Ce este un canon?

Cuvântul „canon“ este foarte des întrebuinţat în limbajul bisericesc, cu diferite sensuri. În imnografie, el este o înlănţuire de cântări, compuse după anumite reguli, în ceea ce priveşte numărul şi măsura lor, alcătuind un întreg de sine stătător, folosit ca atare în cult. Forma desăvârşită a acestui gen de creaţie imnografică este alcătuită din nouă grupuri de cântări. Numărul a fost inspirat de cele nouă cântări pe care le întâlnim în Sfânta Scriptură (cum ar fi cântarea lui Moise, a lui Isaia sau cântarea Sfintei Fecioare Maria, din cap. I al Evangheliei după Luca), care erau folosite în cultul Bisericii primelor veacuri. Totodată, aminteşte şi de cele nouă cete îngereşti. În majoritatea canoanelor, cea de a doua lipseşte, fiind chip al cetei îngerilor căzuţi.

Se deosebeşte Canonul cel Mare, al Sfântului Andrei Criteanul, de celelalte creaţii liturgice de acelaşi gen?

Canonul Sfântului Andrei Criteanul reprezintă forma desăvârşită a acestui gen de creaţie imnografică. El se impune nu numai prin mărimea sa (peste 250 de tropare), ci mai ales prin adâncimea şi frumuseţea modului de a exprima pocăinţa. Sfântul Andrei Criteanul a reuşit să adune la un loc nenumărate imagini ale pocăinţei din Sfânta Scriptură, de la căderea lui Adam din rai şi până la Învierea Mântuitorului, identificându-se cu ele şi îndemnându-ne şi pe noi să facem acelaşi lucru. Fiecare eveniment evocat este prezentat şi ca realitate a vieţii mele, oferindu-mi ocazia să conştientizez păcatul, să mă pocăiesc şi să nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu.

Acomodarea cu împărăţia veşnică

Pentru unii, slujba Canonului celui Mare este lungă şi, poate, plictisitoare. De ce se întâmplă acest lucru?

Dacă simţim acest lucru, este o dovadă evidentă a faptului că nu ne mai hrănim credinţa din Sfânta Scriptură. Ne plictisim dacă ascultăm cântându-se sau citindu-se despre persoane sau evenimente despre care nu ştim aproape nimic. Slujba Canonului este o provocare pentru fiecare dintre noi de a redescoperi Sfânta Scriptură şi, mai ales, de a încerca să trăim aşa cum ne îndeamnă ea.

Ar trebui să ne dăm seama că acum, în prima săptămână a Postului, Biserica ne oferă o atmosferă diferită de ceea ce trăim de obicei. Venind din agitaţia vieţii noastre de zi cu zi şi intrând la o slujbă a Pavecerniţei mari, unită cu Canonul Sfântului Andrei Criteanul, descoperim o atmosferă liniştită, o cântare domoală, cu lumină puţină, cu „Doamne miluieşte“, repetat parcă la nesfârşit, cu rugăciuni, cum este cea a Sfântului Efrem Sirul, pe care nu le poţi asculta indiferent. Este, dintr-o dată, altceva. De fapt, acesta este rostul postului şi al slujbelor sale: să ne ajute să devenim altceva, să devenim fiinţe pascale, adică să „trecem“ de la „omul cel vechi“ la „omul cel nou“. Şi dacă această atmosferă ne plictiseşte, nu este vina Bisericii. Ea este, de fapt, chip al împărăţiei lui Dumnezeu, în care lauda Lui este veşnică. Iar slujbele nu fac altceva decât să ne facă să pregustăm din frumuseţea Împărăţiei şi să ne obişnuim cu ea.

Sfântul Andrei, arhiepiscopul Cretei

Autorul Canonului celui Mare este Sfântul Andrei Criteanul sau Cretanul. S-a născut în Damasc, în jurul anului 660, într-o familie creştină care i-a oferit o educaţie aleasă. Tradiţia spune că a fost mut până la vârsta de şapte ani, când, adus de părinţi într-o biserică din Ierusalim şi primind Sfintele Taine, a început să vorbească. După moartea părinţilor, s-a călugărit la Mănăstirea „Sfântul Sava“ din Ierusalim. A ajuns secretar al patriahului Ierusalimului. A fost trimis, în 685, la Constantinopol, pentru a semna actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care condamnase, în 681, erezia monotelită (monoteliţii învăţau că în persoana Mântuitorului Hristos există numai voinţa dumnezeiască, nu şi cea omenească).

Nu s-a mai întors la Ierusalim. Rămas în capitala imperiului, a fost hirotonit diacon, primind însărcinarea de a conduce un orfelinat şi o casă pentru bătrâni. S-a remarcat, aşa după cum spun biografii săi, prin „predica faptei şi cateheza înţelepciunii“.

În preajma anului 712, a fost ales arhiepiscop al Gortynei, în insula Creta. De aici, numele sub care e cunoscut şi acum: Cretanul sau Criteanul. Deşi semnase actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, cedând presiunilor împăratului Filip Bardanes (711-713), a primit învăţătura monotelită. În scurt timp însă, s-a dezis de aceasta şi a revenit la învăţătura Bisericii. Cunoscând din propria trăire căderea, îndepărtarea de Dumnezeu, a cunoscut apoi şi adâncul pocăinţei, pentru care motiv a şi fost numit „mistagog al tainei pocăinţei“.

A trecut la Domnul în anul 740, în oraşul Ieriso din insula Mitilina (Lesbos), pe când se întorcea dintr-o călătorie făcută la Constantinopol. Este înmormântat în cea mai veche biserică din oraş.

În afara operei sale clasice – Canonul -, Sfântul Andrei a mai scris predici despre Maica Domnului, canoane la Buna Vestire, la învierea lui Lazăr, la Duminica mironosiţelor, la zămislirea Sfintei Ana, precum şi un mic poem în care îşi exprimă adeziunea faţă de hotărârile Sinodului al VI-lea Ecumenic.

ziarullumina.ro/canonul-sfantului-andrei-criteanul-pocainta-si-acomodare-cu-imparatia-lui-dumnezeu-60599.html

Dragii noștri cititori, în pregătirea pentru sfânta noapte a Învierii Domnului, când preoții și episcopii, în sunet de sărbătoare, vor păşi printre Uşile Împărăteşti și vor chema credincioșii să primească Lumina, trebuie să trecem cu folos perioada Postului Mare. O perioadă deosebit de frumoasă, dar cu multe strâmtorări şi ispite, menită să ne ofere multe bucurii și împliniri duhovniceşti. Acum suntem chemaţi să aprindem în noi virtuțile, adevărate făclii pe calea mântuirii noastre. Acum, în inimă se nasc sau renasc sentimente nobile ca blândețea, mila, nădejdea, dreptatea etc., care prin post curat și rugăciune smerită, aprind sfințenia.

Dar, ce trebuie să facem în acest post și cum trebuie să îl parcurgem, ca la sfârșitul lui să simțim și să trăim Învierea Domnului asemenea sfinților? Trebuie să privim viața duhovnicească ca pe o salvare veșnică și să dăm întâietate, în timpul nostru, perioadei de rugăciune, dialogului cu Dumnezeu. Pentru acest lucru, intrăm în post pășind spre Cel ce ne mântuiește, urcând treaptă cu treaptă. Și primul pas în acest început bun al nostru este participarea, în primele 4 zile ale Postului, la slujba Canonului cel Mare alcătuit de Sfântul Andrei Criteanul.

Când eram în primul an de seminar, am participat la această slujbă şi îmi amintesc foarte bine atmosfera de pocăință din timpul canonului. Intonarea cântărilor părintelui spiritual, vocile colegilor mai mari, lumina stinsă din paraclis, lumânările aprinse, lacrimile părinților profesori și ale unor colegi, cântarea în același timp a imnului „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, m-au responsabilizat mai mult decât sfaturile duhovnicului, părinților, bunicilor sau ale unor monahi pe care îi întâlnisem până în acele momente. Când am repetat cu toţii, în dimineața acelei zile în clasă, de mai multe ori această cântare, a sunat frumos. Dar noaptea în paraclis, după o zi de post aspru, când am cântat alături de aproximativ 400 de glasuri, a sunat dumnezeiește. Era ceva ce nu pot descrie în cuvinte. A fost un sentiment înălțător atât de puternic, încât lacrimile de pe fețele noastre erau semnul unei bucurii lăuntrice de nedescris.

A fost pentru prima dată când nu mă puteam abține de la o cântare . Nu știam exact de ce simțeam puternic nevoia să îi cer și eu lui Dumnezeu să mă ierte și să mă miluiască. De atunci, pentru mine, Canonul cel Mare este o slujbă pe care mereu o aștept cu drag. Aceste prime zile din Post trebuie să fie experiate doar în biserică. Mare este Canonul, dar mari ne va face și pe noi în lupta cu ispitele. După prima slujbă a Canonului, i-am mulțumit Domnului că a rânduit ca anul acela să mă număr și eu printre colegii care se bucură în acest mod de prima zi de post.

Canonul cel Mare este o capodoperă literară, liturgică şi spirituală scrisă de Sfântul Andrei în secolul al VII-lea. El a fost episcop în Creta și este considerat cel dintâi autor al canoanelor liturgice. Având o viață aleasă a reușit să alcătuiască slujba Canonului, imn liturgic alcătuit din 9 cântări bogate împărțite în peste 250 de stihiri. Sfântul a dorit ca noi să vedem în post o perioadă de reflecție duhovnicească. Acum postul e privit de cei mai mulți dintre credincioși ca fiind o perioadă în care „trebuie” să ne împărtășim. E acel „o dată pe an” care trebuie bifat. Sau acel cuvânt: “postesc prima săptămână și ultima și m-am împărtășit”. Și?!

În Canon ni se descoperă sensul adevărat al postului. Părintele Alexandru Schmemann afirma că „este important să vedem adevărata idee a Postului Mare. Și Canonul cel Mare ne ajută să vedem postul ca o călătorie duhovnicească al cărei scop este să ne treacă dintr-o stare spirituală în alta”. Într-adevăr, prin îndemnul la plângere și pocăință, imnele ne invită la meditație, rugăciune, smerenie, fapte bune şi alte daruri bineplăcute lui Dumnezeu. Ce bine ar fi dacă toți românii ar veni la slujba Canonului, răspunzând astfel chemării preotului, Sfântului Andrei şi harului Sfântului Duh! Cum s-ar auzi, oare, în văzduh, dacă în cele 4 zile de post cele peste 20 de milioane de români ar cânta toţi deodată „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”? Am fi precum îngerii. De aceea, vă îndemnăm să veniți la cele 4 zile de canon! Atât eu, cât și Părintele Mihai, de asemenea şi cântăreții şi paracliserii. Ne vom strădui ca, prin slujirea noastră, să vă însuflăm profunzimea acestor clipe sfinte, iar dumneavoastră să puneți, astfel, început bun Sfântului și Marelui Post. Acum este momentul să ne venim în fire asemenea fiului risipitor și să ne întoarcem către Părintele Ceresc, strigând din adâncul sufletului ca vameșul: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”.

Roxana STAVĂR (articol apărut în nr. 118 al Revistei Dimitrios)

„Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.” (Matei 25, 40)

Trecem în fiecare zi pe lângă un om al străzii sau suntem abordați de un cerșetor. Ne sensibilizează? Îi ignorăm, îi judecăm sau ne întrebăm cum au ajuns în această situație? Simțim că suntem datori să facem ceva pentru ei? Sau le aruncăm în treacăt un bănuț? Parcurgem anumite străzi în fiecare zi, trecem pe lângă spitale, locuim într-un bloc lângă alte familii. Ne întrebăm vreodată câte suflete nefericite, neajutorate există pe acolo? Mai suntem capabili să părăsim propriul confort pentru a ne apleca asupra acestor persoane care luptă zilnic să supraviețuiască? Mai reușim să dăruim din puținul sau din preaplinul nostru? Unii și-au răspuns deja la aceste întrebări. Important este, însă, să nu credem niciodată că am făcut destul pentru alții.

Ocaziile de a ajuta pe cineva aflat în nevoie nu sunt puține, dar, uneori, este nevoie de puțin… ajutor ca să putem face acest lucru. În ultima perioadă, parohia noastră s-a implicat  în câteva cazuri mai speciale.

Cosmin Bragadiru este un tânăr din  județul Argeș, care suferă de cancer la coloană. A trecut prin câteva intervenții chirurgicale. Locuiește cu mama lui într-o baracă. Cu ajutorul dumneavoastră am reușit să le asigurăm încălzirea locuinței în această iarnă și degrevarea de unele cheltuieli medicale. Are nevoie în continuare de sprijin financiar pentru achiziționarea medicamentelor necesare și pentru ședințele de fizioterapie.

Marta Antonia, o fetiță de 11 ani, suferindă de encefalopatie, este una din cele două fiice ale unei familii din București (zona Piața Reșița). Nu a mers vreodată pe propiile picioare, nu a văzut chipul mamei, nu duce o viață normală. Se poate bucura doar de vocea și de mângâierea celor din jur. Trăiesc din salariul tatălui, care nu reușește să acopere nevoile familiei. O putem ajuta prin susţinerea financiară în procurarea  medicamentelor, dar și prin achiziționarea, prin Casa de Asigurări de Sănătate, a unui cărucior special.

Familia Fieraru din Piatra Neamț se află într-o situație delicată. Este vorba despre o mamă care își crește singură cei opt copii (cu vârste de la 3 la 17 ani). Pentru o vreme, strada le-a fost „cămin”. În prezent, stau cu chirie într-o locuință socială, iar singura sursă de venit este alocația. Se descurcă foarte greu, având mereu restanțe la întreținere și neputând asigura buna dezvoltare a copiilor. I-am ajutat deja cu îmbrăcăminte, dar sunt binevenite niște alimente și rechizite pentru copiii care merg la școală.

Ne dorim să fim în continuare alături de ei și de alte persoane aflate în nevoie. Ajutorul fiecăruia dintre dumneavoastră contează. O lume mai bună începe cu noi.

Bogdan Nicolaescu (articol apărut în nr. 117 al Revistei Dimitrios)

Pe 13 februarie, la Teatrul Național „I.L.Caragiale” din București, va avea loc un eveniment de excepție care va reuni pe aceeași scenă nume mari ale baletului contemporan: Gala Internațională „Stelele Baletului”. Publicul va avea ocazia de a-i admira pe unii dintre cei mai premiați balerini ai momentului, ce activează la prestigioase companii de balet din Europa, precum Alexander Smoliyaninov (Teatrul Bolshoi – Moscova), Sabina Yapparova (Teatrul de Balet Mikhailovsky – Sankt Petersburg) sau Alexej Orlenco și Marina Kanno (Baletul de Stat – Berlin).

Printre atâtea „stele”, cea care va străluci, însă, cel mai tare pe scena Teatrului Național, va fi moldoveanul Dinu Tamazlâcaru. De 15 ani balerin al Baletului de Stat din Berlin și de nouă ani prim-solist al acestuia, Dinu Tamazlăcaru demonstrează din plin că munca și seriozitatea își arată roadele întotdeauna. Născut într-un mediu artistic (mama sa este interpreta de muzică populară Ileana Osoianu, iar tatăl său este compozitorul și etnomuzicologul Andrei Tamazlâcaru), Dinu și-a găsit drumul pe care vrea să-l urmeze încă de la vârsta de opt ani. După ce a studiat baletul la Chișinău timp de opt ani și a urmat cursurile Conservatorului din Viena alți doi, Dinu Tamazlâcaru a fost angajat la Opera de Stat din Berlin. Cu o frumoasă carieră – începută cu câștigarea concursului Prix de Lausanne în 2002 și presărată cu numeroase evoluții apreciate în întreaga lumea – Dinu Tamazlâcaru vine și la București cu aceeași „misiune”: să încânte publicul. Spectacolul va avea loc luni, 13 februarie, în Sala Mare a Teatrului Național cu începere de la ora 20:00.

Sfântul Haralambie a trăit în veacul al II-lea după Hristos. S-a născut într-o cetate din Asia Mică, Magnisia, care nu este foarte departe de mult-regretata Smirna. Creştinii cetăţii îl preţuiau pe Sfântul Haralambie pentru caracterul lui curat, pentru marea lui credinţă şi l-au ales preot. Lumea astăzi aude cuvântul „preot” şi nu-i dă nicio importanţă. „Popă”, spune altul şi copiii auzindu-i pe cei mari vorbind despre preoţi cu dispreţ nu vor să devină preoţi când se fac mari. Şi preotul peste câţiva ani va fi ceva rar. Despre această dispreţuire faţă de preoţie sunt vinovaţi, desigur, şi câţiva preoţi nevrednici, care nu-şi cinstesc sfânta misiune. Dar Sfântul Haralambie nu a fost unul din preoţii obişnuiţi; a fost preot care avea conştiinţa misiunii sale. Liturghisea şi plângea de emoţie. Propovăduia cuvântul lui Dumnezeu şi făcea ca şi cele mai reci inimi să se emoţioneze şi să-L iubească pe Hristos. Îi iubea pe săraci şi pe bolnavi şi vizita casele creştinilor şi îi sfătuia pe toţi, mici şi mari, să rămână credincioşi lui Hristos.

Pe preotul Haralambie îl iubeau şi îl preţuiau toţi. Prin cuvintele şi prin viaţa lui era o puternică lumină, care lumina nu doar pe creştinii cetăţii Magnisia, ci strălucirea lui ajungea chiar până foarte departe. Dar lumina aceasta nu era mulţumitoare pentru oamenii care trăiau în ruşinoasa închinare la idoli. Şi idolatrii nu erau puţini. Atunci erau mulţi şi aveau cu ei şi statul. […]

Toţi câţi citesc Vieţile Sfinţilor şi văd chinurile pe care le-au suferit pentru Hristos nu se pricep de unde aflau această putere. Dar la această nedumerire răspunde Evanghelia. Ne istoriseşte că o copilă, care era demonizată şi nicio putere nu era în stare să o vindece, deodată s-a făcut bine. Cum? Mama ei L-a rugat pe Hristos să o facă bine pe copila ei. L-a rugat cu credinţă mare şi Hristos a ascultat rugămintea mamei şi o putere nevăzută, puterea lui Hristos, a izgonit din sufletul copilei toţi demonii. Această credinţă în Hristos este cea care a dat putere Sfântului Haralambie să izgonească demonii, să vindece pe cei bolnavi, să facă minuni şi, ceea ce e cel mai important, să sufere toate înfricoşatele chinuri şi până la ultima lui suflare să-şi mărturisească credinţa. Această credinţă dă putere celor care cred până astăzi, ca să biruiască ispitele, prigoanele şi chinurile şi cu îndrăzneală să mărturisească Ortodoxia pretutindeni. Fiecăruia din aceşti mucenici, bătrâni şi tineri, se potriveşte cuvântul pe care l-a spus Hristos către femeie: „O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti” (Matei 15, 28). O, mucenicilor, mare e credinţa voastră! Vă rugăm, rugaţi-vă Domnului să ne dăruiască şi nouă credinţa voastră.

(Articol apărut în nr. 117 al Revistei Dimitrios)

Sursa: cuvantul-ortodox.ro/2010/02/10/la-pomenirea-sfantului-mucenic-haralambie-uriasa-putere-a-credintei/

Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR (Articol apărut în nr. 117 al Revistei Dimitrios)

     Evanghelia Duminicii a XVII-a, citită astăzi, 29 ianuarie, dar și la fiecare Sfântă Taină a Maslului, prezintă o situație de viață ce ține de cotidian și ne oferă răspunsuri extrem de folositoare.

     În părțile Tirului și ale Sidonului, locuri unde oamenii nu se închinau Dumnezeului Celui adevărat, Mântuitorul Hristos aude interpelarea unei femei cananeence, o solicitare de ajutor pentru fiica ei grav stăpânită de un demon. Iisus o ignoră, fapt care îi pune pe Apostoli să Îl sesizeze, ca și cum El nu ar fi auzit-o. Mai apoi, Fiul lui Dumnezeu își declină competența în această chestiune, spunând că este trimis doar „pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Mama insistă în genunchi, imploră ajutorul. Domnul pare inabordabil, chiar dur, o fermitate neîntâlnită în alte pasaje biblice, o ironie cu accente sarcastice: „nu se cuvine să iei pâinea fiilor și să o arunci câinilor”. De ce nu a plecat femeia? De ce nu a spus câteva cuvinte dure, la rândul ei? Pentru că știa că se află în fața Celui care îi poate salva fetița, știa că la El îi este speranța. Ce contează niște vorbe amare, dacă îți împlinești visul? „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Mântuitorul o laudă pe biata maică, pentru credință, răbdare, inteligență. „Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela”.

     Unde este actualitatea? Suntem departe și de timpul Mântuitorului și de Tir și de malurile Mediteranei. Din fericire, paradigma evanghelică ne folosește indiferent de timp și spațiu, dincolo de limitările contextuale. Vă invit să vă poziționați în locul femeii chinuite de suferința copilului ei. Ați fost tratați vreodată cu indiferență? Vi s-a spus cândva, nu doar la un ghișeu la care ați ajuns după o oră de stat la coadă, că trebuie să vă adresați altui oficiu, altui prieten, altui vecin? Urechile v-au fost scrijelite, deodată cu inimile, cu vorbe urâte, umilitoare? Așa cum sunt convins că o să vi se mai întâmple, cred că ați experimentat ipostazele de mai sus. Cum ați reacționat? Cu tăcere, modestie, cap plecat, insistență, răspunsuri politicoase? E minunat! Dar dacă nu am făcut așa, dacă s-a întâmplat să gustăm cocktailul aparentei indiferențe sau tăceri de Sus, inclusiv în Biserică, știm că avem de luptat cu noi înșine. Știm că nu Îl vedem pe Iisus unica noastră salvare, că dacă nu ne va asculta, vom alerga la dumnezei străini, la vrăjitoare, descântători sau cititori în stelele oglindite în apele tulburi care aleargă spre infern. Care dintre noi nu a gustat din această băutură tristă?

     Duminica femeii cananeence este o pildă de putere, speranță, inteligență, dar și de comportament. Îmi fuge gândul la clipele când mă întrebam de ce nu intervine Dumnezeu să ne ajute să restaurăm Biserica „Sfântul Dumitru-Poștă”, de ce nu se întâmplă mai repede, de ce nu avem șansa unui Mecena care să ne ajute să zburăm peste munții de probleme? Poate pentru că peste munți nu se zboară, ci se pășește, pentru că pasul înainte e mai important decât altitudinea, pentru că problemele ne ajută tainic. Dumnezeu ne-a ajutat, după ce am pășit suficient. De ce nu ne ajută Dumnezeu să restaurăm pictura mai repede? Ironic, nu? Dar pe linia modului nostru de a gândi și de a fi.

 

Bogdan Nicolaescu (articol apărut în nr. 116 al Revistei Dimitrios)

Începutul de an 2017 prilejuiește multe aniversări și comemorări în lumea muzicii clasice. După ce, chiar de ziua Culturii Naționale, pe 15 ianuarie, are loc concertul Centenar Dinu Lipatti, Sala Radio propune un nou regal de muzică simfonică, de data aceasta dedicat memoriei violonistului Ion Voicu, de la a cărui trecere la cele veșnice se împlinesc 20 de ani.

Vineri, 20 ianuarie, de la orele 19, Orchestra Națională Radio va avea în program Uvertura operei Wilhelm Tell de Gioachino Rossini, Concertul nr. 5 în La major pentru vioară și orchestră de Wolfgang Amadeus Mozart și Simfonia nr. 4 în La major opus 90 – Italiana de Felix Mendelssohn Bartholdy. La pupitrul dirijoral va fi invitat fiul regretatului Ion Voicu, maestrul Mădălin Voicu. Amintim aici că, în 2017, Mădălin Voicu va împlini 50 de ani de activitate artistică. Solist al concertului va fi cunoscutul violonist Alexandru Tomescu (foto jos), cel care a câștigat de două ori (în 2007 și 2013, pentru perioade de cinci ani) dreptul de a cânta la vioara Stradivarius,  ce i-a aparținut lui Ion Voicu timp de patru decenii, considerată a fi unul dintre cele mai bine conservate instrumente Stradivarius, la cei 315 ani pe care îi are.

Pentru cei interesați, biletele se pot procura online (www.orchestreradio.ro), prin rețeaua eventim.ro sau chiar de la Sala Radio, pe strada General Berthelot nr. 60.