Pr. Paroh Mihai GOJGAR (articol apărut în Revista Dimitrios, nr. 102)

De câte ori în an ne luăm câteva minute pentru a purta o convorbire cu o persoană pe care nu am auzit-o de mult? Poate un binefăcător, sau un coleg, sau o rudă îndepărtată, sau un dascăl? De prea puţine dăţi, probabil, comparativ cu oferta de minute nelimitate la abonamentele pentru care ne certăm cu anonimii operatori ai reţelelor de telefonie mobilă. Nu înseamnă că acele mii de minute nu le folosim. Le utilizăm, însă, atunci când avem nevoie de ceva, când slalomând printre numele agendei telefonice căutăm „salvatorul”. Fie un mecanic auto care ne-a reparat în regim de urgenţă aripa stângă, fie medicul care ţi-a făcut o vizită la domiciliu în miezul nopţii, fie mătuşa din provincie pe care o rogi în fiecare decembrie să îţi trimită un pic de şorici din porcul crescut de ea cu grijă şi hrană bio. Dovedim o memorie fantastică în aceste ultime cazuri, dar şubredă până la anulare în primele.

„Ce este omul că-ţi aminteşti de el, sau fiul omului că-l cercetezi pe el?” (Psalm VIII, 4). Aşa se întreabă David, exprimând desăvârşita ştiinţă a lui Dumnezeu, Cel ce cunoaşte respiraţia fiecărui suflet adus în existenţă de El. Se presupune că noi căutăm sau ar trebui să căutăm împroprierea acestui mod de a trăi. Una din formele prin care se traduce iubirea este şi memoria extinsă în care apar toate durerile, greutăţile, opţiunile şi dorinţele celor din jur. Atunci când amintirea lor se face doar în situaţiile de nevoie proprie, nu vorbim de iubire, ci de înţelegerea semenilor ca actori în lumea rolurilor sociale, pe care îi chemăm în reflectoarele vieţii noastre strict pentru scena, actul sau piesa în care ne folosesc. Nu ştim dacă le place şi nici nu ne interesează aspectul acesta. Important este să îşi joace rolul şi să fie prompţi când îi chemăm.

Oare modul în care îi privim pe semenii noştri nu este identic şi oglinditor pentru felul în care ne raportăm la cele sfinte? Nu facem aşa atunci când avem nevoie de El? Nu îl chemăm pe Sfântul Pantelimon înainte de operaţie şi pe Sfântul Haralambie de când am auzit că Zika vizitează Rio de Janeiro tocmai când ne-am antamat sejurul la Olimpiadă? Subiectul acestor rânduri a fost dat de proximitatea sărbătorii Sfântului Iuda Tadeul, Ocrotitorul celor care şi-au pierdut speranţa. La fel se întâmplă şi cu el. Mii, zeci de mii de oameni au venit şi s-au rugat la icoana sa, dar atât de puţini vin, an de an, în ziua prăznuirii lui, 19 iunie! De ce se întâmplă aşa? Şi cum putem schimba asta?

Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă că „fiecare din noi este adus la existenţă de către Dumnezeu ca o a doua lume mare în această lume mică şi văzută”. Ce destin înalt! Dar ca să împlinim vocaţia la care ne-a chemat Părintele nostru, ar trebui să facem ce face El. Amintirea, recunoştinţa, cuvântul bun, gândul frumos. Şi, desigur, nu doar când avem nevoie, nu ca să linguşim, să influenţăm, să manipulăm. Ar putea fi, deci, o soluţie să ne apropiem de Dumnezeu prin oameni. Să începem prin a fi sensibili la cei de lângă noi, pentru a vedea peste tot mesajele Tatălui Ceresc. Lumea ar fi mai colorată şi nuanţele ei nu ar fi dictate doar de alb-negrul reuşitelor sau nereuşitelor noastre, ci ar fi un pastel mereu înduioşător şi vesel, o convorbire tandră şi profundă cu o Existenţă în faţa Căreia ne apropiem prea mult teoretic. „De Dumnezeu nu se poate apropia cineva cu o speculaţie teoretică, ci cu o inimă străpunsă de conştiinţa micimii şi a păcătoşeniei proprii“ (Pr. Dumitru Stăniloae).

Se pare că spre final am ajuns la câteva concluzii. Să ne propunem ca în fiecare săptămână, măcar, să dăm un telefon cuiva de care nu ne mai leagă necesitatea, obligaţia ori calculul. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ierte păcatele cele multe şi să ne ajute să devenim cititori sensibili ai scrisorilor sale de dragoste lăsate în cotidian. Să îi mulţumim Sfântului Iuda Tadeul, cel ce sigur ne-a ajutat în multe situaţii în care am deznădăjduit.