Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR (Articol apărut în nr. 117 al Revistei Dimitrios)

     Evanghelia Duminicii a XVII-a, citită astăzi, 29 ianuarie, dar și la fiecare Sfântă Taină a Maslului, prezintă o situație de viață ce ține de cotidian și ne oferă răspunsuri extrem de folositoare.

     În părțile Tirului și ale Sidonului, locuri unde oamenii nu se închinau Dumnezeului Celui adevărat, Mântuitorul Hristos aude interpelarea unei femei cananeence, o solicitare de ajutor pentru fiica ei grav stăpânită de un demon. Iisus o ignoră, fapt care îi pune pe Apostoli să Îl sesizeze, ca și cum El nu ar fi auzit-o. Mai apoi, Fiul lui Dumnezeu își declină competența în această chestiune, spunând că este trimis doar „pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel”. Mama insistă în genunchi, imploră ajutorul. Domnul pare inabordabil, chiar dur, o fermitate neîntâlnită în alte pasaje biblice, o ironie cu accente sarcastice: „nu se cuvine să iei pâinea fiilor și să o arunci câinilor”. De ce nu a plecat femeia? De ce nu a spus câteva cuvinte dure, la rândul ei? Pentru că știa că se află în fața Celui care îi poate salva fetița, știa că la El îi este speranța. Ce contează niște vorbe amare, dacă îți împlinești visul? „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Mântuitorul o laudă pe biata maică, pentru credință, răbdare, inteligență. „Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela”.

     Unde este actualitatea? Suntem departe și de timpul Mântuitorului și de Tir și de malurile Mediteranei. Din fericire, paradigma evanghelică ne folosește indiferent de timp și spațiu, dincolo de limitările contextuale. Vă invit să vă poziționați în locul femeii chinuite de suferința copilului ei. Ați fost tratați vreodată cu indiferență? Vi s-a spus cândva, nu doar la un ghișeu la care ați ajuns după o oră de stat la coadă, că trebuie să vă adresați altui oficiu, altui prieten, altui vecin? Urechile v-au fost scrijelite, deodată cu inimile, cu vorbe urâte, umilitoare? Așa cum sunt convins că o să vi se mai întâmple, cred că ați experimentat ipostazele de mai sus. Cum ați reacționat? Cu tăcere, modestie, cap plecat, insistență, răspunsuri politicoase? E minunat! Dar dacă nu am făcut așa, dacă s-a întâmplat să gustăm cocktailul aparentei indiferențe sau tăceri de Sus, inclusiv în Biserică, știm că avem de luptat cu noi înșine. Știm că nu Îl vedem pe Iisus unica noastră salvare, că dacă nu ne va asculta, vom alerga la dumnezei străini, la vrăjitoare, descântători sau cititori în stelele oglindite în apele tulburi care aleargă spre infern. Care dintre noi nu a gustat din această băutură tristă?

     Duminica femeii cananeence este o pildă de putere, speranță, inteligență, dar și de comportament. Îmi fuge gândul la clipele când mă întrebam de ce nu intervine Dumnezeu să ne ajute să restaurăm Biserica „Sfântul Dumitru-Poștă”, de ce nu se întâmplă mai repede, de ce nu avem șansa unui Mecena care să ne ajute să zburăm peste munții de probleme? Poate pentru că peste munți nu se zboară, ci se pășește, pentru că pasul înainte e mai important decât altitudinea, pentru că problemele ne ajută tainic. Dumnezeu ne-a ajutat, după ce am pășit suficient. De ce nu ne ajută Dumnezeu să restaurăm pictura mai repede? Ironic, nu? Dar pe linia modului nostru de a gândi și de a fi.