diac. Bogdan Dumitru BĂDIȚĂ

Fortul 13 Jilava face parte  din centura de fortificaţii a Bucureştiului care a fost construită după planurile celebrului arhitect militar belgian, Henri Alexis Brialmont, începând cu anul 1884. Construirea centurii de  fortificaţii a durat mai bine de două decenii, lucrările fiind extrem de complexe. Fortul 13 este una dintre cele mai grandioase construcții, așa cum arhitecţii au identificat-o ca operă arhitecturală demnă de epoca Renaşterii. Condițiile de detenție din perioada 1948–1964, sunt descrise drept deosebit de dure de către foștii deținuți politici. Primirea se făcea în fața porții, iar deținuții erau obligați să treacă printr-un culoar format din gardieni care îi loveau cu bâte. Urma percheziția, în care deținutul trebuia să se dezbrace complet, iar hainele îi erau cercetate cu minuțiozitate, după care era trimis în celulă. În cameră existau două tinete (butoaie de mari dimensiuni) așezate în apropierea ușii. Prima tinetă avea apă curată, dar rația unui deținut era de numai o cană de apă pe zi. A doua tinetă era pentru necesități, ceea ce făcea ca mirosul din cameră să fie greu suportabil. În anumite perioade, geamurile au fost acoperite cu obloane, ceea ce a contribuit și mai mult la lipsa aerului, consemnându-se cazuri de asfixiere. În aceste condiții, unii dintre foștii deținuți politici au reușit să supraviețuiască.

Ion Baurceanu mărturisește că într-o iarnă a fost închis într-o cameră fără geamuri, dar cu niște guri de aerisire care făceau ca temperatura să coboare la -20 de grade. Acolo trebuia să stea o săptămână cu hrană o dată în zi și o cană de apă. Era cumplit! Dacă nu l-ar fi scos de acolo comandantul acelei vremi, care trecea și verifica celulele, ar fi murit. El vede acest lucru „ca o minune a lui Dumnezeu”. Și tot la Jilava, făcând greva foamei, a fost alimentat forțat. Și din greșeala gardianului, i s-a băgat lapte cu praf de ou în plămâni, nu pe esofag. El mărturisește: „De regulă, aveam mâinile legate. În acea zi, nu mi-au mai pus cătușele și când m-am sufocat, din instinct, am dat la o parte furtunul prin care ei îmi turnau laptele. Dacă aș fi avut cătușele, m-aș fi sufocat. Din instinct, l-am dat la o parte și am început să scot laptele. Au fost câteva zile de chin și usturimi cumplite, dar Dumnezeu nu m-a lăsat. Și mi-am revenit și din această stare.” Și a încheiat, întrebându-mă retoric: „Ei, dragă părinte, asta nu a fost minune de la Dumnezeu?”.

Părintele Nicolae Bordașiu mărturisește că într-o zi a fost bătut cumplit și băgat în „Neagra” din Jilava (o cameră de pedeapsă, umedă, cu pereții complet vopsiți în negru). Aici, fără nicio sursă de lumină, spune că era totul atât de întunecat, că, în câteva secunde, l-a cuprins o teamă de nedescris. Îi treceau prin minte tot felul de gânduri: poate urma să fie sfâșiat de vreo fiară sau va mai ieși vreodată viu de acolo? Oare acela avea să-i fie mormântul? După cinci zile, însă, a fost scos de acolo. Totuși, nu poate uita clipele petrecute în „Neagra” Jilavei.

Psihicul deținutului era foarte încercat aici. Jilava, cu încăperile ei umede, reci și cu aspect medieval era construită parcă pentru cea mai aspră detenție, căci aspectului exterior sinistru i se adăugau metode de tortură fizică și psihică greu de conceput pentru omul secolului al XX-lea, precum înfometarea zilnică, amenințările și, cel mai adeseori, bătăile. Tot acest sistem de tortură era menit să te îngrozească și să cedezi lupta. Dar au fost situații când nimeni și nimic nu a reușit să-i determine pe unii deținuți să cedeze. Prin rugăciune, au transformat somnul puțin în asceză, înfometarea în post și au răspuns umilințelor prin smerenie, neripostând.

Unul dintre preoții închiși la Jilava a fost și preotul Ioan Iovan. El se ruga mereu, lucru care îi scotea din minți pe gardieni. Într-o zi, a fost scos la plimbare și lovit în cap cu o bâtă, fără niciun motiv, de gardianul care-i păzea. Părintele a căzut sub lovitura năprasnică. Ceilalți colegi de celulă au rămas înmărmuriți. Nu avea curajul nimeni să-l ridice. Totuși, părintele s-a ridicat din iarbă și, înainte să primească și a doua lovitură, i-a spus gardianului: „Te iert și te absolv măcar de acest păcat! Te binecuvântez și mă rog ca Bunul Dumnezeu să te ierte!” În acel moment, gardianul nu a mai lovit din nou. Mâinile sale erau deja ridicate deasupra părintelui, dar s-a oprit. A rămas și el uimit de bunătatea Părintelui Ioan. Lacrimile colegilor părintelui au țâșnit șiroaie. Câteva secunde s-a lăsat o tăcere de mormânt. Apoi, un alt gardian a strigat la ei să meargă înapoi în celulă. Plimbarea s-a terminat, dar colegii de celulă au asistat la o lecție de Pateric, părintele s-a sfințit prin iertarea imediată, iar gardianul, după ce a ieșit din tură, nu a mai fost văzut din acea zi. Probabil că acea clipă i-a schimbat complet destinul. Dumnezeu știe! Acest episod mi l-a povestit într-un interviu doamna Aspazia Oțel Petrescu, închisă și ea o perioadă la Jilava.

Fortul 13 a fost iad pentru deținuți, iar diavolii erau ascunși sub chipurile gardienilor care, ca niște bestii, se hrăneau din suferința celor încarcerați. Prin fiecare bătaie sau cu fiecare trup aruncat la groapă, gardienii se transformau în monștri, iar creștinii, în îngeri. Prin crimele lor, gardienii și-au pus singuri cătușele iadului, devenind pentru veșnicie robi ai satanei, iar deținuților le-au crescut aripi care i-a înălțat în brațele Mântuitorului Hristos.

M-am bucurat că am avut ocazia să împărtășesc celor care au participat la pelerinajul de la Jilava organizat de parohia noastră în data de 17 iunie, câteva evocări și mărturii relatate de cei ce au trecut prin acest loc. Vă invit la o lecție de istorie românească neconvențională prin vizitarea temnițelor comuniste. Închei cu un sfat primit de la domnul Octav Bjoza, fost deținut politic: „Călcați cu sfială pe câmpiile și în codrii țării, că nu știți cine, sub acel covor de iarbă, poate la unu-doi metri sub pământ, și-a dat viața și s-a jertfit pentru ca noi să avem libertate și dreptate în această țară”.