfe. Citește în continuare „Rugăciune pentru ducerea la bun-sfârșit a lucrărilor de la Biserica Sfântul Dumitru – Poștă”
Interviu cu Florentina Pîrjol, 30 de ani
„Pot să traversez strada aceasta cu ochii închiși, vin zilnic pe aici de șase ani” îi spuneam ferm convinsă, de curând, polițistului de la rutieră care m-a oprit pentru că am trecut strada neregulamentar. După ce am scăpat doar cu un avertisment, m-am întrebat dacă aș fi fost în stare să demonstrez ceea ce susțineam: oameni care aproape că te lovesc în graba lor, gropi în asfalt, șoferi care trec în viteză pe roșu sau, în cel mai rău caz, un semafor care nu merge. Cam greu! „Aș putea, dar mi-e frică să traversez singură!” îmi mărturisește partenera mea de dialog. Și e normal să îți fie frică, mai ales când ești o persoană nevăzătoare. Când am auzit-o pe Florentina spunând asta, am regretat ceea ce gândisem cu voce tare și am simțit că trebuie să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am. Citește în continuare „Nevăzătorii, o viață în lumina sufletului”
Mi se pare ingenioasă şi practică inventarea acelei bucăţi de material de pe bordul maşinii pe care ne putem pune telefonul, fără să riscăm să îl pierdem pe jos din cauza vreunei gropi în asfalt sau al unui viraj luat ca la raliu. I-am spus asta şi şoferului alături de care mergeam spre o slujbă de pomenire, remarcând, de asemenea, şi evlavia lui: pe acest covoraş aderent, chipul Maicii Domnului îi binecuvânta pe pasageri. Mi-am dat seama că e Maica Domnului, nu pentru că i-aş fi văzut chipul, telefonul acela cât o paletă de ping-pong nu mă lăsa, ci pentru că am alăturat un detaliu de imagine şi un fragment de scris de dedesubt. Da, exact ca într-un puzzle, pentru că, trebuie să spun şi asta, toată partea din faţă a maşinii era un fel de puzzle, cu vreo 14 mătănii coborând de la oglinda retrovizoare şi cu parbrizul aglomerat cu iconiţe de plastic şi hârtie, poze cu mănăstiri şi punguţe cu pământ, mir şi târnoseală, astfel încât, din spate, mi-am creat tabloul unui ochi de sticlă scăpat sfinţirii, o gaură de geam prin care şoferul se străduia să ghicească traseul spre cimitir, fără să agaţe vreun biciclist sau să plonjăm printr-un arţar din cauza vreunei dale de beton. Prin ochiul acela de sticlă, m-am rugat să ajungem cu bine la destinaţie şi să pot să vă relatez acestea. Toate în legătură cu Duminica de faţă, a 21-a după Rusalii, în care îi cinstim şi pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, din anul 787. Citește în continuare „Ferestre spre Dumnezeu”
Europa freamătă neliniştită. Zeci de mii de refugiaţi din Siria, Afghanistan, Eritreea, Pakistan şi Kosovo, traversează mări şi ţări în căutare de orizonturi mai optimiste. Cel puţin aşa par să stea lucrurile. Dezbaterile pe tema veridicităţii acestui scenariu sunt aprinse, dar ele nu îşi găsesc locul în paginile revistei noastre. Şi-a făcut loc povestea unui tânăr nevoit să plece din ţara natală, însă. Citește în continuare „Pildă de emigrare”
Domnul Robert a făcut tot posibilul să termine lucrările de amenajare a noului apartament până în ziua în care a programat şi sfinţirea casei. Totuşi, în ciuda eforturilor, materiale, fizice şi manageriale, obiectivul nu a fost atins. Aşa că, după explicaţiile primite cu generozitate din partea celui care mi-a întins antebraţul, braţul fiind murdar de var şi ipsos, am slalomat printre chiuveta şi dulăpiorul din hol, pe lângă cancioc şi canapeaua acoperită cu folii de plastic şi am ajuns în faţa unei mese unde totul era pregătit. Inclusiv o apetisantă plăcintă cu ciuperci care aştepta aburind să fie binecuvântată. Am citit împreună psalmii rânduiţi, anulându-mi orice reacţie la poticnelile lecturii la prima vedere a unui text religios. V-am spus de vestimentaţie? Pantalonii trei-sferturi erau justificaţi nu doar de cele peste 35 de grade, ci şi de necatehizarea gazdei noastre. Ai spune că venirea preotului nu a fost pregătită suficient, că s-au cumulat nepermis de multe gesturi de lipsă de curtoazie şi că totul a fost un fiasco. Citește în continuare „Cine este necurat?”
Are 14 ani și vine, de șase, la Biserica “Sfântul Dumitru”. Majoritatea l-am văzut crescând sub ochii noștri: participă în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, iar când școala îi permite, și la slujbele din timpul săptămânii, fiind un ajutor de nădejde pentru Părintele Mihai Gojgar. Spre mândria părinților lui și a noastră, Ștefan Dulgheru, paracliserul Bisericii “Sfântul Dumitru”, a promovat vara aceasta Școala Gimnazială “Regele Mihai I” din Capitală și a fost admis la Seminarul Teologic Ortodox din București. Poate nu întâmplător pentru el, noul an școlar începe în ziua Praznicului Înălțării Sfintei Cruci. Ne-a mărturisit, însă, că deși îi plăcea de mic să vină la biserică și să participe activ la viața liturgică, hotărârea de a urma Seminarul a venit mult mai târziu.
Ai știut dintotdeauna că vrei să urmezi Seminarul Teologic Ortodox din București sau ai mai avut și alte opțiuni?
Îmi doream să fac Seminarul, dar abia vara trecută m-am hotărât. E ceea ce simt, ceea ce cred că pot să fac: să-I slujesc Lui Dumnezeu. Părinții m-au susținut, deși tata m-a avertizat că
s-ar putea să fie mai greu decât la un liceu normal, dar eu am spus că vreau la seminar. Și Părintele Mihai m-a încurajat, dar mi-a zis că trebuie să învăț.
Cum au fost probele de admitere?
Am susținut două probe, la Muzică (aptitudini) și Religie. Nu au fost chiar ușoare. La Muzică mi s-a părut mai greu. Am început să mă pregătesc anul acesta, după Paște. Am învățat de pe manualele de Religie de clasele a VII-a și a VIII-a, iar Părintele Mihai îmi dădea temă să conspectez din Mica Biblie. Am avut emoții, dar aveam încredere că voi intra.
Ce așteptări ai de la această școală?
Vreau să mă apropii mai mult de Dumnezeu și vreau să învăț cât mai mult. La Seminar ai mai multe materii decât la un liceu obișnuit. Unii spun că se învață bine, e o școală modernă. Mulți elevi participă la olimpiade și au rezultate foarte bune. Acum, depinde dacă îți place. Dacă ai venit doar pentru că te-au obligat părinții… După seminar, aș vrea să dau la Facultatea de Teologie Ortodoxă, iar apoi, cine știe, poate chiar să devin preot.
Care crezi că este cea mai mare provocare, astăzi, pentru un preot?
Cel mai greu, cred, este atunci când te întâlnești cu oameni depărtați de Dumnezeu, oameni care nu mai au credință. Și nu ține doar te tine să îi aduci pe drumul cel bun. Tu poți să le explici, să îi împingi de la spate, dar e foarte importantă voința lor. La polul opus, frumusețea preoției este că ajuți alți oameni.
Îți mai amintești când ai venit pentru prima dată la această biserică?
Da, am venit cu tata, într-o duminică. Eram clasa a treia. Mie nu prea îmi plăcea să merg la slujbe, iar în ziua aceea tata m-a dus pe la mai multe biserici. Ultima în care am intrat a fost “Sfântul Dumitru – Poștă”. Se terminase Sfânta Liturghie, iar Părintele Mihai ținea predica. Mi-a plăcut foarte mult și am rămas.
Cum ai putea descrie comunitatea de la „Sfântul Dumitru”?
Sunt mulți tineri aici și oameni care cred cu adevărat în Dumnezeu.
Ce hobby-uri ai, cum îți ocupi timpul liber?
Să vin la biserică e un hobby.
Ai un model în preoție?
Da, Părintele Mihai Gojgar. E al doilea tată pentru mine.
Ștefan este unul dintre cei peste 50 de elevi care încep acum anul I la Seminarul Teologic Ortodox din București. Le urăm tuturor succes, să crească duhovnicește și să aibă un an școlar cu multe rezultate frumoase la învățătură!
Articol de Iuliana Lazăr publicat în nr. 83 al Revistei Dimitrios
Biserica Sfântul Dumitru-Poștă 
