După cum pe Vameş, Doamne
L-ai făcut “luminător”,
Fă-mă şi pe mine astăzi
Decât ieri mai râvnitor.
Paşii mei slăbit-au foarte
Şi mă poticnesc să cad,
Iar viaţa mea cea stearpă
S-a apropiat de iad.
Nu se află vindecare
În netrebnicul meu trup
Şi “năravul din născare”
Nici acum nu pot să-l rup.
Citește în continuare „Vecernie și Litie în cinstea Sfântului Mucenic Pantelimon”
Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR
Discuțiile contradictorii cu părinții sunt la ordinea zilei, indiferent de categoria de vârstă aleasă pentru o dezbatere. Copiii nu primesc tabletă, desene ori bani de buzunar, tinerii se plâng de zgârcenia ori duritatea ocrotitorilor, adulții nu i-au convins să semneze actele pentru casele ori terenurile familiei, cei intrați în perioada senectuții se vaită de chinurile pe care trebuie să le suporte din partea celor pentru care au făcut aceleași lucruri pentru ei la începutul vieții: să îi hrănească, să îi îngrijească, să le suporte nemulțumirile și să îi încălzească la piept. Se invocă mereu diferența dintre generații. Mă întreb dacă nu cumva e o problemă de răbdare. Nu cumva ne grăbim să obținem ceva înainte de vreme? Cele enunțate mai sus nu vin ele, oricum, spre noi? Când ești copil, vrei să fii major, apoi vrei să fii stabil financiar, apoi vrei să te odihnești mai mult, iar când ești în pridvorul Marii Odihne te întrebi, oare, de ce te-ai grăbit? Citește în continuare „CINSTIREA PĂRINȚILOR: O PROBLEMĂ DE RĂBDARE?”
Maria Camelia Buricea
Sectorul social-filantropic care funcționează în cadrul Bisericii „Sfântul Dumitru-Poștă” are stabilit ca obiectiv general punerea în aplicare a ideilor de intervenție pentru persoanele aflate în dificultate cu ajutorul membrilor comunității.
Prin aceste programe sociale oferim suport persoanelor defavorizate (copii care provin din familii sărace, copii cu dizabilități, familii cu venituri reduse, persoane vârstnice, oamenii străzii etc.), motivația care stă la baza acțiunilor noastre fiind iubirea față de semeni și dorința de a contribui la construirea unor relații de întrajutorare.
În prezent, cu mult entuziasm, am inițiat următoarele programe sociale: Citește în continuare „„CARTEA VIEŢII NOASTRE SUNTEM NOI ÎNŞINE””
Duminică, 16 iulie, câțiva enoriași ai bisericii Sfântul Dumitru – Poștă au fost introduși în tainele unui cartier central, puțin cunoscut, dar care merită mai multă atenție. Am vorbit despre primele mari artere de circulație din București, am observat palate de secol XIX și secol XX frumos restaurate, ba chiar și una dintre cele mai vechi case de targoveț (de secol XVIII) de pe strada Șerban Vodă. Ne-am bucurat de vizita la Biserica Flămânda, unde ne-a vorbit părintele slujitor. Ne-am întors cu ochii minții în timpul în care zona era acoperită de grădini și restaurante faimoase în epocă. Câțiva participanți cu experiență au adăugat informații folositoare, iar împreună ne-am bucurat de un traseu plăcut până la Mănăstirea Antim, unde turul s-a finalizat.
Va rămâne să ne mai întâlnim și cu alte ocazii, mai ales că cei prezenți și-au exprimat dorința de a participa fie la un astfel de tur o dată pe lună (în alte cartiere – sau vizită la muzee), fie la o vânătoare arhitecturală în centrul istoric.
Iulian Soca
„Cu ajutorul lui Dumnezeu am sustinut primul curs de pictura si desen in curtea Bisericii noastre la umbra de castan. Mi-a facut placere sa descopar in tinerii nostri aptitudini si real talent, dorinta de invatare si deschidere spre provocari. Multumesc celor prezenti pentru participare si interes.
Cu acest gând al Mântuitorului Hristos tinerii voluntari ai Bisericii Sfântul Dumitru-Poștă au incercat și în weekend-ul acesta să aducă un strop de apă vie numeroșilor trecători ieșindu-le în întâmpinare. S-au oferit 60 de sticle cu apă, 24 sâmbătă şi 36 duminică. Grupului de voluntari i s-au mai adăugat noi membri: Bogdan, Ciprian, Iulian, Andreea, Constantin, Alexandra, cărora le suntem recunoscători. Acțiunea se desfășoară doar la sfârșitul săptămânii. Ne-am bucura dacă ar mai participa și alți tineri, pentru că făcând unuia dintre acești frați prea mici ai Mântuitorului, Lui îi facem (Matei 25, 40).
Un neam se va menține prin tineri, care se vor sui de bunăvoie pe Cruce și de la înălțimea ei vor lupta, fără să zică nimic. Luptă și nu cedează!
(Părintele Arsenie Papacioc)
Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR
Biserica a fost, este şi va fi mereu un adăpost al suferinzilor. Un spital al nefericiţilor de orice fel. Chestiunea suferinţei, însă, reprezintă o piatră fundamentală în concepţia de viaţă a creștinului. De fapt, poziţionarea corectă faţă de durere şi de tot ce se întâmplă premerge şi finalizează actul credinţei şi vieţuirii ortodoxe.
Am dedicat prezentul număr mărturisitorilor din temniţa de la Jilava, ca un prinos pentru cei care au trecut prin chinuri groaznice la periferia Capitalei în numele Adevărului Hristos. Vor mai urma şi alte numere dedicate altor temniţe, mai ales că anul acesta este consacrat de Patriarhia Română mărturisitorilor din temniţele comuniste. Contextul anual a prilejuit deja două întâlniri în cadrul Serilor Catehetice (desfăşurate în fiecare vineri, de la ora 19:30) cu doi dintre eroii rămaşi în viaţă de pe urma îngrozitoarei prigoane atee de acum o jumătate de secol, Nina Moica şi Emanoil Mihăilescu. Vă pregătim şi alte întrevederi excepţionale de acest gen în lunile următoare. Şi tot conjunctura din 2017 ne-a furnizat şi ideea unui pelerinaj la câteva dintre cele mai grele închisori-lagăr din perioada comunistă. În perioada 24-27 august, vom realiza o călătorie în istoria recentă, căutând temelia spiritualităţii unor eroi ai neamului şi văzând sărăcia, brutalitatea şi boala torţionarilor, unde putem ajunge fără Dumnezeu. Vom anunţa detaliile zilele următoare şi vă aşteptăm să călătorim împreună.
„Închisorile ne-au învățat adevărata rugăciune, care se naște din suferință, jertfă și dăruire de sine” (Părintele Iustin Pârvu). Inexplicabil, poate, pentru noi, mai ales după ce am văzut locurile oribile de la Piteşti şi de la Jilava. Inexplicabil şi pentru că, dacă stăm bine să ne gândim, noi pierdem rugăciunea în situaţii cotidiene mult mai uşoare. Erorile participanţilor la trafic sunt, cu siguranţă, mai puţine decât înjurăturile spurcate ale gardienilor, a da locul tău la un ghişeu e altceva decât să dai porţia de terci care te ţine în viaţă unui camarad foarte bolnav, bârfa, pâra şi „săparea” colegilor de serviciu se opune iubirii jertfelnice a celor care îşi asumau teribile pedepse pentru a salva grupul. Mi se pare că suntem tare departe de ei. De aceea, salutară iniţiativa Patriarhiei Române şi obligatorii gesturile noastre de salvare a memoriei şi demnităţii naţionale prin cultul eroilor din perioada persecuţiilor secolului al XX-lea. Sfântul Isaac Sirul a spus că „nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăţul”. Mi se pare că avem obezi mari în elevaţia noastră spirituală. Poate, sperăm, vom învăţa ceva din paginile înlăcrimate de la sfârşitul mileniului trecut şi vom găsi înţelepciunea să descoperim frumuseţea suferinţei, jertfelniciei şi dragostei de semeni.
diac. Bogdan Dumitru BĂDIȚĂ
Fortul 13 Jilava face parte din centura de fortificaţii a Bucureştiului care a fost construită după planurile celebrului arhitect militar belgian, Henri Alexis Brialmont, începând cu anul 1884. Construirea centurii de fortificaţii a durat mai bine de două decenii, lucrările fiind extrem de complexe. Fortul 13 este una dintre cele mai grandioase construcții, așa cum arhitecţii au identificat-o ca operă arhitecturală demnă de epoca Renaşterii. Condițiile de detenție din perioada 1948–1964, sunt descrise drept deosebit de dure de către foștii deținuți politici. Primirea se făcea în fața porții, iar deținuții erau obligați să treacă printr-un culoar format din gardieni care îi loveau cu bâte. Urma percheziția, în care deținutul trebuia să se dezbrace complet, iar hainele îi erau cercetate cu minuțiozitate, după care era trimis în celulă. În cameră existau două tinete (butoaie de mari dimensiuni) așezate în apropierea ușii. Prima tinetă avea apă curată, dar rația unui deținut era de numai o cană de apă pe zi. A doua tinetă era pentru necesități, ceea ce făcea ca mirosul din cameră să fie greu suportabil. În anumite perioade, geamurile au fost acoperite cu obloane, ceea ce a contribuit și mai mult la lipsa aerului, consemnându-se cazuri de asfixiere. În aceste condiții, unii dintre foștii deținuți politici au reușit să supraviețuiască.
Ion Baurceanu mărturisește că într-o iarnă a fost închis într-o cameră fără geamuri, dar cu niște guri de aerisire care făceau ca temperatura să coboare la -20 de grade. Acolo trebuia să stea o săptămână cu hrană o dată în zi și o cană de apă. Era cumplit! Dacă nu l-ar fi scos de acolo comandantul acelei vremi, care trecea și verifica celulele, ar fi murit. El vede acest lucru „ca o minune a lui Dumnezeu”. Și tot la Jilava, făcând greva foamei, a fost alimentat forțat. Și din greșeala gardianului, i s-a băgat lapte cu praf de ou în plămâni, nu pe esofag. El mărturisește: „De regulă, aveam mâinile legate. În acea zi, nu mi-au mai pus cătușele și când m-am sufocat, din instinct, am dat la o parte furtunul prin care ei îmi turnau laptele. Dacă aș fi avut cătușele, m-aș fi sufocat. Din instinct, l-am dat la o parte și am început să scot laptele. Au fost câteva zile de chin și usturimi cumplite, dar Dumnezeu nu m-a lăsat. Și mi-am revenit și din această stare.” Și a încheiat, întrebându-mă retoric: „Ei, dragă părinte, asta nu a fost minune de la Dumnezeu?”.
Părintele Nicolae Bordașiu mărturisește că într-o zi a fost bătut cumplit și băgat în „Neagra” din Jilava (o cameră de pedeapsă, umedă, cu pereții complet vopsiți în negru). Aici, fără nicio sursă de lumină, spune că era totul atât de întunecat, că, în câteva secunde, l-a cuprins o teamă de nedescris. Îi treceau prin minte tot felul de gânduri: poate urma să fie sfâșiat de vreo fiară sau va mai ieși vreodată viu de acolo? Oare acela avea să-i fie mormântul? După cinci zile, însă, a fost scos de acolo. Totuși, nu poate uita clipele petrecute în „Neagra” Jilavei.
Psihicul deținutului era foarte încercat aici. Jilava, cu încăperile ei umede, reci și cu aspect medieval era construită parcă pentru cea mai aspră detenție, căci aspectului exterior sinistru i se adăugau metode de tortură fizică și psihică greu de conceput pentru omul secolului al XX-lea, precum înfometarea zilnică, amenințările și, cel mai adeseori, bătăile. Tot acest sistem de tortură era menit să te îngrozească și să cedezi lupta. Dar au fost situații când nimeni și nimic nu a reușit să-i determine pe unii deținuți să cedeze. Prin rugăciune, au transformat somnul puțin în asceză, înfometarea în post și au răspuns umilințelor prin smerenie, neripostând.
Unul dintre preoții închiși la Jilava a fost și preotul Ioan Iovan. El se ruga mereu, lucru care îi scotea din minți pe gardieni. Într-o zi, a fost scos la plimbare și lovit în cap cu o bâtă, fără niciun motiv, de gardianul care-i păzea. Părintele a căzut sub lovitura năprasnică. Ceilalți colegi de celulă au rămas înmărmuriți. Nu avea curajul nimeni să-l ridice. Totuși, părintele s-a ridicat din iarbă și, înainte să primească și a doua lovitură, i-a spus gardianului: „Te iert și te absolv măcar de acest păcat! Te binecuvântez și mă rog ca Bunul Dumnezeu să te ierte!” În acel moment, gardianul nu a mai lovit din nou. Mâinile sale erau deja ridicate deasupra părintelui, dar s-a oprit. A rămas și el uimit de bunătatea Părintelui Ioan. Lacrimile colegilor părintelui au țâșnit șiroaie. Câteva secunde s-a lăsat o tăcere de mormânt. Apoi, un alt gardian a strigat la ei să meargă înapoi în celulă. Plimbarea s-a terminat, dar colegii de celulă au asistat la o lecție de Pateric, părintele s-a sfințit prin iertarea imediată, iar gardianul, după ce a ieșit din tură, nu a mai fost văzut din acea zi. Probabil că acea clipă i-a schimbat complet destinul. Dumnezeu știe! Acest episod mi l-a povestit într-un interviu doamna Aspazia Oțel Petrescu, închisă și ea o perioadă la Jilava.
Fortul 13 a fost iad pentru deținuți, iar diavolii erau ascunși sub chipurile gardienilor care, ca niște bestii, se hrăneau din suferința celor încarcerați. Prin fiecare bătaie sau cu fiecare trup aruncat la groapă, gardienii se transformau în monștri, iar creștinii, în îngeri. Prin crimele lor, gardienii și-au pus singuri cătușele iadului, devenind pentru veșnicie robi ai satanei, iar deținuților le-au crescut aripi care i-a înălțat în brațele Mântuitorului Hristos.
M-am bucurat că am avut ocazia să împărtășesc celor care au participat la pelerinajul de la Jilava organizat de parohia noastră în data de 17 iunie, câteva evocări și mărturii relatate de cei ce au trecut prin acest loc. Vă invit la o lecție de istorie românească neconvențională prin vizitarea temnițelor comuniste. Închei cu un sfat primit de la domnul Octav Bjoza, fost deținut politic: „Călcați cu sfială pe câmpiile și în codrii țării, că nu știți cine, sub acel covor de iarbă, poate la unu-doi metri sub pământ, și-a dat viața și s-a jertfit pentru ca noi să avem libertate și dreptate în această țară”.
Biserica Sfântul Dumitru-Poștă 