drd. Ilie TOADER

Întâia folosire a metaforei „pescarului de oameni“ Îi aparţine Domnului nostru Iisus Hristos la chemarea primilor apostoli: „Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc şi lăsaţi jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei acestea, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele […]. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El“ (Luca 5, 4-11). Episodul e tulburător prin simplitatea sa. Fiii lui Iona şi ai lui Zevedeu erau simpli pescari, deprinşi cu mânuirea mrejelor pe întinsul Tiberiadei. După o noapte pierdută fără folos, vine Hristos şi le vinde un pont. Totul se transformă în minune, iar minunea îşi anunţă dimensiunile cosmice: după noaptea păcatului, omenirea este faţă în faţă cu Dumnezeu, venit în lume spre a-Şi revărsa harul. Apostolii nu îşi dau seama că ei sunt, de fapt, primii pescuiţi; iar adevăratul Pescar este Domnul Hristos, aşa cum subscrie o altă strofă tot din perioada veche a Bisericii: „Pescarule de oameni mântuiţi,/ Care prinzi pentru viaţa cea dulce/ pe peştii curaţi/ din valul vrăjmaş/ al mării păcatului“ („Imnul Mântuitorului Hristos“, în Pedagogul lui Clement Alexandrinul, cca. 150-220). Încă din Vechiul Testament, Ecclesiastul încercase o apropiere între lumea umană şi cea a peştilor, dar nu reuşise suprapunerea celor două planuri (prin metaforă), ci se oprise doar la comparaţie: „fiindcă omul nu-şi cunoaşte vremea; aşa cum peştii se prind în mreaja vicleană, tot astfel se prind fiii omului în vremea cea rea când fără veste cade peste ei“ (Ecclesiast 9, 12). Tema biblică a pescuirii de oameni, valorificată frumos încă de la primii autori creştini, cunoaşte, în aceeaşi perioadă, o răsturnare care adânceşte metafora: Hristos, Pescarul „peştilor curaţi“, este, la rându-I, peşte. Citim din epitaful Sfântului Averchie (cca. 140-216): „Şi mi s-a dat în orice loc ca hrană peştele de izvor,/ foarte mare, curat, pe care l-a pescuit o Fecioară curată,/ iar pe acesta îl da prietenilor continuu spre mâncare/ adăugând un vin curat, amestecat cu apă şi pâine./ […] Cel ce înţelege acestea şi crede la fel, să se roage pentru Averchie“. Decriptarea inscripţiei este la îndemâna oricui: peştele simbolizează pe Hristos euharistic.

Remarcăm uşurinţa cu care alegoria Pescarului-peşte cuprinde taina mântuirii: Hristos-„Pescarul“ este „pescuit“ din ceruri de o „Fecioară curată“, pentru a deveni şi El peşte, adică om. Unii Sfinţi Părinţi vor extinde această temă alegorică. De exemplu, Sfântul Epifanie din Salamina (cca. 310-403), deşi nu mai vorbeşte de Hristos-peştele, spune totuşi despre Sfânta Fecioară Maria (în acelaşi registru conotativ): „Bucură-te, cea plină de har, momeala din undiţa cea nematerialnică, fiindcă în undiţa ta este dumnezeirea“.

Judecând după exemplele de mai sus, am fi înclinaţi să credem că primele trei secole creştine ne-au lăsat poezii nu numai deosebit de înălţătoare, dar şi numeroase. Realitatea este cu totul alta: astfel de creaţii lirice se numără la, propriu, pe degete. Înseamnă că metafora biblică a pescuirii de suflete era frecventă, dacă nu chiar normativă pentru lirismul nesofisticat al imnografiei primare. Se ridică atunci întrebarea firească: de ce, începând din secolul al IV-lea şi până astăzi, expresii precum „Hristos-peştele“ sau „creştinii-peştii“ nu se mai regăsesc deloc în uriaşa moştenire a literaturii şi imnografiei creştine? De ce nu mai este numit Hristos şi astăzi în textele rugăciunilor şi ale cântărilor bisericeşti cu perifraza metaforică „peştele“ (din păcate, accepţiunea figurată cu care circulă acest cuvânt în limbajul curent trimite doar la lumea interlopă)?

Explicaţia depăşeşte culisele textuale. În primele trei veacuri creştine, Biserica a fost aprig persecutată. Oricât am vrea, nu mai putem reconstitui acele clipe – ciocnirea dintre păgânism şi creştinism, mirosul de carne arsă (din Nicomidia celor douăzeci de mii de mucenici), delirul prigonitorilor când intrau în vreo catacombă creştină, afişele care chemau barbarimea în Colosseum, trăirile privitorilor care, pe când aplaudau sfârtecările, mutilările şi crimele, simţeau, paradoxal, cea dintâi pâlpâire a sufletului, primul fior al Vieţii. Totuşi, cu puţină strădanie mai putem retrăi ceva: creştinismul, a cărui forţă năucitoare a spulberat (fără arme!) păgânismul şi moartea şi a deposedat totul, schimbând faţa lumii. În urmă, au rămas vestigiile; iar unul dintre ele este şi simbolul peştelui, în greceşte ihtys, coincizând cu iniţialele sintagmei Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul (Iesous Hristos Theou Yios Soter). Primii creştini foloseau acest simbol pentru a se identifica, evitând, astfel, furia persecutorilor. Înseamnă că metafora peştelui-Hristos avea o semnificaţie practică, nicidecum stilistică. Era un cod secret, cunoscut doar creştininilor. Aşa se face că au supravieţuit până astăzi inscripţii creştine încifrate cu dibăcie, precum cea de pe mormântul lui Averchie sau următoarea, de pe lespedea funerară a unui mormânt din Autun (sfârşitul secolului al II-lea): „Neam dumnezeiesc al Peştelui ceresc, păstrează o inimă curată,/ primind printre muritori izvorul cel nemuritor/ al apei divine; încălzeşte-ţi, prietene, sufletul tău/ în apele veşnice ale înţelepciunii bogate./ Primeşte hrana cea dulce ca mierea a Mântuitorului sfinţilor;/ mănânc-o tu, cel flămând, ţinând în mâinile tale Peştele./ Doresc, deci, să mă satur de Peşte, Stăpâne Mântuitorule./ Aminteşte-ţi de Pectorios, în pacea Peştelui tău“. Jocul iscusit al sensurilor din versurile lui Pectorius, care a înşelat vigilenţa păgânilor scăpând de profanare, mai ascunde o codificare: iniţialele primelor cinci versuri formează, în greceşte, chiar acrostihul ihtys, „peştele“. Acestea erau armele de apărare ale primilor creştini, arme care trădează profunda nobleţe şi rafinare a spiritului celor ce le mânuiau, arme care au anihilat teribilul arsenal torţionar al persecutorilor (textele creştine din acea vreme amintesc de cazurile unor prigonitori chinuiţi de insomnii, fiindcă nu ştiau ce metode de tortură să mai născocească şi care au sfârşit brutal din cauza „stresului“ – precum Claudius Lucius Herminianus din Ad Scapulam lui Tertulian, răpus de ciumă şi devorat de viermi). Tocmai când părea definitiv consacrată, metafora dispare din textele creştine. Acest lucru se întâmplă către sfârşitul secolului al III-lea.

Deşi persecuţiile nu încetaseră, criptograma Hristos-Peştele devenise notorie şi păgânilor, încât folosirea ei risca autodemascarea. Rămâne posterităţii ca o figură de stil moartă, ieşită din uz odată cu încetarea funcţiei sale practice, însă plină de viaţă: e o secvenţă, un instantaneu literar care a imortalizat trudele zorilor, o rostire încărcată de ecourile mereu vii ale unei înfruntări teribile. „Peştii“ nu tac, îşi strigă trecutul! Spuneam că reconstituirea e imposibilă, nu şi restituirea.

ziarullumina.ro/cand-pescarul-si-pestele-aveau-acelasi-nume-36354.html