Când scriu acest articol, febra, amețelile și starea de slăbiciune provocate de un virus în ultimele zile îmi sunt încă parteneri de luptă. De aceea, le-am și dat acest primat al articolului. Și pentru că nu am găsit întâmplător că această boală a venit chiar înainte de post. „Trebuie să mănânci!”, „poți avea probleme cu stomacul, dacă nu te hrănești”, „ai grijă cu medicamentele” sunt refrenele auzite săptămâna trecută. Într-adevăr, darul sănătății merită apreciat, mult mai mult decât o facem cei mai mulți dintre noi.

Fără să fie bunul suprem al vieții, sănătatea trupească reprezintă suportul solid al mișcărilor inimii. Iar aici, în viața duhovnicească, am ajuns la virtutea cea mai înaltă pe care trebuie să o țintim: curăția sufletească.

Printre instrumentele cele mai folositoare aerodinamicii spirituale se numără și postul. Ca o confirmare a ceea ce am spus mai devreme, însă, nu poți ține post „după tipic” dacă starea fizică nu-ți dă voie. Credeți-mă că acum, încercând să ies din convalescență, singurele dorințe îmi sunt să slujesc cum se cuvine duminică la Sfânta Liturghie și să încep Postul Paștelui sănătos deplin. Nu sunt un ascet venit din Pustiul Egiptului Sf. Antonie cel Mare, dar bucuria postirii e una deosebită. Nu aș vrea să ratez nici o parte din calea aceasta frumoasă, de amurg, ce ne va conduce tainic, spre noaptea strălucitoare a Învierii. Și nu doar pentru că bucatele din noaptea de Paști vor fi cu adevărat mult mai îmbietoare. Din punct de vedere trupesc, o pauză de hrană de origine animală este o cadou enorm pentru organismul nostru bombardat de chimicale, grăsimi și zaharuri. Avem în față o perioadă de o lună și jumătate în care putem gusta hrana adamică dinainte de Cădere. De ce n-am face-o?

Omul a fost gândit de Dumnezeu ca o ființă vegetală, verde, care să se hrănească din toate roadele pământului. Farmacia izvorâtă din lutul din care suntem și noi făcuți arată că pământul nu ne oferă doar hrană, ci și vindecare. O hrană frugală, cât mai naturală, cât mai nepreparată termic, revigorează trupul și sufletul. Vorbesc ca un dietetician? Sper că nu! Și sper că înțelegeți că aceste cuvinte vi le împărtășesc doar ca sfat, nu ca cerință.

Știu că e greu de făcut pachetul dimineața. Știu că seara există tendința să pui mâna pe orice găsești în frigider. Mai știu și că mâncarea naturală e mai scumpă. Că trebuie preparată și că nu e timp. Că pare mai simplu să iei o shawarma „de post”, un falafel, sau un sanviș cu burger de soia. Hotărâți, dar străduiți-vă! Ce e mai ușor și mai ieftin, nu este neapărat mai bun. Iar pentru demersul postului, chiar nu. Or mai fi și scăpări. Or fi zile în care nu veți avea altă soluție, decât covrigi și lipie cu cartofi prăjiți. Dar să aveți întotdeauna în gând și dorință sentimentul bucuriei, păcii, sănătății pe care le vor fi avut Adam și Eva în Paradis. Atunci vorbeau cu Dumnezeu în răcoarea serii.

În seară, în negura pe care începem să o traversăm după apusul acestei duminici, nădăjduiesc că postul nostru, fiecare după puterile sale, ne va ajuta să dialogăm cu Dumnezeu, Cel care ne oferă liniștea mult-dorită.
Post binecuvântat!

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru nr. 69 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: http://neclintit.com/

Cum adică, începutul Triodului? Păi, se apropie Postul Paștelui? Întrebări succesive, retorice aproape, pe care le-am auzit în jurul meu în ultimele zile. Iar proximitatea de cea mai lungă perioadă de înfrânare anuală a Bisericii este sinonimă cu Vameșul și Fariseul, cu Moșii de iarnă, cu Fiul risipitor, cu Săptămâna Brânzei. Vom intra curând în cel mai strălucitor răstimp liturgic al ortodoxiei, vom trăi drama căderii, dar vom gusta și dulceața Raiului. O dramă pe care o avem înfățișată succint în Pilda Fiului risipitor, citită în cadrul Sfintei Liturghii din Duminica a 34-a după Rusalii.

Vestită ca unul din cele mai tulburătoare episoade din paginile Sfintei Scripturi, parabola are darul de a ne include pe toți, de a ne găsi fiecăruia un loc, fie în inima unui personaj, fie în reacțiile sau trăirile de moment exprimate pe parcursul celor douăzeci și două de versete (Luca XV, 11-32). Precum într-o comunitate parohială. Casa este lăcașul care ne adună pe toți, biserica. Tatăl este Dumnezeu, Cel ce săvârșește Sfintele Taine, slujbele prin intermediul slugilor – preoții. Fiii suntem toți. Deși doi în pericopă (v. 11), cifra include toate particularitățile umane. Este suficient Domnului să se folosească de cel mai mic număr prim pentru a desfășura abisul și înălțimea firii umane. O înălțime care nu sugerează perfecțiunea, proprie exclusiv divinității, ci vocația de a fi îmbrățișați de Dumnezeu.

Suntem cel mai mic dintre fii atunci când solicităm binecuvântarea pentru a începe un demers (v. 12). În numele independenței, dorinței de a încerca noi înșine, în ciuda unor avertizări nefaste, dorim să ne aventurăm în călătorii spirituale și profesionale riscante (v. 13). Excludem posibilitatea ca cineva, oricine, să ne oprească. Nici măcar duhovnicul nu mai are puterea necesară; îl ascultăm, dar facem tot cum știm noi.

O bună vreme s-ar putea ca totul să meargă bine. Colegii sunt profesioniști, logodnica atentă, prietenii voioși. Cromatica destinului nostru apare atât de îmbietoare, încât efectiv nu avem timp să mai trecem pe acasă, pe la biserică. „Voi merge, dar nu acum. Sunt ocupat și mi-e bine”. Cei de acasă sunt îngrijorați, preocupați, îngândurați. Nu au nici o veste.

Foamea distanței de căldura căminului veșnic pune capăt binelui aparent sălășluit fără temelie de piatră în existența noastră (v. 14). Colegii nu mai sunt profesioniști, ci invidioși și concurențiali; logodnica pretinde prea mult și certurile țin de cotidian; prietenii nu mai sunt puși pe petreceri de când nu mai reușești să achiți notele de plată în club. Ar fi vrut o vorbă bună la serviciu, o mângâiere din partea celei pentru care ar fi renunțat la orice sau oricine, un telefon de complezență, însă nimeni nu-i dădea (v. 16). Pustiul pe care îl traversa, golirea peisajului de nenumăratele iluzii pe care le-a avut o perioadă l-au făcut să vadă limpede drumul spre casă. Și-a adus aminte (v. 17). Gol, singur, înfometat și-a amintit că undeva, departe, un departe pe care l-a căutat, pâinea este destulă, hainele sunt groase, plinătatea este o țintă. „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta” (v. 18).

Reapropierea de Biserică înseamnă o bucurie de nedescris. Să se nască cineva e mare lucru, dar să învieze…asta cu adevărat este miraculos. Ei bine, independența, dorința de aventură, de adrenalină sau de exces se încheie invariabil într-un deșert pe care nu îl anticipăm la părăsirea pragului casei. Sf. Marcu Ascetul spune că gândurile care ne fac să visăm că vom avea succese, laude, funcții, onoruri sunt gândurile care ne pregătesc căderea și rușinea. Asta înseamnă că e rău să visăm? Deloc, dar atunci când visăm despărțiți de casă, rupți de binecuvântarea părintească,  prăbușirea este o chestiune de timp.

De aceea, cred că Pilda Fiului risipitor nu este doar o pagină superbă din Înțelepciunea de Sus, ci o fidelă oglindă a vieții noastre. Măsura în care ne depărtăm de casă, greutatea pașilor noștri plecați, lacrimile pe care le lăsăm în urmă ori cele care ne umezesc umărul la întoarcere, foamea și chinurile depărtării sunt variabile. Invariabilă este nesfârșita dragoste a lui Dumnezeu, Cel ce stă pe prispa casei, cu mâinile streașină, căutând spre orizont, la nenumărații și triștii oameni ce-și încearcă independența în dependențe subtile. „Iubirea este înrudirea omului cu Dumnezeu. Ea uneşte la maxim persoanele umane fără să le confunde. În iubire se arată plenitudinea existenței” (Pr. Dumitru Stăniloae).

Articol de Pr. Paroh Mihai Gojgar publicat in nr. 68 al Revistei Dimitrios 

Vă invităm să ascultați înregistrarea emisiunii Răspundem Ascultătorilor difuzata pe Radio Trinitas în ziua de 2 februarie 2015.

Tema emisiunii: Despre mândrie.