diac. Bogdan Dumitru BĂDIŢĂ

Începând cu anul 1948, până în 1989, simpli credincioși, studenți teologi și nu numai, episcopi, preoți, monahi și monahii au suferit prigoana comunistă atee. Împărțirea unor manifeste într-un loc public, citirea cărților „interzise” etc. au transformat vieți normale în drame. Și unii dintre cei care au fost închiși au reușit ca, prin rugăciunea și răbdarea lor, să-i ajute pe cei deznădăjduiți sau în pragul morții.

Gulagul românesc reprezentat de cele 120 de lagăre și închisori comuniste nu a reușit să transforme poporul român creștin-ortodox într-unul ateu. În aceste închisori au suferit torturi, umilințe, înfometări și au fost omorâți oameni pentru că nu au vrut să se lepede de credința lor. Pe lângă închisorile Jilava, Gherla, Aiud, Sighet, Târgu Ocna, Miercurea Ciuc, Suceava, Periprava etc., România a avut închisoare de femei la Mislea, de studenți la Pitești și de copii la Târgșor. Toți erau numiți „dușmani ai poporului”. Însă, fie că erau copii între 12 și 18 ani, studenți, femei, bătrâni, oameni simpli, poeți, profesori universitari sau clerici, fie că erau credincioși sau nu rezonau cu principiile comunismului ateu, erau condamnați la munci grele, condiții de trai inumane, înfometare, bătăi, izolare sau condamnări la moarte. Aveau în fața prigoanei comuniste un singur aliat: rugăciunea, singura legătură cu Dumnezeu și mijloc de sporire duhovnicească.

Prin stăruința lor în rugăciune și ajutorarea colegilor de celulă după îndelungi interogatorii sau diferite boli, creștinii au reușit să își păstreze nealterată credința în Mântuitorul Hristos. Fiind și ei răstigniți prin suferințele lor în celule, lagăre de concentrare, izolare și bătăi, au devenit făclii de lumină mărturisitoare a adevărului în întunecimea iadului comunist. Emanuel Mihăilescu, Ion Radu, Galina Răduleanu, Niculina Moica, Aspazia Oțel-Petrescu și preoții Nicolae Bordașiu, Gheorghe Ramba, Gheorghe Drăgulin sunt câteva persoane care încă mai trăiesc și care dau mărturie despre viața și trăirile lor în temnițele din timpul prigoanei comuniste. În interviurile luate acestor foști deținuți politic, am constatat că rugăciunea a fost singurul lor aliat. Așa au reușit unii preoți să reziste zile în șir în „alba” sau „neagra”, camere special amenajate pentru izolare, în care doar rugăciunea putea să te elibereze de boală, foame, frig, sete și întuneric.

Multe persoane au rezistat doar cu rugăciunea. Cu Dumnezeu în gând, cu inima deschisă către cer, râvnind la libertate, toți cei intervievați mi-au spus un singur lucru: „Părinte, ateii mureau primii!” Fără un suport spiritual erai ca și mort. Anchetele erau începutul iadului, dar rugăciunea lor venea ca un balsam. Preoții spun că nicăieri nu au mai putut să trăiască atât de profund rugăciunea ca în timpul Sfintelor Liturghii făcute în ascuns, noaptea, în unele celule. Unii l-au văzut pe Mântuitorul prezent lângă ei, alții au fost vizitați de Maica Domnului, iar alții, deși cu trupurile în iadul închisorii, trăiau prin rugăciunea lor bucuriile raiului.

Fiind închisă în temnița din Miecurea Ciuc într-o cameră sub pământ în care erau șobolani, Aspazia Oțel-Petrescu ar fi fost devorată de vie dacă nu ar fi reușit să se roage. Și începând a se ruga, a fost răpită de îngerul păzitor și dusă într-un loc luminos în care simțea oceanul de iubire ce izvora din Dumnezeu atât de concret, încât i s-a umplut inima de o nesfârșită bucurie. Totul a luat sfârșit, când seara s-a auzit zăvorul ușii din fier. Venise una dintre gardiene să o ducă din nou la anchetă. După ce mi-a descris momentul, eu am întrebat-o dacă nu i-a fost frică? Iar ea mi-a răspuns: „Am simțit pentru prima dată cum este să te doară sufletul. Ochii șobolanului care a venit la mine erau atât de reci, încât ești cuprins de o frică de zici că privești ochii Nenumitului (diavolului). Nici nu mai poți gândi de frică. Doar Dumnezeu știe cum am reușit să mă adun și să încep să strig: Doamne, nu mă lăsa!”.

Ion Radu la Periprava a fost închis în izolator, primind hrană o dată la trei zile, din cauză că unul dintre gardieni i-a găsit o cruciuliță făcută de un coleg din oasele de la zeama primită zilnic. „Vrei să te rogi banditule?!”, a exclamat gardianul. Și s-a trezit aruncat în izolator. Făcând greva foamei, Ion Baurceanu a fost obligat să mănânce și i s-a introdus lapte în plămâni. Dacă nu s-ar fi rugat, murea în câteva ore. Iar Emanuel Mihăilescu confirma faptul că după bătăi și anchete nesfârșite, în Jilava oamenii erau întăriți de preoții din celule care nu doar se rugau, ci și găseau mereu cuvinte de îmbărbătare pentru deținuți.

„În izolator, după zile nesfârșite de foame și întuneric, când vedeai privirea gardianului care te saluta cu o înjurătură, apoi te lua din nou la bătaie, chiar credeai că ești în iad și diavolul are puterea să facă oricând și orice cu tine. Vedeai după mii de ore de rugă, chipul diavolului din el. Unii gardieni erau de-a dreptul îndrăciți!”, mărturisea unul dintre apărătorii ortodoxiei din perioada comunistă într-un interviu.

Au fost momente de o duritate ce nu se poate exprima în cuvinte. Dar acești eroi ai creștinătății românești au reușit să supraviețuiască printr-o singură metodă care nu putea fi luată de la ei nici prin izolare și nici prin torturi: RUGĂCIUNEA.