
ZILELE FIULUI OMULUI ŞI ZILELE OAMENILOR
Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR
În dialogurile cu sufletele care au călcat pragul Bisericii „Sfântul Dumitru-Poştă”, am constatat că principala problemă a vieţilor noastre o reprezintă discordia, neînţelegerea, dezbinarea: între mine şi tine, între mine şi Dumnezeu, între mine şi şefi, între noi, cei conduşi, şi ei, cei care conduc, între săraci şi bogaţi, între vecini, colegi, enoriaşi, fraţi, dar şi între mine şi… mine. Şi probabil că, de fapt, aici se află şi sursa celorlalte dizarmonii din noi şi din viaţa noastră. Părintele Tadei spunea că „în familie facem înţelegere sau dezbinare după cum ne sunt gândurile şi dorinţele. Dacă stăpânul casei este copleşit de griji, de gânduri sau de vreo greutate, prin acestea pricinuieşte tulburare nu numai lui, ci şi întregii sale familii”. Evident, lucrurile sunt valabile pentru toate contextele sociale. Haosul şi tulburarea interioare se propagă şi se oglindesc în comportamentul celor din jur.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea că „trăsătura cea mai cuprinzătoare şi mai definitorie a neamului nostru este armonia”. Când am încetat să fim aşa? Cum s-a întâmplat? Şi…mai ales… cum putem redobândi buna-înţelegere dintre noi?
Numărul de faţă se apleacă asupra explicării semnificaţiilor zilelor Săptămânii Mari, dar o compătimire cu Mântuitorul Hristos o trăim dacă lăsăm deoparte preocupările pentru noi, greutăţile care ne chinuie şi ne fură pacea inimii. Nu putem trăi Paştele, dacă nu vom merge alături de Domnul prin Betania, prin templu, în Ghetsimani, uitând în zilele Pătimirii de patimile şi pătimirile cotidiene. „Creştinii lâncezesc şi nu mai cunosc arderile sfinte. Sunt dezbinaţi şi nu mai au unitate. Nu mai au conştiinţa misiunii lor, nu mai cred în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan Ianolide).
Să căutăm pacea în relaţiile cu cei din jur. Nu ne vom putea bucura de darurile lui Dumnezeu altfel. Şi, în plus, să nu uităm că făcătorii de pace sunt fiii lui Dumnezeu. Vrem să fim fiii Lui?



Un copil neascultător, care a tras cu pistolul înspre o grămadă de fân, a cauzat cel mai dezastruos incendiu produs în vremurile moderne în Bucureşti. Se întâmpla în 23 martie 1847, chiar în ziua de Paşte. Şi după o săptămână de la stingerea flăcărilor, pământul frigea, iar molozul rămas după demolarea ruinelor a ridicat nivelul Bucureştiului cu aproape doi metri.




















În perioada Sfântului și Marelui Post, în toate bisericile ortodoxe, veșmintele bisericești (dvera, veșmântul de la sfintele icoane, veșmântul de pe tetrapod etc.) sunt de culoare închisă, cu preponderenţă, negre. De ce este totul îmbrăcat în negru? Pentru că este Postul Mare. Nu numai cel mai lung din întregul an bisericesc, dar și cel mai aspru. Prin lecturile biblice și sfintele slujbe, Sfânta noastră Biserică ne îndeamnă la pocăință. Când aflăm că cineva foarte drag nouă a trecut la Domnul, faptul că îl vedem pentru ultima dată, amintirile frumoase ce ne-au legat, dorul ce îți sfâșie pieptul și regretul că uneori puteai să ajuți mai mult acea persoană și nu ai făcut-o, toate acestea amplifică durerea veștii și a momentului. Dar, oare ce o fi fost în inima Maicii Domnului când privea la Mântuitorul răstignit pe Cruce? Toate acestea, pentru că doar prin Cruce ajungem la Înviere, doar prin suferință bucuria e deplină și doar parcurgând Săptămâna Mare ajungem la Săptămâna Luminată. Trebuie să ne jertfim și noi puțin pentru a înțelege jertfa Mântuitorului și pentru a trăi cât mai deplin unirea cu El, o unire ce se face treptat în săptămânile de post și culminează cu noaptea Sfintei Învieri. Atunci, toată biserica este înveșmântată în alb și toți așteptăm cu nerăbdare Lumina. Viața Mântuitorului a fost o continuă jertfă, o dăruire totală față de oameni. Iubirea Lui față de noi este modelul de iubire față de cei de lângă noi. Aceasta este calapodul după care trebuie să fie croită inima noastră față de semeni. Și deschiderea inimii pline de iubire față de tot ceea ce ne înconjoară este o consecință a parcurgerii postului cu folos duhovnicesc. Dacă la sfârșitul postului suntem la fel de insensibili la suferința aproapelui, degeaba am postit și, în zadar, ne-am ostenit spovedindu-ne și împărtășindu-ne.