Nicolae Cojocaru (articol apărut în nr. 116 al Revistei Dimitrios)

Un aspect mai puţin studiat al vieţii lui Mihai Eminescu, despre care circulă încă opinii diferite, este cel al atitudinii poetului faţă de credinţa religioasă. Spirit filosofic, atras de metafizică, în special de filosofia transcendentală a lui Schopenhauer, dar şi de Kant, din care a tradus o parte a „Criticii raţiunii pure”, el s-a arătat mereu preocupat de o concepţie demiurgică asupra lumii, pentru care a cercetat mai multe domenii, inclusiv religia.

Eminescu a apreciat spiritualitatea creştină ca valabilă pentru viaţa morală din societatea vremii sale, iar lipsa educaţiei religioase a considerat-o cu repercusiuni negative în diferite domenii, chiar în administraţia publică, criticând într-un articol pe „advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu”. Totodată, el atacă de pe această poziţie, cu un spirit deosebit de virulent, întreaga construcţie a unei societăţi corupte: „Într-o ţară în care religia şi curăţia moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conştiinţa de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neoneşti, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, însă abili, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupţiunii. Departe de a găsi undeva acest razim, el e din contră atras de vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele sunt vorbe goale care pretextează din gură, dar pe care nu le crede nimene.” („Opere XII”, p. 324).

Poetul critică vehement în presă şi alienarea vechilor aşezăminte ale educaţiei spirituale, ceea ce a dus la marile carenţe sociale. Iată ce spune el: „Prin ignorarea laturei educative a şcoalei, a bisericei, a vieţii de stat, am ajuns a face dintr-o ţară înzestrată cu atât de multe condiţii de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, în care totul e atins de morbiditate. Dacă starea materială a populaţiunilor noastre e rea, cea morală e aproape şi mai rea.” („Opere XII”, p. 325).

Este evident deci că Eminescu a văzut în religie un factor indispensabil de cultură şi morală în societate. El însuşi şi-a sublimat aspiraţiile sale în ideea de nemurire, proprie geniului înscris în istorie. Conştient însă că singura eternitate acceptată de memoria popoarelor este aceea a creaţiilor spirituale, Eminescu se înalţă la un destin astral. El tinde mereu către puritate, şi nostalgia originilor îi dau setea de repaos asociată cu setea de nemurire.

(Articolul integral se poate citi la adresa : ziarullumina.ro/eminescu-si-religia-16874.html)

Iulia Oprisan (articol apărut în nr. 115 al Revistei Dimitrios)

---

(articol apărut în nr. 115 al Revistei Dimitrios)

Crăița GEORGESCU (articol apărut în nr. 114 al Revistei Dimitrios)

Poezia a fost compusă de doamna Georgescu (care nu este enoriaşa noastră, dar i-am cunoscut tulburătoarea poveste de viaţă) pentru părintele dumneaei spiritual. I-am făcut loc în Revista Dimitrios şi pe site ca un prinos de recunoştinţă pentru venerabilul îndrumător, cât şi pentru a arăta mulţumirea doamnei faţă de influenţa duhovnicului.

Duhovnicul meu e ca o stâncă

formată dintr-o dragoste mare și-adâncă.

Nu-i pasă de valuri, le ține piept,

puterea i-e dată de Domnul cel drept.

---

Duhovnicul meu e un artist

mereu este vesel, niciodată nu-i trist.

Bucuria i-e dată de harul de sus,

ce vine la toți, prin Domnul Iisus.

---

Duhovnicul meu e ca mierea de bun,

e răbdător și ascultă tot ce îi spun.

Chiar când greșesc față de el,

iubirea-i pentru mine este la fel.

---

Și-atunci când vorbesc cu duhovnicul meu,

e ca și când mi-ar vorbi Dumnezeu.

De-aceea de-acum și chiar dacă mor,

pe veci îi voi fi recunoscător!

Iulia OPRIŞAN (articol apărut în nr. 114 al Revistei Dimitrios)

Biserica „Sfântul Dumitru-Poştă” este un lăcaș special, situat chiar în inima Bucureștiului la propriu, dar și în sensul foarte profund al cuvântului, întrucât aici se înfăptuiesc admirabile fapte de sprijinire a tuturor celor aflați în nevoie. Aceste acțiuni sociale sunt baza creștinismului, pentru că ne învață să facem milostenie, dar ne și ajută să ne deschidem inima pentru a scăpa de individualism. Iar a ajuta chiar nu este dificil, deoarece avem la îndemână multe modalități de a face milostenie. De exemplu, în fiecare sâmbătă, la biserica noastră se oficiază parastase pentru cei trecuți la Domnul, așa încât, una dintre cele mai simple modalități de a ajuta este ca parastasele dumneavoastră să se convertească în masă oferită celor nevoiași. Deci, fie că pregătiți dumneavoastră mâncarea, fie că ne sprijiniți financiar și ne ocupăm noi de prepararea acesteia, veți face pomana cea mai bună, împlinirea cu adevărat a datoriei creștinești de pomenirii a celor adormiți.

În Noul Testament, Domnul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă: „Când faci prânz sau cină, nu-ți chema prietenii, nici frații, nici rudele, nici vecinii bogați, ca nu cumva la rândul lor să te cheme și ei pe tine și să-ți fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăț, cheamă-i pe săraci, pe neputincioși, pe şchiopi, pe orbi și vei fi fericit că ei nu pot să-ți răsplătească; fiindcă ți se va răsplăti la învierea drepților (Luca 14:12).”

Un alt frumos obicei al acestei parohii are loc la sfârșitul fiecărei Liturghii de duminică, când putem să împărțim celor care participă la slujbă un pahar de ceai, o cafea, un sandviș sau o prăjitură. În orice lăcaş de cult, credincioşii care participă cu regularitate la slujbe ajung să se cunoască între ei şi să formeze, de-a lungul timpului, o comunitate, iar momentele petrecute împreună duminica constituie un factor coagulant al unităţii enoriașilor.

În plus, oferind celorlalți, ne oferim, de fapt, nouă, comori nesfârșite în ceruri. Părintele Galeriu spunea: „bogăţiile lumii ne hrănesc şi au rostul lor, dar nu ne dau mântuirea și veşnicia. Dar noi le putem transforma. Și tocmai aici este taina: putem transforma bogațiile și bunătăţile lumii în căi spre veşnicie.”