Pr. Dr. Mihai Gojgar (editorial apărut în Revista Dimitrios, nr. 103)

Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel variază ca durată, în funcţie de data Paştilor. Pentru a afla timpul Postului Sâmpetrului (aşa cum mai este numit în popor) se foloseşte următoarea regulă: câte zile sunt de la data Învierii (inclusiv) din acel an până la 3 mai, atâtea zile ţine postul.

Mai important decât durata lui, pentru a cărui scurtime unii răsuflăm uşuraţi anul acesta, deşi „trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Problemele vieţii”), cred că ar trebui să relevăm semnificaţia şi actualitatea modelului propus.

Biserica oferă la fiecare sfârşit de iunie modelul comuniunii dintre doi oameni opuşi ca fire, diferiţi ca pregătire culturală, oponenţi chiar în anumite chestiuni religioase. Petru, originar din Betsaida, o localitate obscură din Galileea, numit Simon, până când Iisus l-a numit Chefa (Petru). Căsătorit, fără carte, cu mâinile mult-trudite în barca unde îşi câştiga pâinea din pescuit, lovit de valuri şi lipsuri. Pavel, pe de altă parte, s-a născut într-o familie bogată din marele oraş Tars (Anatolia), avea o educaţie strălucită, dar era lipsit de cunoaşterea nenorocirilor omeneşti, de foame, umilinţe sau dispreţ. Pregătit să fie un rabin învăţat, Saul (numele din naştere al „apostolului neamurilor păgâne”) duşmăneşte de moarte pe creştini, fiind chiar martor la execuţia prin lapidare a primului martir al Bisericii: Sfântul Arhidiacon Ştefan.

Pare limpede că deosebirile erau majore. Practic, nu aveau nimic în comun. Dar Dumnezeu, Călăuzitorul vieţilor noastre, i-a făcut pe cei doi să se întâlnească şi să fie exemplu de iubire frăţească. Ambii au trecut printr-un botez, printr-o transformare lăuntrică fenomenală. Petru, deşi se leapădă de Iisus de trei ori, este reprimit în ceata ucenicilor şi primeşte Duhul Sfânt la Cincizecime, devenind stâlp al propovăduirii apostolice. Saul îşi schimbă traseul în existenţă pe drumul Damascului, începând să vadă Adevărul după miraculoasa orbire ce a potolit setea lui de sânge creştin. Amândoi s-au îndoit, amândoi au greşit grav faţă de Domnul. Însă pentru fiecare Mântuitorul are leacul Său. Ţintind limanuri diferite, la unul un ţărm sărăcăcios din Betsaida, la celălalt înălţimile teologiei mozaice, pe căi opuse, ei sunt aduşi împreună împotriva tuturor circumstanţelor. Devin fraţi întru Domnul, dornici să contribuie la mântuirea tuturor oamenilor.

Foarte interesant este faptul că ei au avut o dispută şi la Sinodul Apostolic de la Ierusalim, din anul 50. Dezbaterea, productivă, a rămas în istorie ca pildă pentru lucrarea sinodală, unde participanţii îşi spun opinia şi, dincolo de orgolii şi interese personale, se fac cele mai bune alegeri pentru comunitate. Mă gândesc la certurile pe care le avem noi în trafic, la serviciu sau poate chiar în comunităţile parohiale. Ce trist când rămânem supăraţi, nu putem depăşi momentul şi nu progresăm în iubire.

Nu a fost cazul Sfinţilor Petru şi Pavel. După ani mulţi de propovăduire, pe 29 iunie 67, cei doi corifei ai Bisericii au fost luaţi din celula în care au fost întemniţaţi împreună la Roma pentru a fi executaţi. La porţile oraşului, s-au îmbrăţişat şi s-au văzut ultima oară cu ochii trupeşti, regăsindu-se la scurt timp în iubirea Preasfintei Treimi pe care au comunicat-o prin cuvânt şi faptă întregii lumi.

Ai spune că nimic nu îi putea aduce la un numitor comun. Nimic în afară de dragostea jertfelnică pentru Biserică. Chiar dacă au avut păreri contradictorii, au ştiut să slujească binelui comun, dând la o parte ce nu era de folos nimănui. Au ştiut să se certe şi ne-au învăţat şi cum să o facem, dacă ajungem acolo. Spunându-ne părerile, dar acceptând mereu posibilitatea ca altul, celălalt, să aibă dreptate. În acest caz, patima, cuvintele grele sau duşmănia nu îşi fac loc. Smerenia are şi chipul acesta înţelept şi elegant al recunoaşterii superiorităţii cuiva. Plecarea capului şi pasul sfios nu reprezintă neapărat imaginea celui care şi-a învins duhul mândriei; dimpotrivă, o privire lucidă şi un pas hotărât, cu o minte luminată şi echilibrată ar putea conţine modestie şi o perspectivă corectă asupra celor din jur.

În final, amintim că Sfinţii Petru şi Pavel sunt şi ocrotitorii sistemului penitenciar, ai celor lipsiţi de libertate, care s-au certat cu cei din jur, cu statul, cu ei înşişi, cu Dumnezeu. Şi, ca martiri care au suferit şi temniţă, ei sunt model de împăcare, de comuniune, de linişte şi de revenire la starea de fericire, indiferent de ipostaza grea în care ne aflăm la vreo bornă a vieţii noastre.

Pr. Paroh Mihai GOJGAR (articol apărut în Revista Dimitrios, nr. 102)

De câte ori în an ne luăm câteva minute pentru a purta o convorbire cu o persoană pe care nu am auzit-o de mult? Poate un binefăcător, sau un coleg, sau o rudă îndepărtată, sau un dascăl? De prea puţine dăţi, probabil, comparativ cu oferta de minute nelimitate la abonamentele pentru care ne certăm cu anonimii operatori ai reţelelor de telefonie mobilă. Nu înseamnă că acele mii de minute nu le folosim. Le utilizăm, însă, atunci când avem nevoie de ceva, când slalomând printre numele agendei telefonice căutăm „salvatorul”. Fie un mecanic auto care ne-a reparat în regim de urgenţă aripa stângă, fie medicul care ţi-a făcut o vizită la domiciliu în miezul nopţii, fie mătuşa din provincie pe care o rogi în fiecare decembrie să îţi trimită un pic de şorici din porcul crescut de ea cu grijă şi hrană bio. Dovedim o memorie fantastică în aceste ultime cazuri, dar şubredă până la anulare în primele.

„Ce este omul că-ţi aminteşti de el, sau fiul omului că-l cercetezi pe el?” (Psalm VIII, 4). Aşa se întreabă David, exprimând desăvârşita ştiinţă a lui Dumnezeu, Cel ce cunoaşte respiraţia fiecărui suflet adus în existenţă de El. Se presupune că noi căutăm sau ar trebui să căutăm împroprierea acestui mod de a trăi. Una din formele prin care se traduce iubirea este şi memoria extinsă în care apar toate durerile, greutăţile, opţiunile şi dorinţele celor din jur. Atunci când amintirea lor se face doar în situaţiile de nevoie proprie, nu vorbim de iubire, ci de înţelegerea semenilor ca actori în lumea rolurilor sociale, pe care îi chemăm în reflectoarele vieţii noastre strict pentru scena, actul sau piesa în care ne folosesc. Nu ştim dacă le place şi nici nu ne interesează aspectul acesta. Important este să îşi joace rolul şi să fie prompţi când îi chemăm.

Oare modul în care îi privim pe semenii noştri nu este identic şi oglinditor pentru felul în care ne raportăm la cele sfinte? Nu facem aşa atunci când avem nevoie de El? Nu îl chemăm pe Sfântul Pantelimon înainte de operaţie şi pe Sfântul Haralambie de când am auzit că Zika vizitează Rio de Janeiro tocmai când ne-am antamat sejurul la Olimpiadă? Subiectul acestor rânduri a fost dat de proximitatea sărbătorii Sfântului Iuda Tadeul, Ocrotitorul celor care şi-au pierdut speranţa. La fel se întâmplă şi cu el. Mii, zeci de mii de oameni au venit şi s-au rugat la icoana sa, dar atât de puţini vin, an de an, în ziua prăznuirii lui, 19 iunie! De ce se întâmplă aşa? Şi cum putem schimba asta?

Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă că „fiecare din noi este adus la existenţă de către Dumnezeu ca o a doua lume mare în această lume mică şi văzută”. Ce destin înalt! Dar ca să împlinim vocaţia la care ne-a chemat Părintele nostru, ar trebui să facem ce face El. Amintirea, recunoştinţa, cuvântul bun, gândul frumos. Şi, desigur, nu doar când avem nevoie, nu ca să linguşim, să influenţăm, să manipulăm. Ar putea fi, deci, o soluţie să ne apropiem de Dumnezeu prin oameni. Să începem prin a fi sensibili la cei de lângă noi, pentru a vedea peste tot mesajele Tatălui Ceresc. Lumea ar fi mai colorată şi nuanţele ei nu ar fi dictate doar de alb-negrul reuşitelor sau nereuşitelor noastre, ci ar fi un pastel mereu înduioşător şi vesel, o convorbire tandră şi profundă cu o Existenţă în faţa Căreia ne apropiem prea mult teoretic. „De Dumnezeu nu se poate apropia cineva cu o speculaţie teoretică, ci cu o inimă străpunsă de conştiinţa micimii şi a păcătoşeniei proprii“ (Pr. Dumitru Stăniloae).

Se pare că spre final am ajuns la câteva concluzii. Să ne propunem ca în fiecare săptămână, măcar, să dăm un telefon cuiva de care nu ne mai leagă necesitatea, obligaţia ori calculul. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ierte păcatele cele multe şi să ne ajute să devenim cititori sensibili ai scrisorilor sale de dragoste lăsate în cotidian. Să îi mulţumim Sfântului Iuda Tadeul, cel ce sigur ne-a ajutat în multe situaţii în care am deznădăjduit.