Un foarte profund cuvânt al Părintelui Arsenie Boca.

DUPA FIRE SI IMPOTRIVA FIRII

Puterile sufletului: mintea, iubirea si vointa, dupa oranduirea cea straveche, isi aveau lucrarea si tinta catre Dumnezeu. Aceasta tindere spre Dumnezeu a sufletului era lucrarea cea dupa fire; sipe temeiul staruintei in aceasta tindere, urma sa crestem de la chip la asemanare. Asa eram in sfatul, in ascultarea si vederea lui Dumnezeu.

„In urma pacatului, cel viclean a tintuit puterile sufletului inca de la inceput de firea celor vazute, intrucat toti cei partasi de firea omeneasca isi margineau puterea ratiunii si a mintii la infatisarea lucrurilor sensibile si nu mai aveau nici o intelegere pentru cele mai presus de simturi.”

De la neascultare incoace, puterile sufletului, nemaifiind unite in Dumnezeu, ci invrajbite si aprinse de ganduri ce se contrazic, nu mai lucreaza dupa fire, ci lucreaza cel mai adesea, daca nu aproape totdeauna, contra firii. Dupa cuvantul Sfintilor: toata stradania diavolului aceasta era si este ca sa desfaca dragostea sufletului nostru de Dumnezeu si s-o lege de orice altceva, afara de Dumnezeu.

Drept aceea vrajmasul, ca sa-si ajunga tinta faradelegii,imbie sufletului ispita intai, cea prin placere,aducandu-i momeli placute la vedere si bune la gustare, potrivite cu fiecare putere franta a sufletului, in parte; iar pe trup il impinge sa le implineasca cu lucrul si sa le faca tot mereu. Vrea vicleanul, ca pe niste lipsiti de bucuria vederii lui Dumnezeu, pe care ne-a furat-o, sa ne mangaie, invatandu-ne sa iubim placerea simturilor, bine stiind vicleanul, ca asta stinge iubirea de Dumnezeu si intuneca mintea de la vederea Lui.Ca nu Dumnezeu este Cel ce nu ne mai iubeste si nu ne mai vede, ci noi suntem cei ce nu-L mai iubim si nu-L mai vedem, caci intre noi si El e zidul pacatului, iar dincoace de zid, noi: o gramada de cioburi mereu zdrobindu-ne de zid si in tot mai mare sfaramare aflandu-ne.

Ascultarea cea straina a incovoiat dragostea noastra spre lumea aceasta si spre trup. Iutimea sau vointa,care, dupa fire, aveau rostul sa indrepte spre Dumnezeu ca un arc dragostea, iar catre diavol mania, ca pe o sageata, a aprins-o contra firii si a transformat-o in ura, incat fiara de om, ca fulgerele zvarle sagetile in obrazul fratilor si in fata Sfantului Dumnezeu, blestemand si dand dracului pe toate si chiar pe sine insusi. Iar pe biata minte, de unde – dupa fire – avea sa fie oglindirea sau rasfrangerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu in om, locul Sau cel sfant, fie ca o intuneca afumand-o cu mandria, fie ca o aprinde sa stea impotriva adevarului, sau in alte chipuri o sfarma si pune intr-insa uraciunea pustiirii sau idolul (ideea fixa) a pacatului.

„Cand ratiunea e fara minte, iar mania aprinsa si pofta nerationala, ajunge stapana pe suflet nestiinta, pofta de asuprire si desfraul. Din acestea se naste deprinderea pacatului cu fapta, impletita cu diferitele placeri ale simturilor…

Tot ce-i de prisos si peste trebuinta fireasca e necumpatare. Iar aceasta e calea diavolului spre suflet. Dar tot pe ea se intoarce acela cu rusine in tara lui, cand firea e povatuita de infranare. Sau iarasi, calea e formata din afectele (dorintele) naturale, care atunci cand sunt implinite peste trebuinta aduc pe diavol in suflet, iar cand sunt implinite potrivit cu trebuinta il intorc prin ele in tara lui. Iar tara acestuia e obisnuinta si confuzia invartosata a viciului, in care traieste totdeauna si la care duce pe cei biruiti de iubirea celor materiale”(Sf. Maxim Marturisitorul, idem, pp. 192-193).

Asa se inscauneaza vrajmasul in mintea care nu-si pazeste portile dorintelor, si asa de tare o stramba contra firii, incat zice raului bine si binelui rau; intunericului lumina si luminii intuneric; cuminteniei nebunie si nebuniei intelepciune, cu care scorneste apoi ca nu e Dumnezeu, ci numai natura, iar daca e vorba sa fie vreun „Dumnezeu”, omu-i „Dumnezeu”.

Iat-o pe biata minte inselata desavarsit si pe diavol ranjind biruitor, ca a izbutit sa puna minciuna lui in mintea omului, asa cum l-a asigurat cand l-a scos afara din Rai, fagaduindu-i ca, mancand din pomul oprit, va fi: „Ca Dumnezeu cunoscand binele si raul”. – De unde sa mai cunoasca!? Iata ce e o minte indracita: din buna, nebuna, care socoteste minciuna adevar si adevarul minciuna si azvarle cu spurcaciuni in Dumnezeu, bucurie facand dracilor. Iata o minte legata cumplit, tarata in robie straina si pierzandu-si darul de mare cinste de la Dumnezeu: al libertatii vointei si al dreptei socoteli.

Iar trupul cel hotarat dupa fire sa implineasca cu lucrul sfatul lui Dumnezeu si sfatul dreptei socoteli, implineste sfatul faradelegii, robind patimilor contra firii, care-l spurca, il talharesc de vlaga, il strica cu bolile si cu totul il fac neputincios spre ostenelile suirii de la chip la asemanare.

Prin urmare, daca lucrurile ar fi mers fara nici o impiedicare, dupa planul ucigas al vrajmasului, de mult viata oamenilor s-ar fi facut iad desavarsit, innebunindu-se, indracindu-se si omorandu-se unii pe altii si pe ei insisi”.

(din: Parintele Arsenie Boca, “Cararea Imparatiei”, Episcopia Ortodoxa Romana a Aradului, Deva, 2006)