Au intrat de curând în curtea bisericii doi oameni între două vârste. Doamna a intrat pentru câteva clipe, să cumpere câteva lumânări, din câte mi-am dat seama în următorul minut. L-am privit pe domn, cercetând harta Bucureștilor de la mijlocul sec. XIX, agățată de schele. Duminica însorită și căutarea trăirii ospitalității avraamice m-a făcut să îi ofer un pahar cu apă rece. Erau constănțeni și ajunseseră pentru prima oară în lăcașul Sf. Dumitru aici, în Centrul Vechi. Am aflat asta după un scurt dialog în care am observat și ochii înlăcrimați ai doamnei. „E așa frumoasă, părinte…Să vă ajute Dumnezeu să o restaurați cât mai repede!” I-am mulțumit și am adăugat și câteva cuvinte despre istoricul bisericii, despre sfintele moaște, despre specificitatea locului. „Da, dar noi stăm departe…ajungem foarte rar în Capitală”. Nici asta nu este un impediment, i-am explicat; se poate ruga de la malul mării pentru noi, așa cum vom face și noi pentru dânșii. Întâlnirea noastră nu este condiționată de vederea față către față. Desigur, atunci când apare posibilitatea, ochii trebuie să se oglindească. Am început să vorbim și despre trăirea credinței, despre milostenie și câteva aspecte concrete ale vieții. La final, cu pliantul bisericii în mână, cu două căndeluțe aprinse la lumânărar și în suflet, domnul elegant și preocupat de spiritualitatea locului și-a promis să spună despre Biserica Sf. Dumitru și verișoarei lui rezidente în

Nu imediat, ci la câteva zile, mi-am adus aminte de acest episod și l-am pus în legătură cu Duminica a V-a după Pași, Duminica Samarinencei. Am realizat că acel tablou de duminică, însorită, tihnită și, parcă, nemișcată, se aseamănă cu întâlnirea în miez de zi dintre Mântuitorul Iisus Hristos și femeia samarineancă. Episodul, relatat în Sfânta Evanghelie după Ioan (IV, 5 – 42), propune dialogul, remarca inteligentă, mintea ascuțită, smerenia și entuziasmul descoperirii adevărului ca valori fundamentale în creștinism.

Hristos Domnul, ignorând prejudecățile care cereau ca un iudeu să nu stea de vorbă cu „samarinenii cei spurcați”, mai ales dacă era vorba de o persoană de gen feminin, îi cere apă unei femei pe nume Fotinia, așa cum a păstrat-o Biserica în memoria ei sfântă. De aici, începe o conversație între doi sabreri pregătiți pentru această întâlnire. Viața spirituală, statutul ei matrimonial, dilemele personale sunt vehiculate, lămurite și punctate de Marele Dascăl- Iisus Hristos.

Nu putea fi alt rezultat decât victoria Mântuitorului, asta nu e o surpriză. Dar sunt și eșecuri folositoare. Cum spune Nicolae Iorga: „O înfrângere e numai mijlocul pe care ni-l dă soarta ca să vedem ce ne lipseşte pentru a învinge”. Samarineanca recunoaște superioritatea Celui din fața sa. Răspunsurile Lui sunt, evident, din altă lume; comportamentul Lui este…altfel. Fericită că a desoperit o fântână a liniștii și a credinței, fuge în cetate și îi anunță pe toți că a găsit un om Care i-a spus toate câte a făcut. „Nu cumva aceasta este Hristosul?” (v. 29). Locuitorii Sihar- ului, venind degrabă la fântâna lui Iacov- strămoșul lor, au sorbit nu apă pentru trup, ci pentru suflet. „Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii i-au zis: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (v. 40 – 42).

Cele două relatări au multe conexiuni. În mijloc stă Hristos, Cel ce ne cheamă pe toți în unitatea plină de iubire a Sfintei Treimi. O pereche de constănțeni și o femeie samarineancă. Amiază moleșitoare în Centrul Istoric și arșiță la poarta Siharului. Dorința de a afla de ambele părți. Două candele în lumânărar și sute de lumini aprinse în sufletele samarinenilor. Plecarea din orașul de rezidență și ieșirea din case a celor din urmă. Promisiunea că și verișoara va afla de Biserica Sf. Dumitru, pe de o parte, și necesitatea împărtășirii bucuriei cu ceilalți, cazul Fotiniei, pe de altă parte. Sete în ambele locuri. Și setea rămâne: sete de Dumnezeu, de pace, de oameni.

Și când te gândești că totul a început cu un pahar cu apă.

Articol scris de Pr. Mihai Gojgar pentru numărul 74 al Revistei Dimitrios

Se spune, de către cei ce au fost măcar o dată în pelerinaj la Sf. Munte Athos, că isihia dobândită în Grădina Maicii Domnului, se risipește, în cel mult o săptămână, în tumultul vieții citadine.Totuși, după cinci ani de la pelerinajul din Sf. Munte, caut cu ardoare să întâlnesc acea isihie athonită, în chiar inima Târgului Bucureștilor, printre casele cu arhitectură veche ale negustorilor de odinioară și lumea pestriță care aglomerează în fiecare seară această zonă  a orașului, tipic balcanică.

 Luând la pas bisericile și mănăstirile din Centrul Vechi, într-un pelerinaj sentimental sui generis, descoperi o altă fațetă a Capitalei și înțelegi perfect afirmația teologului Costion Nicolescu: “În trecut, Bucureștiul, cu zecile de biserici și mânăstiri ala sale, era – mai degrabă – o cetate monastică, decât Micul Paris!”

Un crâmpei din acestă imagine este și Biserica Sf. Dumitru- Poștă din Centrul Vechi. Atmosfera  de profundă pioșenie prezentă aici, îngemănată cu aerul tineresc  al enoriașilor, istoria  impresionantă de peste 450 ani a locașului de cult (valorizată prin ritmul liturgic și catehetic susținut de Pr. Mihai Gojgar în cadrul parohiei ), strana comparabilă  melodic cu ceea ce putem privi la Trinitas TV, toate la un loc, m-au făcut să mă opresc din periplul meu și să fiu parte din această biserică. Drumul meu inițiatic în viața acestei parohii are origini ceva mai vechi, de prin 2013, când auzisem  despre  un grup de tineri  care se formau duhovnicește sub îndrumarea și binecuvântarea Părintelui Paroh, la Biserica Sf. Dumitru-Poștă. Mai mult, începând de la Vecernia de Hramul Sf. Dimitrie de anul trecut și până la Săptămâna Patimilor, trecând prin Catehezele Școlii de Duminică și, mai ales, prin participarea la Sf. Liturghii din duminicile de peste an și de Sfintele Sărbători, am înțeles, într-un crescendo  duhovnicesc, că mă aflu într-un loc în care Ortodoxia se trăiește intens, tipiconal, iar Orthopraxia, pe care trebuie să o aplicăm cu toții, este înțeleasă și asumată de mai toți enoriașii.

Așa s-a întâmplat că, în acest an, momentul culminant al Ortodoxiei, Săptămâna Patimilor Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, l-am trăit alături de enoriașii  istoricei (dar tinerei) parohii Sf. Dumitru- Poștă.

Bucuria din Duminica Floriilor, sobrietatea Deniilor, importanța crucială a evenimentelor din Joia Mare, tragismul Drumului Crucii din Vinerea Mare, liniștea  meditativă din Sâmbăta Tăcută, toată această rememorare a unor evenimente care au înnoit Timpul, au fost trăite laolaltă, preoți și mireni, într-o atmosferă  rugătoare, cucernică.

Săptămâna Patimilor Mântuitorului Nostru Iisus a culminat, ca în fiecare an din ultimele 20 de veacuri, cu Lumina Sfintei Învieri, pe care am slăvit-o toți creștinii: Hristos a înviat!

Momentele trăite în Săptămâna Patimilor în cadrul Parohiei Sf. Dumitru-Poștă te marchează- tensiunea  crescândă  a  parcurgerii  pătimirilor Mântuitorului Nostru Iisus Hristos fiind dată atât de solemnitatea slujbelor oficiate cât și de participarea tot mai numeroasă a enoriașilor. Unicitatea nu constă numai într-un singur element, ci se construiește din mai multe fapte: predicile pline de înțelepciune și învățăminte ale tânărului și eruditului Pr. Paroh Mihai Gojgar, liniștea și ordinea ce domnesc în timpul slujbelor, smerenia și energia  enoriașilor, editarea bilunară a revistei parohiale DIMITRIOS, mulțimea icoanelor și a sfintelor moaște, agapele de la sfârșitul Sf. Liturghii, sunt câteva secvențe pe care le-am surprins, specifice  acestei parohii. Mai amintesc și de prezența tinerilor de la AsociațiaTradiția Românească, îmbrăcați în costume naționale, de masa caldă pentru persoanele nevoiașe, din fiecare sâmbătă ori conectarea  activității parohiei la rețelele de socializare.

Încă ceva: la Parohia Sf. Dumitru- Poștă nimeni nu este nepăsător, fiecare face câte ceva în folosul micii obști (și, nu puține sunt nevoile acestei biserici, aflată în proces de restaurare). Iată de ce am înțeles și eu să-mi aduc prinosul prin aceste câteva rânduri, menite să surprindă un fragment din viața acestei parohii unice, în felul ei, în peisajul ortodox bucureștean.

Articol scris de Laurențiu Bujdoveanu pentru numarul 73 al Revistei Dimitrios

Sâmbăta lui Lazăr nu este una din obişnuitele sâmbete din Postul Mare în care îi pomenim pe cei adormiţi. Este cea în care auzim: iar azi pe un oarecare Lazăr (Ioan 11,1). Acest Lazăr (căci  Noul Testament  mai aminteşte de un Lazăr în pilda cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, Luca 16, 19-31) era din Betania, după cum ne spune Sfânta Evanghelie. Şi poate că el era un oarecare în satul lui însă pentru Mântuitorul, nu era un neînsemnat, după cum reiese şi din cuvintele  surorilor lui: Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav (Ioan11,3). Sfântul Evanghelist Ioan mărturiseşte din nou, în numele lui, putem spune: Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr (Ioan11,5). Iar preţuirea lui Hristos se arată prin învierea celui mort de patru zile: Lazăre, vino afară (Ioan 11.43). Cu aceste cuvinte l-a înviat Hristos pe Lazăr.

Biserica, în Sâmbăta lui Lazăr, cântă lui Hristos, mărindu-L: Făcându-ţi-se milă de lacrimile Martei şi ale Mariei, ai poruncit, Hristoase Dumnezeule, să răstoarne piatra de pe mormânt. Şi, strigând, pe cel mort l-ai inviat, încredinţând printr-însul învierea lumii, Dătătorule de viaţă (Sâmbăta lui Lazăr, Utrenia, Sedealna, glasul 1). Ca şi aceasta, aproape toate cântările din această zi, amintesc  de învierea ce se va întampla tuturor; certificarea şi încredinţarea ei pentru noi. Iar iubirea pe care a arătat-o Hristos  înviindu-l pe Lazăr este paradigma clară a scopului pentru care a rânduit Dumnezeu învierea pentru viaţa veşnică. Nu pedeapsa şi osânda veşnică ci, împreună vieţuirea cu Cel ce este

Sâmbăta de azi nu mai este a morţilor, ci a lui Lazăr. A mortului înviat, chemat dintre morţi. E sâmbăta învierii omului. A învierii ce va să vină!

Articol scris de Radu Georgian publicat în nr. 71 al Revistei Dimitrios

La Biserica Sf. Dumitru Poștă, Sâmbăta lui Lazăr a fost și o zi dedicată pomenirii celor care nu mai sunt alături de noi. Vă invităm să vizionați câteva fotografii de la această zi pe pagina de facebook a Revistei Dimitrios: https://www.facebook.com/RevistaDimitrios?ref=hl

  „Închideţi deci ochii, plecaţi-vă capetele şi îndreptaţi-vă ochii minţii spre adâncul propriei voastre inimi şi căutaţi: ce patimi, ce şerpi se cuibăresc acolo? Găsiţi-i pe toţi şi doar atunci să cutezaţi a veni la spovedanie. Nimic să nu ascundeţi”- Sf. Luca al Crimeii

Un cuvânt extrem de concis și lămuritor al Sfântului Luca. Închiderea ochilor, adică renunțarea la gândurile exterioare, la lumea din afara inimii noastre, părăsirea preocupărilor cotidiene. Plecarea capetelor – smerenie, acceptarea stării căzute a firii noastre, asumarea statutului de oameni păcătoși, care greșim mult, zilnic, cu voie sau fără de voie, cu știință sau fără de știință. Privirea în interior, adică cercetarea sufletului, găsirea motivelor pentru care greșim, identificarea patimilor adânc tăinuite în noi. Șerpii nu sunt zilele în care am mâncat din greșeală biscuiți care aveau urme de lapte, ori momentele în care am făcut doar două din cele trei acatiste din canonul zilnic. Demonii noștri sunt superficialitatea, delăsarea, indiferența și alții, ale căror capete se văd foarte greu. Nimic nu trebuie ascuns la spovedanie; permiteți-vă luxul de a fi sinceri, de a fi onești cu dumneavoastră. Colecția păcatelor sau slăbiciunilor nu îl interesează pe un preot, decât în măsura în care vrea să îngroape cu dumneavoastră, definitiv, noroiul care s-a lipit de haine și de trup în călătoriile de zi cu zi prin viață. Spuneți tot și aruncați-le în abisul tăcerii și al nerepetării.

Nu amânați momentul spovedaniei. Nici nu mergeți nepregătiți. Căutați un duhovnic care să știe ritmul inimii dumneavoastră, cereți-i un sfat, programați-vă din timp la mărturisire și nu vă lăsați pentru săptămâna Pătimirilor Domnului.

„Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă” – Sf. Ioan Scărarul

Articol de Pr. Mihai Gojgar publicat în nr. 70 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: http://www.doxologia.ro

Ce este postul? Postul nu stă în înfrânarea de la mâncare, cât în înfrânarea de la gânduri necurate – să postim de gânduri! (Pr. Tadei – Pateric). Sfântul Serafim de Sarov spune: Istovește-ți trupul cu postul și privegherea, și vei alunga gândul chinuitor al iubirii de plăceri. Iar Sfântul Paisie Aghioritul mărturisește că războiul trupesc firesc se retrage cu postul, privegherea, rugăciunea, dar numai atunci când nu există mândrie.

            Mântuitorul a postit 40 de zile înainte de începutul activității Sale publice. Apoi Sfinții Apostoli au practicat postul unit cu rugăciunea, și urmând exemplul lor, întreaga Biserică ține rânduiala postului. Sfinții Părinți îndeamnă ca alături de postul de mâncare să ne înfrânăm și de la gânduri, să facem fapte bune, să renunțăm la patimi, să ne spovedim cât mai des, căci scopul este unirea cu Hristos în Taina Euharistiei, să facem metanii și să încununăm rugăciunea particulară cu lacrimile, o atitudine care certifică adevărata pocăință. Iar la scaunul de spovedanie, unde de față este Hristos, nu venim oricum. Trebuie să ne facem mai întâi un examen riguros de conștiință, să ne dorim din toată ființa îndreptarea privirii dinspre întinăciune spre cer; să facem mereu rugăciunile înainte și după spovedanie și dacă ne împărtășim este obligatoriu să citim canonul Sfintei Împărtășanii.

Sfânta Euharistie ne transfigurează și ne schimbă lăuntric. Chipurile noastre, după primirea sfintelor taine, luminează duhovnicește asemeni sfinților. Unii oameni înduhovniciți văd cum chipurile celor ce primesc Sfânta Împărtășanie radiază de lumina harului Sfântului Duh.

Postul Paștelui este mai aspru. Unii țin postul recomandat de calendar, unde vedem că sunt zile în care nu avem dezlegare la vin și la ulei, că sunt zile de post negru în care nu se mănâncă și nu se bea nimic până seara. Insist asupra faptului că în biserica noastră se săvârșește în toată perioada postului, în fiecare vineri seara (în afară de vinerea mare), Sfânta Liturghie a Darurilor mai- înainte Sfințite. O slujbă cu totul deosebită, cu o încărcătură duhovnicească aparte, în care preoții și unii credincioși (sper cât mai mulți dintre cei care citesc acest articol) se împărtășesc, ținând post negru toată ziua. Dacă reușim să facem aceste lucruri putem să ne bucurăm cât mai deplin de minunea Învierii Domnului, când la auzul glasului preotului Veniți de luați Lumină, inimile noastre tresaltă de bucurie duhovnicească, simțind prezența îngerilor care se bucură și ei de evenimentul sfânt al Învierii.

Articol de Diac. Bogdan Bădiţă publicat în nr. 69 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: http://www.enational.ro/

Zilele aliturgice sunt zile în care nu se săvârșește Sfânta Liturghie și se recomandă ajunarea, adică post până seara.

Zilele de miercuri şi vineri din Săptămâna brânzei, luni și marți în prima săptămână a Postului Mare, precum și Vinerea Pătimirilor sunt momente în care rigoarea postirii nu este întreruptă nici măcar de împărtășire. Încă din primele secole creştine este rânduită în Postul Mare Liturghia Darurilor- mai Înainte- Sfinţite, după ajunare creştinii împărtăşindu-se în cadrul acestei Sfinte Liturghii, care se oficia la ora Vecerniei, seara.

Astfel, luni şi marţi din Săptămâna Mare sau prima săptămână a Postului Sfintelor Paşti sunt zile de post aspru, în care nu mâncăm şi nu bem nimic, nici măcar la apusul soarelui. Fiind o continuitate a postului absolut, acesta nu se întrerupe nici măcar pentru Sfânta Împărtăşanie. Postul este ţinut după sănătatea trupească şi după putinţa fiecăruia, dar faptul că aceste zile sunt aliturgice arată o dimensiune a postului spre care trebuie să tindem toţi. Cât priveşte săptămâna pregătitoare, dinaintea Postului Mare, zilele aliturgice sunt rânduite de Biserică şi aici pe baza aceluiaşi considerent, ca nevoinţa să nu se desfăşoare abrupt.

Amintim că în fiecare vineri seară, în cursul Postului Mare, de la ora 18, vom săvârși Sfânta Liturghie a Darurilor-mai-Înainte-Sfințite, o rânduială deosebit de frumoasă și de profundă.

Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie figurează în calendarul ortodox pe data de 10 februarie. Receptat de Biserica Ortodoxă în calitatea sa de martir, perceput de pietatea populară ca personaj exemplar care îşi pune toate abilităţile în slujba celor mulţi, înfrângând prezenţe malefice între care ciuma este cea mai frecventă, cultul Sfântului Haralambie este în directă relaţie cu eficacitatea dovedită, palpabilă a faptelor sale. Întâlnit mai rar astăzi ca nume de botez, dar bine reprezentat ca nume de familie, Haralambie este un nume specific creştin cu origine grecească, fiind compus din hara („har“, „bucurie“) si lambos („lumina“, „strălucire“), deci tâlcuindu-se ca: „lumină harică“ sau „strălucire a harului“.

Cultul său a cunoscut o dezvoltare, după cum arată însemnările, în secolele

XVII – XIX, când lumea spaţiului rural era dominată de teama în faţa morţii prin năpraznica boală a ciumei, în faţa căreia oamenii simpli se vedeau cu totul neputincioşi. Oamenii s-au îndreptat în situaţiile limită spre ajutorul lui Dumnezeu, dar şi-au luat de multe ori intermediari care au avut, de-a lungul vremii, câte o „specializare“. Sfântul Haralambie o avea pe aceasta, a apărării de ciumă şi de foamete.

Evenimentele tragice de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX:  foametea din vremea lui Alexandru Constantin Moruzi din 1795 şi „ciuma lui Caragea“din 1812-1815  au dus la o dezvoltare a cultului Sfântului Haralambie, lucru care reiese şi din alegerea acestui hram de către mai multe lăcaşuri sfinte. Probabil cultul Sfântului era mai dezvoltat la sate, căci în Bucureşti la sfârşitul secolului al XVIII-lea erau organizate procesiuni cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, adus special în capitală, iar începând cu secolul al XIX-lea Sfântul Dumitru Basarabov va fi purtat pe străzile capitalei în perioada epidemiilor, aşa cum afirma şi Dimitrie Papazoglu în Istoria fondării oraşului Bucureşti: „tata spune că în vremea ciumii lui Ioan Caragea, la 1815, fiind foarte întinsă această teribilă epidemie în capitală, au scos pe sfântul (n.n.Dimitrie Basarabov) şi după ce au ocolit cu el capitala l-au poprit în mijlocul târgului, unde s-a făcut sfinţirea apei şi s-au citit rugăciuni către sfânt; din acea zi epidemia a început a scădea treptat şi Capitala a scăpat de acel flagel”.

Conform erminiei lui Dionisie de Furna, Sfântul Haralambie trebuia pictat ca un “bătrân cu barba albă (lungă şi ascuţită), care prin sabie se săvârşeşte”. Pe lângă această reprezentare, întâlnim în spaţiul românesc icoane pe sticlă, în care sfântul are sub picioare un schelet sau o figură urâtă, înfricoşătoare, reprezentând ciuma. Personajul malefic este arătat în lanţuri, ca semn al neputinţei în faţa sfântului. De remarcat este faptul ca aceşti creatori ai picturii pe sticlă, în exprimarea tematicii religioase, au introdus o serie de elemente laice, luate din istorie, literatură, folclor sau din viaţa de toate zilele, contribuind la ceea ce Romulus Vulcănescu denumeşte „folclor religios”. Reprezentările Sfântului Haralambie în aceste icoane, îl arată ca apărător al oamenilor şi al animalelor împotriva bolilor.

După tradiţia populară, în această perioadă a lunii februarie natura se trezeşte la viaţă, dar totodată se trezesc şi forţele malefice, distructive care se opun naşterii vieţii, a vegetaţiei şi a primăverii. Sfântul Haralambie a primit de la Dumnezeu învăţătura şi puterea de a apăra lumea de bolile molipsitoare, în tot cursul anului. De aceea, în Ţara Haţegului, gospodarii mergeau în livadă şi stropeau pomii cu apă sfinţită, pentru a distruge viermii şi gângăniile care le aduceau stricăciuni. În satele din comuna Ribiţa şi Buceş, se ţineau slujbe de către preoţi în gospodării pentru sănătate, belşug şi pentru protejarea animalelor.

Această prezentare necesită JavaScript.

articol de Filip Scarlat, publicat in nr. 68 al Revistei Dimitrios