Un neam se va menține prin tineri, care se vor sui de bunăvoie pe Cruce și de la înălțimea ei vor lupta, fără să zică nimic. Luptă și nu cedează!

(Părintele Arsenie Papacioc)

Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR

Biserica a fost, este şi va fi mereu un adăpost al suferinzilor. Un spital al nefericiţilor de orice fel. Chestiunea suferinţei, însă, reprezintă o piatră fundamentală în concepţia de viaţă a creștinului. De fapt, poziţionarea corectă faţă de durere şi de tot ce se întâmplă premerge şi finalizează actul credinţei şi vieţuirii ortodoxe.

Am dedicat prezentul număr mărtu­risitorilor din temniţa de la Jilava, ca un prinos pentru cei care au trecut prin chinuri groaznice la periferia Capitalei în numele Adevărului Hristos. Vor mai urma şi alte numere dedicate altor temniţe, mai ales că anul acesta este consacrat de Patriarhia Română mărturisitorilor din temniţele comuniste. Contextul anual a prilejuit deja două întâlniri în cadrul Serilor Catehetice (desfăşurate în fiecare vineri, de la ora 19:30) cu doi dintre eroii rămaşi în viaţă de pe urma îngrozitoarei prigoane atee de acum o jumătate de secol, Nina Moica şi Emanoil Mihăilescu. Vă pregătim şi alte întrevederi excepţionale de acest gen în lunile următoare. Şi tot conjunctura din 2017 ne-a furnizat şi ideea unui pelerinaj la câteva dintre cele mai grele închisori-lagăr din perioada comunistă. În perioada 24-27 august, vom realiza o călătorie în istoria recentă, căutând temelia spiritualităţii unor eroi ai neamului şi văzând sărăcia, brutalitatea şi boala torţionarilor, unde putem ajunge fără Dumnezeu. Vom anunţa detaliile zilele următoare şi vă aşteptăm să călătorim împreună.

„Închisorile ne-au învățat adevărata rugăciune, care se naște din suferință, jertfă și dăruire de sine” (Părintele Iustin Pârvu). Inexplicabil, poate, pentru noi, mai ales după ce am văzut locurile oribile de la Piteşti şi de la Jilava. Inexplicabil şi pentru că, dacă stăm bine să ne gândim, noi pierdem rugăciunea în situaţii cotidiene mult mai uşoare. Erorile participanţilor la trafic sunt, cu siguranţă, mai puţine decât înjurăturile spurcate ale gardienilor, a da locul tău la un ghişeu e altceva decât să dai porţia de terci care te ţine în viaţă unui camarad foarte bolnav, bârfa, pâra şi „săparea” colegilor de serviciu se opune iubirii jertfelnice a celor care îşi asumau teribile pedepse pentru a salva grupul. Mi se pare că suntem tare departe de ei. De aceea, salutară iniţiativa Patriarhiei Române şi obligatorii gesturile noastre de salvare a memoriei şi demnităţii naţionale prin cultul eroilor din perioada persecuţiilor secolului al XX-lea. Sfântul Isaac Sirul a spus că „nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăţul”. Mi se pare că avem obezi mari în elevaţia noastră spirituală. Poate, sperăm, vom învăţa ceva din paginile înlăcrimate de la sfârşitul mileniului trecut şi vom găsi înţelepciunea să descoperim frumuseţea suferinţei, jertfelniciei şi dragostei de semeni.

Vlad Florin IANCU

Pe data de 16 iunie 2017, a avut loc seara de convorbiri catehetice cu tema „Martiri în temnițele comuniste”. Un eveniment cu totul deosebit! Invitatul special, domnul arhitect Emanoil Mihăilescu, a fost deținut politic la Fortul 13 Jilava, Periprava, Stoeneşti, Salcia şi Gherla. S-a născut pe data de 16 decembrie 1935, la Bucureşti, într-o familie de mici meseriași. Absolvent al Liceului „Titu Maiorescu”, urmează cursurile Facultății de Arhitectură între 1953-1958. Pe data de 18 septembrie 1958 a fost arestat, fiind membru al mișcării „Rugul Aprins”. Fiind cel mai tânăr membru al acestui grup intelectual-religios, a primit la vârsta de 22 de ani o pedeapsă de cinci ani de detenție.

Pe durata serii, ne-a povestit că, pentru dumnealui, momentul cu cea mai mare încărcătură emoțională a fost atunci când a intrat pentru prima dată în celula sa și a dat acolo peste un grup de oameni dezumanizați datorită condițiilor mizere. Primele semne de umanizare, povestește invitatul, au apărut atunci când o pasăre a reușit să intre în celula în care se aflau, iar ei, speriați fiind, nu știau cum să o ajute să iasă în libertate. Corecțiile primite și chinul îndurat, pe baza acuzațiilor mincinoase ce i-au fost aduse, i-au schimbat percepția asupra lucrurilor esențiale din viață. Înalta înțelepciune ce-l caracterizează pe invitatul nostru a fost dobândită prin grele încercări, pentru ca noi să învățăm din experiențele unor astfel de oameni. Urmele lăsate de condițiile de detenție nu s-au putut vindeca în întregime sau îndepărta complet, ci l-au însoțit în viață. Extraordinar este că invitatul nostru nu regretă nicio clipă pușcăria, mărturisind că acolo a cunoscut oameni deosebiți, intelectuali, credincioși, crema societății românești, oameni ce și-au dat viața pentru credință, popor și țară.

Părintele Daniil Sandu Tudor, pe care invitatul nostru l-a cunoscut pe vremea când era starețul Mănăstirii Rarău, a fost elogiat cu precădere, fiind inițiatorul mișcării „Rugul Aprins”, din care făceau parte, la momentul respectiv, opt clerici și opt mireni. Multele întâmplări evocate de către domnul arhitect Emanoil Mihăilescu au un caracter cu adevărat sfâșietor, greu de reprodus în cuvinte.

Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR

«Mai pot să nădăjduiesc? Împărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: Tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: voi sunteţi mama şi surorile mele!»

(Iov 17, 13-14).

Nimic nu mi se pare mai dureros astăzi decât sentimentul neputinţei, atunci când îl încercăm sau îl simţim la cei din jur. Ce este eşecul, social, şcolar, profesional, dacă nu expresia văzută a unei încercări fără nădejde sau a lipsei de luptă? Obişnuim să îi judecăm pe cei care cad în greşeală ori care nu se pot dezlipi de o obişnuinţă rea, zicând că nu au ambiţie, nu au putere, nu vor să scape de problema lor. Dar ei sunt ca Iov, cel ce striga de pe grămada de gunoi şi de dispreţ, motto-ul acestui articol. Nu mai cred, nu mai speră, nu văd decât groapa. Cel care se agaţă de antidepresive şi orice obiect în căderea lui pe caldarâmul fricii, cel care se îneacă în alcool şi privirile dure ale celor din jur, cei care aud sunetul disperat al foamei şi gălăgia abundenţei altora. Săracul, omul trist „nădăjduieşte în Domnul”, dar mulţi râd de nădejdea lui (Ps. 13, 6); batjocoritorii îşi ancorează încrederea în aur (Iov 31, 24) şi uită de Cel care i-a scos din pântece (Ps. 21, 9). Nu, nu medicul ne scoate spre primul ţipăt, ci Dumnezeu ocroteşte viaţa noastră mereu, e „turn de tărie în faţa vrăjmaşului” (Ps. 60, 3), Cel care ascultă rugăciunile noastre şi e „nădejdea tuturor marginilor pământului şi a celor de pe mare departe” (Ps. 44, 6).

Cum apare nădejdea? Aflăm din aceşti psalmi, dintr-un singur verset de unde descoperim şi soluţia fericirii: „Fericit bărbatul, a cărui nădejde este numele Domnului şi n-a privit la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase” (Ps. 39, 6). Deci, privirea firescului, a frumuseţii naturale dăruite de Dumnezeu aduce speranţa în Creator, în Cel ce a făcut cerul şi pământul. Cu acest gând în minte, fericirea, în cromatica pământească, devine accesibilă. Altfel, nici un curs, nici un coach, nimic nu ne poate ajuta; nici măcar absolutizarea propriilor noastre forţe, pentru că Regele Solomon sfătuieşte aşa: „Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta” (Pilde 3, 5). Da, mai ales în situaţiile complicate, grele, în care duşmănia se întrupează în chipuri odioase şi în oameni trişti şi bolnavi de mândrie: „Eu, Eu sunt Cel ce dă nădejde! Cine eşti tu, ca să te temi de un muritor şi de un om de rând care trece ca iarba?” (Isaia 51, 12). Cum să nu te înfioare cuvântul de mai sus? Cum să nu prinzi putere de la El? Dacă Domnul vrea, totul e posibil.

Scenariile negative curg zi de zi, anticipările pesimiste fac rating teribil, căutăm mai degrabă perorația veninoasă și amenințătoare a profeților de ocazie cu debit verbal amazonian. Îi privim și îi admirăm, ne schimbăm planurile în funcție de ce spun ei. Hm!, departe de sfatul Ecclesiastului: „Dacă vezi un om care se zorește la vorbă, atunci pentru un nebun e mai multă nădejde decât pentru el” (Ecc. 29, 20).

Cât de puţini sunt aceia care îşi spun, înainte de somn: „Cu pace, aşa mă voi culca şi voi adormi, că Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai aşezat” (Ps. 4, 8). Dar numărul poate crește. De aceea, amintim și primim binecuvântarea Sfântului Apostol Pavel, pe care îl vom sărbători, alături de Sfântul Apostol Petru, la sfârșitul postului, pe 29 iunie: „Iar Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt” (Rom. 15, 13).

„Iată mijloacele care garantează nădejdea creștină: rugăciunea, mai cu seamă cea deasă, mărturisirea sinceră a păcatelor, când ne rugăm, citirea deasă a Cuvântului lui Dumnezeu și mai ales împărtășirea cât mai deasă cu De-viață-făcătoarele Taine, cu Trupul și Sângele lui Hristos.” (Sfântul Ioan de Kronstadt)

Monica DAMIAN

«În lume necazuri veţi avea», ne spune Mântuitorul, însă  trebuie să avem răbdare și nădejde în milostivirea lui Dumnezeu și astfel, cu ajutorul Lui, vom birui. El ne ajută în orice încercare: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Pentru a întări cele spuse, relatăm, în cele ce urmează, o povestioară a Părintelui Vlad Pimen:

Într-o zi, aşteptam trenul în gară. După câteva minute văd că se apropie de mine o femeie şi după ce a luat binecuvântare, m-a întrebat de la ce mănăstire sunt. Apoi, după ce am vorbit puţin, mi-a povestit cum s-a întors ea la Dumnezeu. În timp ce lacrimile au început să-i curgă, mi-a zis: „Părinte, eu am fost atee şi membră de partid. Lucram la un birou şi nu voiam să aud de Dumnezeu. Îmi plăcea să-mi trăiesc viaţa. După o perioadă de timp, m-am îmbolnăvit şi am ajuns într-o stare critică. Aveam un fel de paralizie psihică şi nu mai puteam face nimic. Trebuia să fiu îngrijită ca un copil. Această stare m-a dus la deznădejde. Într-una din zile n-am mai rezistat şi m-am hotărât să mă sinucid. Mi-am ridicat ochii minţii spre cer şi am zis: «Doamne, dacă într-adevăr exişti, Tu poţi să mă scapi, altfel îmi voi curma viaţa, aşezându-mă pe linia ferată şi aşteptând primul tren. Aşa nu mai vreau să trăiesc!».

S-a întâmplat ca acest tren să fie acceleratul Iaşi-Timişoara. Zicând aceste cuvinte, m-am dus la o distanţă oarecare de gară, ca să nu fiu văzută de nimeni şi m-am aşezat pe linia ferată, întinsă pe şine, cu faţa în sus. După câteva clipe, a venit acceleratul cu toată viteza şi când s-a apropiat de mine, l-am văzut că s-a ridicat la jumătate de metru deasupra mea şi a trecut tot trenul prin aer. După ce a trecut, mi-am dat seama de minunea care s-a petrecut cu mine şi m-am cutremurat. Am rămas vie şi nevătămată. Am început să plâng în hohote şi, sculându-mă, m-am dus acasă. De atunci, m-am făcut sănătoasă şi m-am apropiat de Dumnezeu.

Așadar, orice ni s-ar întâmpla, să nu deznădăjduim, necazurile și bolile fiind îngăduite de Dumnezeu pentru întărirea credinței şi „stingerea păcatelor trecute sau spre îndreptarea neatenţiei prezente sau spre ocolirea păcatelor viitoare” (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Să ne rugăm lui Dumnezeu, Maicii Domnului și sfinților cu credință și cu nădejdea că cererile noastre se vor împlini.