Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR

Săptămâna trecută am avut două evenimente memorabile pentru parohia noastră, ambele relatate pe larg în paginile prezentului număr al Revistei Dimitrios. Dialogul cu doamna Niculina Moica, întemniţată cinci ani de regimul ateu în anii ‚50 ai secolului trecut, precum şi vizitarea închisorii studenţeşti de la Piteşti au creat un impact puternic tuturor. Când auzi relatările celor implicaţi ori ale cercetătorilor domeniului sumbru te încearcă fel şi fel de sentimente contradictorii: compasiune, tristeţe, dorinţă de răzbunare, milă, frică, recunoştinţă, înfricoşare, uimire. Ţintele emoţiilor se evidenţiază uşor: martirii, chinuiţii, prigoniţii, cei care au suferit crunt pentru credinţă, demnitate şi valori naţionale. De cealaltă parte, temnicerii, călăii, prigonitorii. De prisos să distribuim paleta de simţiri către cele două tabere. Întrebarea pe care mi-au ridicat-o zilele de vineri şi sâmbătă de la graniţa dintre martie şi aprilie se referă la torţionari, la modul cum au ajuns nişte oameni să împrăştie atâta ură, să zdrobească inimi şi trupuri, să umilească zâmbind. Oare, cum coboară fiinţa omenească atât de aproape de intimitatea iadului sau, dacă ar fi să ne luăm după vorbele strecurate printre lacrimi ale eroilor care au rezistat, cum de au putut recrea iadul pe pământ? „În temniţe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu şi satana” (Ioan Ianolide). Ce schimbări, ce traume să fi avut un astfel de suflet cât să devină un distrugător de semeni? Ce vifor va fi fost în inimile lor, ce îi mâna să batjocorească chipurile lui Dumnezeu? Şi, cel mai mult, cine se roagă pentru ei? Nu cumva ei sunt cei care au cel mai mult nevoie de rugăciune, de iertare, de milă? Obişnuim să ne rugăm pentru eroi şi este un act firesc, de recunoaştere a virtuţii curajului pusă în slujba demnităţii şi credinţei. Dar ei sunt în anticamera sfinţeniei, deja, şi poate că sufletele lor se roagă pentru noi înaintea Tronului Ceresc. Cum rămâne cu torţionarii lor, cu cei care s-au făcut, temporar, instrumente satanice de luptă împotriva lui Dumnezeu, împotriva iubirii de semeni? Dumnezeu să-i ierte, iar pe noi să ne înţelepţească, lumineze şi să ne ferească de alte perioade negre!

diac. Bogdan Dumitru BĂDIŢĂ

Începând cu anul 1948, până în 1989, simpli credincioși, studenți teologi și nu numai, episcopi, preoți, monahi și monahii au suferit prigoana comunistă atee. Împărțirea unor manifeste într-un loc public, citirea cărților „interzise” etc. au transformat vieți normale în drame. Și unii dintre cei care au fost închiși au reușit ca, prin rugăciunea și răbdarea lor, să-i ajute pe cei deznădăjduiți sau în pragul morții.

Gulagul românesc reprezentat de cele 120 de lagăre și închisori comuniste nu a reușit să transforme poporul român creștin-ortodox într-unul ateu. În aceste închisori au suferit torturi, umilințe, înfometări și au fost omorâți oameni pentru că nu au vrut să se lepede de credința lor. Pe lângă închisorile Jilava, Gherla, Aiud, Sighet, Târgu Ocna, Miercurea Ciuc, Suceava, Periprava etc., România a avut închisoare de femei la Mislea, de studenți la Pitești și de copii la Târgșor. Toți erau numiți „dușmani ai poporului”. Însă, fie că erau copii între 12 și 18 ani, studenți, femei, bătrâni, oameni simpli, poeți, profesori universitari sau clerici, fie că erau credincioși sau nu rezonau cu principiile comunismului ateu, erau condamnați la munci grele, condiții de trai inumane, înfometare, bătăi, izolare sau condamnări la moarte. Aveau în fața prigoanei comuniste un singur aliat: rugăciunea, singura legătură cu Dumnezeu și mijloc de sporire duhovnicească.

Prin stăruința lor în rugăciune și ajutorarea colegilor de celulă după îndelungi interogatorii sau diferite boli, creștinii au reușit să își păstreze nealterată credința în Mântuitorul Hristos. Fiind și ei răstigniți prin suferințele lor în celule, lagăre de concentrare, izolare și bătăi, au devenit făclii de lumină mărturisitoare a adevărului în întunecimea iadului comunist. Emanuel Mihăilescu, Ion Radu, Galina Răduleanu, Niculina Moica, Aspazia Oțel-Petrescu și preoții Nicolae Bordașiu, Gheorghe Ramba, Gheorghe Drăgulin sunt câteva persoane care încă mai trăiesc și care dau mărturie despre viața și trăirile lor în temnițele din timpul prigoanei comuniste. În interviurile luate acestor foști deținuți politic, am constatat că rugăciunea a fost singurul lor aliat. Așa au reușit unii preoți să reziste zile în șir în „alba” sau „neagra”, camere special amenajate pentru izolare, în care doar rugăciunea putea să te elibereze de boală, foame, frig, sete și întuneric.

Multe persoane au rezistat doar cu rugăciunea. Cu Dumnezeu în gând, cu inima deschisă către cer, râvnind la libertate, toți cei intervievați mi-au spus un singur lucru: „Părinte, ateii mureau primii!” Fără un suport spiritual erai ca și mort. Anchetele erau începutul iadului, dar rugăciunea lor venea ca un balsam. Preoții spun că nicăieri nu au mai putut să trăiască atât de profund rugăciunea ca în timpul Sfintelor Liturghii făcute în ascuns, noaptea, în unele celule. Unii l-au văzut pe Mântuitorul prezent lângă ei, alții au fost vizitați de Maica Domnului, iar alții, deși cu trupurile în iadul închisorii, trăiau prin rugăciunea lor bucuriile raiului.

Fiind închisă în temnița din Miecurea Ciuc într-o cameră sub pământ în care erau șobolani, Aspazia Oțel-Petrescu ar fi fost devorată de vie dacă nu ar fi reușit să se roage. Și începând a se ruga, a fost răpită de îngerul păzitor și dusă într-un loc luminos în care simțea oceanul de iubire ce izvora din Dumnezeu atât de concret, încât i s-a umplut inima de o nesfârșită bucurie. Totul a luat sfârșit, când seara s-a auzit zăvorul ușii din fier. Venise una dintre gardiene să o ducă din nou la anchetă. După ce mi-a descris momentul, eu am întrebat-o dacă nu i-a fost frică? Iar ea mi-a răspuns: „Am simțit pentru prima dată cum este să te doară sufletul. Ochii șobolanului care a venit la mine erau atât de reci, încât ești cuprins de o frică de zici că privești ochii Nenumitului (diavolului). Nici nu mai poți gândi de frică. Doar Dumnezeu știe cum am reușit să mă adun și să încep să strig: Doamne, nu mă lăsa!”.

Ion Radu la Periprava a fost închis în izolator, primind hrană o dată la trei zile, din cauză că unul dintre gardieni i-a găsit o cruciuliță făcută de un coleg din oasele de la zeama primită zilnic. „Vrei să te rogi banditule?!”, a exclamat gardianul. Și s-a trezit aruncat în izolator. Făcând greva foamei, Ion Baurceanu a fost obligat să mănânce și i s-a introdus lapte în plămâni. Dacă nu s-ar fi rugat, murea în câteva ore. Iar Emanuel Mihăilescu confirma faptul că după bătăi și anchete nesfârșite, în Jilava oamenii erau întăriți de preoții din celule care nu doar se rugau, ci și găseau mereu cuvinte de îmbărbătare pentru deținuți.

„În izolator, după zile nesfârșite de foame și întuneric, când vedeai privirea gardianului care te saluta cu o înjurătură, apoi te lua din nou la bătaie, chiar credeai că ești în iad și diavolul are puterea să facă oricând și orice cu tine. Vedeai după mii de ore de rugă, chipul diavolului din el. Unii gardieni erau de-a dreptul îndrăciți!”, mărturisea unul dintre apărătorii ortodoxiei din perioada comunistă într-un interviu.

Au fost momente de o duritate ce nu se poate exprima în cuvinte. Dar acești eroi ai creștinătății românești au reușit să supraviețuiască printr-o singură metodă care nu putea fi luată de la ei nici prin izolare și nici prin torturi: RUGĂCIUNEA.

Daniel JORA, masterand în Teologie

În cadrul serii catehetice de vineri, 31.03.2017, am avut prilejul de a înțelege mai bine suferințele celor din temnițe, închiși de comuniști, cu ajutorul unui supraviețuitor din astfel de închisori. Doamna Niculina Moica a fost cea care a dat culoare multor personaje și întâmplări din cărțile scrise pe seama celor care au plătit scump, pentru faptul că au ales să-și pună încrederea în înțelepciunea lui Dumnezeu, nu și-au negat credința și valorile în care au crescut și au crezut.

A doua zi, ne-am îndreptat în număr mare spre penitenciarul din Pitești, fiind cunoscut și ca fostă închisoare a studenților. Stabilimentul a fost construit între 1937-1941, iar în cele 96 de camere puteau fi închiși cam 800 de deținuți. Din 1949, pe 6 decembrie, a început „Reeducarea” întemnițaților. Ghidul nostru ne-a prezentat lucrurile într-o manieră foarte atractivă și plăcută.

Sfântul Macarie cel Mare observa că „Duhul când vine în inima omului, face un singur gând și o singură inimă”, iar oamenii pot locui spiritual unul în altul, așa cum spunea Părintele Stăniloae. Trei lucruri îi țineau tari pe cei închiși: credința, care, prin intermediul Duhului, îi unea, cultura, prin care oamenii înțelegeau că doar împreună pot trece peste încercări și umorul.

„Nu e bine să fie omul singur” (Facere 2, 18 ), iar acolo „unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Călugării sunt o excepție, pentru că având o percepție mai mare a sacrului, prin nevoință, credință și rugăciune continuă, se umplu cu prezența lui Dumnezeu. Părintele Coman Constantin spunea că „suferința sau nevoința îți pregătește mai bine sufletul pentru întâlnirea cu Dumnezeu, te sensibilizează în fața realității duhovnicești”.

Fiind izolat într-o cameră întunecoasă, fără mâncare, fără contact cu oamenii, obligat să stai nemișcat, cu capul plecat și cu mâinile pe genunchi zile la rând, nu poți trăi decât discomfort psihic și, în final, depresie. Una este introvertirea autonomă, egoistă și alta este introvertirea în comuniune, purtând în suflet, cu drag, prezențe de oameni care țin la noi.

Purtători de Pitești în suflet sunt toți cei care, din nefericire, constrânși de împrejurări, se închid în sine. Nu-i vina lor, așa cum nu e nici vina eroilor noștri care au fost închiși. Asemănările sunt prea mari: niciun întemnițat nu dorea să stea în închisoare, tot așa cum niciun introvertit fără voie nu dorește să rămână nesalvat din starea în care se află, în care e agățat ca de un lanț greu.

Cum arată astăzi noul Pitești sau noua „Reeducare” pentru tineri? Ca „viața trăită nereflectat”, cum spunea Andrei Pleșu, la care se adaugă o continuă pasivizare a minții prin televizor, filme, jocuri video etc. Profesorul Adrian Lemeni afirma că diavolul, dându-și seama că omul fiind trecut prin cele mai cumplite torturi poate rezista la suferință, a încercat să-l supună la plăcere continuă, experiență la care omul nu poate rezista. Cum îți faci bagajul, așa pornești la drum, doar că nouă ni se confiscă mai mereu copilăria și tinerețea. Pierdem lupte și nici nu știm că le-am pierdut. Prin reeducare s-a urmărit spălarea creierului, folosindu-se tortura fizică și psihică. Prin plăcere, astăzi, se reușește aceeași performanță. Nu banala plăcere de a mânca o prăjitură e problema, ci orice plăcere egoistă prin care se înțelege că se poate atinge fericirea de unul singur, fără participarea celorlalți. Astfel, apare falsa împlinire sufletească prin consum.

În locul în care a fost răstignit unul dintre deținuți, astăzi, se află Paraclisul Ortodox „Înălțarea Domnului”. Închisoarea se poate vizita prin programare și reprezintă o experiență care merită încercată!