Daniel JORA (articol apărut în nr. 109 al Revistei Dimitrios)

În calitate de mitropolit al Țării Românești, în urma unei descoperiri dumnezeiești, de ziua Sfintei Mucenițe Agata (5 februarie), Sfântul Antim începe zidirea mănăstirii cu hramul „Toți Sfinții”, a cărei construcție  a fost ridicată între anii 1713-1715. Locul pe care urma să fie ridicată biserica mănăstirii a fost primit gratuit  din partea boierului Drăguşin Merișanu, iar schițele arhitectonice au fost realizate de ctitorul mănăstirii (www.manastireaantim.ro). În incinta complexului monahal au funcționat și două tipografii, una românească, cealaltă, grecească.

În ceea ce privește administrarea bunurilor mănăstirii și activitatea social-filantropică, Sfântul Antim a alcătuit și un testament care poartă titlul „Învățături pentru așezământul cinstitei mănăstiri a tuturor sfinților, adecă Capete 32, întru carele să cuprind toată chiverniseala mănăstirii și rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă pre an la săraci și la lipsiții din venitul casei”.

Amintim, succint, doar câteva dispoziții din mai sus-amintitul testament: a) din patru în patru ani să fie întreținuți câte trei copii săraci, între 10 și 15 ani; b) cei care doreau să se facă preoți erau învățați carte și alte rânduieli bisericești; c) erau plătite înmormântările oamenilor săraci; d) în fiecare sâmbătă și duminică se ajutau cu bani cei din temniță; e) se cumpărau haine la câte trei oameni săraci și trei fete sărace în fiecare an, în Joia Paștilor; f) tinerii care doreau să se însoare primeau ajutor bănesc etc. Testamentul prevedea și un blestem pentru tipograful care nu s-ar îngriji să aibă ucenici pe care să-i formeze.

Până acum am prezentat câteva aspecte văzute din viața Sfântului Antim, dar, în continuare, vă invităm să vedem împreună cum rezonau lucrurile în sufletul său. De ce e așa de importantă construcția unei biserici pentru un om care e preocupat mereu de starea lui sufletească înaintea lui Dumnezeu? Amintim și de faptul că Antim Ivireanul a avut mulți dușmani, mai mult, a fost ucis în urma intrigilor de la Curte. Psalmistul David ne poate oferi răspunsul la această întrebare:

„Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumusețea Domnului” (Psalmi 26, 7-8). De ce ar dori cineva să frecventeze atât de des biserica,  încât să se poată spune despre el că e „de-al casei” și parcă locuiește în biserică?

În Psalmul 72, David îi invidiază pe cei păcătoși pentru că sunt în pace, nu au necazuri, mai mult, sunt puternici când lovesc, nu au parte de osteneli și nu suferă bătăi de bice. Foarte interesante cuvinte! Psalmistul, omul după inima lui Dumnezeu (I Samuel 13, 14), e secularizat și aproape îi pare rău de toată osteneala pe care a făcut-o pentru a fi pe placul lui Dumnezeu.

Termenul „secularizare” provine din latinescul „saeculum” și înseamnă „secol”, „veac” sau „lume”. A fi secularizat înseamnă a gândi realitatea folosind doar repere orizontale, materialiste, în plan creat, fără a face apel la Dumnezeu, altfel spus, fără a căuta soluții transcendente pe verticală. Textul „Vino (Duhule Sfinte) și Te sălășluiește întru noi” din rugăciunea „Împărate Ceresc”, și, în general, orice rugăciune, îi aduce omului o perspectivă duhovnicească asupra vieții, astfel încât Îl vede pe Dumnezeu în mod concret în viața sa. Secularizarea nu e un proces care se derulează în exteriorul nostru, ci începe din interior, din cauza lipsei rugăciunii, așa cum spunea Părintele Nicolae Achimescu. Creștinii ortodocși care nu se mai roagă ajung oameni secularizați.

„Nebunie este să [se] judece omenește despre lucrurile divine și să [se] înlocuiască în lume supranaturalul și divinul cu rațiunea în locul credinței” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Dumnezeu ne pune în atenție faptul că „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre” (Isaia 55, 8) și bietul psalmist înțelege că Altcineva are soluția: „Şi mă frământam să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea. Până ce am intrat în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu şi am înţeles sfârşitul celor răi” (Psalm 72, 16-17). Nu faptul că a intrat în Templu, ca simplu vizitator, îi aduce psalmistului rezolvarea problemelor, ci rugăciunea îi luminează mintea pentru a înțelege.

Monica DAMIAN (articol apărut în nr. 109 al Revistei Dimitrios)

Sfinte Părinte Ierarhe Antim, după vrednicie ai fost rânduit păstor și învățător al turmei celei cuvântătoare și cu înțelepciune dumnezeiască revărsând râurile sfintelor tale cuvinte, viața ți-ai pus-o pentru păstoriții tăi și cununa muceniciei ai dobândit de la Hristos Dumnezeu – pe care roagă-L, Sfinte Părinte Ierarhe Antim, să dăruiască pace și mare milă celor ce săvârșesc sfântă pomenirea ta.

Cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la trecerea la cele veșnice a marelui slujitor al Bisericii, anul 2016 este declarat Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Română.

Născut în jurul anului 1650, fiul lui Ioan și al Mariei, Mitropolitul Antim este de origine georgiană (din Iviria, Georgia de astăzi), fapt pus în evidență de Pisania Mănăstirii „Sfântul Antim” din București: Biserica aceasta cu hramul Toți Sfinții/S-a făcut cu vrerea lui Dumnezeu […] De către arhipăstorul Antim al Ungrovlahiei /Cel din Ivir, dar și  de modalitatea ierarhului de a se semna pe cărțile tipărite de el: „Antim Ivireanul” sau „Antim, georgian de neam” sau „Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”.

Din lucrarea Revoluțiile Valahiei a lui Anton-Maria Del Chiaro, aflăm că numele de botez al sfântului era Andrei: „I se ridică şi dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele său laic, Andrei”. La 16 ani, a fost răpit și luat în robie de turci, apoi, vândut ca sclav la Constantinopol. Ulterior, a fost eliberat de Patriarhul Ierusalimului, Dositei Nottara, care l-a tuns în monahism cu numele Antim. Viețuind în apropierea Patriarhiei Ecumenice, a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, limbile greacă, arabă și turcă.

Venind egumen al Mănăstirii Cetățuia din Iași, învață meșteșugul tiparului de la Episcopul Mitrofan al Hușilor. În anul 1690 la inițiativa Patriarhului Dositei, inițiativă susținută și de domnitorii Șeban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, Antim vine în Țara Românească pentru a începe activitatea de tipografie a cărților de cultură și de cult. Astfel, în anul 1691 devine conducătorul tipografiei domnești din București.

După cinci ani, este numit stareț al Mănăstirii Snagov, unde își continuă activitatea de tipărire a cărților și, în același timp, dă dovadă de o bună administrare a patrimoniului Bisericii, fapt evidențiat de Nicolae Iorga: „Snagovul era într-o stare proastă. Cu venirea ca egumen a lui Antim Ivireanul, pământul dădu mai mult, oamenii îşi făcură mai deplin datoria iar mai bine decât toţi Antim însuşi”. În 1699 îl trimite pe unul din ucenicii săi în țara natală în vederea înființării unei tipografii, unde au fost tipărite mai multe cărți în limba georgiană.

În anul 1705 este ales episcop al Râmnicului, iar după trei ani este înscăunat mitropolit al Țării Românești. În această funcție înființează, ca și la Râmnicu Vâlcea, o tipografie la Târgoviște. Printre activitățile sale se numără și restaurarea și înfrumusețarea sfintelor locașuri, dintre care amintim mănăstirile: Strehaia, Surpatele, Cozia, Govora.

Pe durata a 25 de ani  Sfântul Antim a tipărit 63 de cărți, dintre care 39 sunt lucrate de el însuși. Dintre cele mai remarcabile titluri, menționăm: Slujba Sfintei Parascheva și a Sfântului Grigorie Decapolitul (1692), Psaltirea (1694), Evanghelia (1697), Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698), Învățături creștinești (1700), Liturghierul și Evhologhionul (1706), Învățătură pe scurt pentru taina pocăinței (1705), Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710), Octoihul (1712), Ceaslovul (1715).

O altă lucrare a Sfântului Antim este traducerea a numeroase cărți bisericești din limba greacă, o parte din formulele liturgice fiind folosite și azi, așa cum le-a lăsat el. Iată ce scrie ierarhul în prefaţa unei cărţi: „românii noştri în biserică stau ca boii, neînţelegând ce se citeşte şi ce se cântă şi ies din biserică fără nici un folos, am hotărât a preface cărţile din limba slavonească şi grecească în limba noastră proastă românească, dar a noastră şi a le da la lumină!“. Printre lucrările tipărite, au rămas și câteva manuscrise, din care și cea mai valoroasă operă a sa, Didahiile, conținând 28 de predici la diferite sărbători și șapte cuvântări ocazionale, operă ce îl așează printre cei mai mari oratori bisericești. „De n-ați știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști că am treabă cu toți oamenii câți sunt în Țara Românească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță afară de păgâni și de cei ce nu sunt de o lege cu noi”, afirma Sfântul Antim la momentul înscăunării ca mitropolit, subliniind, astfel, misiunea lui de a îndruma pe calea mântuirii pe toți credincioșii. Înțelegând nevoile duhovnicești ale societății românești, Sfântul Antim este primul care cuvântează, înlocuind, astfel, cazaniile (ce cuprindeau explicarea textelor evanghelice în linii generale) cu o „predică vie… de o înălțime și o reală frumusețe stilistică” (Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, p.414).

Ctitorirea Mănăstirii cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” între anii 1713-1715, numită și Mănăstirea „Sfântul Antim”, reprezintă „rodul ostenelilor mele cele multe”, așa cum scria ierarhul în „Aşezământul Mănăstirii” (testamentul).  În timpul șederii la mănăstire, Sfântul Antim a arătat iubire milostivă față de semenii aflați în nevoie, precum ni se descoperă în textul scripturistic de la Matei 25, 35: „Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit”.

Acuzat că a uneltit împotriva asupririi turcești, Mitropolitul Antim a fost arestat în primăvara anului 1716, urmând să fie caterisit pe nedrept și condamnat la exil în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. Însă, nu a apucat să-și ispășească pedeapsa, întrucât a fost ucis de ostașii turci pe drumul ce ducea spre mănăstire. Trupul a fost aruncat în apele Tungiei, un afluent al râului Mariţa, lângă Adrianopol.

După 250 de ani Patriarhia Ecumenică a ridicat caterisirea, iar în anul 1992 a fost proclamată canonizarea Sfântului Antim Ivireanul, cu ziua de prăznuire pe 27 septembrie.

Cărturar, tipograf, predicator, ctitor, sculptor, pictor, cleric, mitropolitul de origine georgiană a avut un rol însemnat în dezvoltarea culturii românești prin introducerea limbii materne în cărțile bisericești, fiind numit și „ctitor al limbii liturgice româneşti şi fondator al limbii române literare”.

Sfântul Ierarh ANTIM IVIREANUL

Nu plângeţ, că n-au murit, ci doarme.” Aşa au zis Fiiul lui Dumnezeu, când au văzut moartă în pat pre fata lui Iair, mai marele Sinagogului. Şi aşa zic şi eu cătră înţelepţiia voastră, blagosloviţilor ascultători şi cătră dumneata (cutarele) şi cătră célialalte iubite rudenii, carii cu tânguiri şi cu lacrămi vă întristaţ împreună, pentru această de bun neam şi cinstită cocoană carea s-au odihnit în Domnul.

„Nu plângeţi, că n-au murit, ce doarme.” Fericitul ei sfârşit iaste adormire, iar nu moarte. Drept acéa nu cére de la voi lacrămi, nu pohtéşte suspinuri, nu priiméşte întristăciune, nici plângere. Vrédnici de plâns sânt limbile, că n-au credinţă, jidovii, că n-au botez, ereticii, că sânt despărţit din braţele biséricii; pentru căci aceştea adevărat mor, aceştea iau vécinica moarte, precum zice fericitul Pavel, la al şaselea cap, cătră romani: „Că cel ce au murit păcatului, au murit odată.”

Iar o cocoană creştinească, ca aceasta, ce s-au născut în baia sfântului botez, ce au supt laptele credinţii, ce s-au hrănit în casa învăţăturii dumnezeescului dar, ce s-au întemeiat cu putérea cinstitelor taini, ce era îngrădită cu bunătăţi, cu faceri de bine, cu lucruri plăcute lui Dumnezeu, una ca aceasta adevărat, n-au murit, ci doarme. Aşa ni-o adeverează nemincinoasa gura lui Hristos la sfânta Evanghelie: „Cela ce créde întru mine nu va muri în véci.” Şi de vréme ce credinciosul nu moare, iaşte lucru adevărat că sfârşitul lui nu iaste moarte, ce adormire. O mărturiséşte marele Vasilie la cuvântul ce face asupra morţii: „Moartea drepţilor iaste (zice) adormire.” Şi iarăş, la molitvele Rusaliilor: „Că nu iaste, Doamne, moarte robilor tăi, când eşim noi din trup şi venim la tine, Dumnezeul nostru, ce schimbare dentru céle mai cu grijă la céle mai fericite şi la céle mai vésele şi la odihnă şi la bucurie.”

Şi adevărat, cât iaste de dulce această adormire şi cu cât iaste mai dorită decât adormirea cea firească, de toate zilele. La adormirea cea firească rămâne omul fărʼde simţire: nu véde, nu aude, nu cunoaşte, să uită pre sine, uită pre fiii lui, pre rudenii, pre priiateni, rămâne lipsit de toate răsfăţările vieţii şi de lumina aceştii lumi.

Iar la adormirea ceastă de pă urmă o, cât să bucură, cât să răsfaţă şi cât înviiază, în loc de a-ş piiarde lumina. Îş deşchide mai vârtos uşa ceriului, a luminii ce adevărate. O zice Isaia la al noaolea cap: „Celor ce lăcuesc în locul şi umbra morţii, lumină îi va lumina pre ei.” În loc de a să lipsi de răsfăţări şi de bogăţii, câştigă frumoseţile, carele pot singure să sature toate pohtele lui. O adeverează David, la Psalomul 16: „Sătura-mă-voiu când mi să va arăta mărirea ta.” În loc de a rămânea de cunoştinţa rudeniilor şi a priiatenilor, între strălucirile luminii cei neapropiiate, véde, în toate zilele, şi pre părinţi şi pre fii şi verice alt au avut dorit în lume. O mărturiséşte marele Pavel cătră corinthéni în 13 capete: „Acum cunosc din parte, iar atuncea voiu cunoaşte, precum şi cunoscut sânt.”

Şi de vréme ce aici, după adormirea cea firească, să întoarce iară omul la osteneli, la scârbe, la supărări, la patemi, acolo, după adormirea cea de pe urmă, caré o numim noi a morţii, tréce din scârbă la bucurie, din stricăciune întru nestricăciune, din oraşul lacrămilor la locul veseliei, din turburarea vieţii la adăpostirea cea lină a mântuirii, din patimile Eghipetului în pământul cel fericit al făgăduinţei, din robiia lumii la mântuirea ceriului, din petrecaniia omenească, în ceata fericiţilor îngeri. Şi ce altă norocire iaste mai mare, decât aceasta? Ce altă adormire mai dorită, decât adormirea morţii?

Drept acéia zice şi Duhul Sfânt la Eclisiastul, în 7 capete: „Mai bună e zioa morţii, decât zioa naşterii, că naşterea iaste începutul durerilor, iar moartea iaste începutul vieţii cei fericite.”

Drept acéia zic iară: „Nu plângeţ că n-au murit, ci doarme”, şi cu mine împreună vă zice şi cel cu rostul de aur, Ioan: „Să cuvine la moarte să ne bucurăm, iară să nu plângem.” Şi pricina iaste, zice sfântul: „De va fi tânăr, s-au mântuit curând din milocul rélelor, iar de va fi bătrân, acéia ce i să părea mai dorită a fi, cu saţiu luându-l, s-au dus.”

Şi noi, de nu vărsăm lacrămi niciodată, când ruda sau priiatenul doarme, ci mai vârtos liniştim, tăcem şi ne nevoim ca să nu-i dăm vreo supărare, măcar că ştim cum că adormirea iaste moarte trecătoare „sfârşitul a unii zile”, precum zice dumnezeescul Zlatoust, dară pentru ce să le vărsăm pentru cei morți? Pentru ce să ne întristăm de sfârşitul vieţii fraţilor noştri, ce să odihnesc în Domnul, ce să veselesc în slava cerească, ce lăcuesc în lăcaşurile celor vii? Adevărat, moartea, ca o nemilostivă ce iaste, au secerat fărʼde vréme pre această floare aleasă şi au răpit prea timpuriu podoaba, frumuséţia neamului femeesc.

Iar pentru aceasta nici lacrămile, sânt cu cale, nici întristarea cu dreptate. Că precum iaste mai norocit corăbiiariul acela, pre carele vântul cel tare îl aduce cu grabă la linişte, decât acela ce cu mare linişte, fărʼde vânt, călătoréşte, aşa mai fericit iaste şi cela ce fără vréme, de moarte grabnică să mută la liniştea dumnezeeştii fericiri. Zice înţeleptul Solomon: „Sfârşindu-se preste puţin, au plinit ani mulţi, că plăcut era Domnului sufletul lui.” Au stătut cu bună mulţemită la Dumnezeu şi sufletul aceştii cinstite cocoane, pentru multa ei credinţă, pentru bunătăţile ei céle creştineşti, pentru curăţeniia cea fărʼde asemânare, pentru cuceriia cea mare, la céle dumnezeeşti.

Drept acéia s-au sfârşit preste puţin, pentru ca să câştige rodurile lucrurilor ei, celor plăcute lui Dumnezeu sau, să zic mai bine, s-au sfârşit preste puţin pentru ca să câştige zilele ei şi să-ş facă viaţa ei vécinică.

O pasăre, ce să numéşte finix, de ce să săvârşeşte fărʼde vréme de acéia mai mult îş adaoge zilele vieţii lui, pentru căci moartea îi înoiaşte viaţa şi-i dăruiaşte ani mai mulţi. Deci această cocoană, de ar fi murit pentru ca să se săvârşească, ar fi fost vrednic de plâns sfârşitul ei, pentru căci s-ar fi pierdut un chip minunat ca acesta al darurilor şi al bunătăţilor. Dară de vréme ce s-au săvârşit pentru ca să trăiască în véci, pentru ca să se bucure, împreună cu îngerii, pentru ca să se nască de a doa ora, în ceriu, ca finixul, ce trebuesc lacrămele? Să cuvine (zice fericitul Pavel) acest trup stricăcios să se îmbrace cu nestricăciune şi acest muritoriu să se îmbrace cu nemurirea. Încetează, drept acéia, jalea, săvârşască-se întristăciunea, că n-au murit, ce doarme.

Şi precum zicea apostolii cătră Hristos pentru Lazar, aşa zic şi eu pentru dânsa: „De-au adormit, mântui-să-va.” Va aşăza, fără de nici un prepus, marele Dumnezeu sufletul ei cel creştinesc în sânul lui Avraam şi al lui Isac şi al lui Iacov, în lăcaşurile celor vii, în corturile celor drepţi, unde strălucéşte lumina cea de pururea a dumnezeeştii lui mărire.

Şi de vréme ce între célialalte faceri de bine sânt folositoare cérerile sfintei besérici şi rugăciunile celor credincioş, pentru ca să câştige fieştecare creştin fericirea cea neschimbată, pentru aceasta vă pohtesc pre toţ, preasfinţiților arhierei, cuvioşilor ieromonaşi, cucérnicilor preoţ, cinstiţilor boiari şi pre tot norodul ce vă aflaţ de faţă, să ziceţ, cu un glas şi cu o inimă, toţ deodată, Dumnezeu să o iarte şi să o fericească, pentru ca să învrednicească şi ia şi noi toţi (când va fi voia lui Dumnezeu) să ne veselim împreună întru împărăţiia ceriului, unde iaste viaţa fărʼde moarte şi mărirea nedescoperită şi bucurie nestătătoare şi vécinică. Amin.

Antim Ivireanul, Didahii. Ed.: Antim Ivireanul, Opere, ed. G. Ştrempel, Bucureşti, 1997, p. 3–210. Localizare: Ţara Românească; p. 188-192

Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR (articol apărut în nr. 109 al Revistei Dimitrios)

La sfârşitul vacanţelor şi concediilor schimbăm impresii, sfaturi, linkuri despre destinaţii, variante de drum şi preţuri. Dacă o fi vara lui 2017, a lui 2018 sau 2048 rămâne de văzut, dar nu strică să ştii că hotelurile cele mai bune din Grecia nu sunt în nord, că dacă vrei să huzureşti nu trebuie să mergi în Norvegia şi dacă ai chef de creveţi ar fi recomandat să îi eviţi pe cei din Sudan, de exemplu.

Într-o astfel de conversaţie cu două familii apropiate, care au călătorit destul de mult, am adus în discuţie, în aceeaşi zi, în situaţii diferite, oportunitatea alegerii sejurului şi după criterii spirituale. La prânz, primii dintre ei, fizicieni, îmi relataseră imaginile adăpostite în inimile lor din Scoţia şi Italia. În Scoţia, bunăoară, peisajele fascinante, oamenii amabili, avizi de distracţie şi preţurile exorbitante le-au atras atenţia. Acestea şi încă ceva: sărăcia spirituală. Biserici părăsite şi vândute unor particulari, transformate, inclusiv în pub-uri, centre culturale sau, spre uimirea lor şi a mea, în club de striptease. Dar tranzacţiile şi metamorfozele aveau un substrat evident în dialogurile cotidiene: indiferentismul religios. Spre seară, cea de-a doua pereche, de data aceasta cu un deceniu în plus de călătorii prin Europa şi Orient, îmi expunea avantajele unei excursii în Elada. Simbioza dintre activităţile zilnice şi prezenţa Bisericii în comunitate era menită să frapeze. Nu era nimic anormal pentru un grec să descopere o biserică într-un mall din Tesalonic sau un lăcaş la câţiva metri de o terasă zgomotoasă. Închiderea uşilor în spatele tău însemna abandonarea tumultului şi pătrunderea într-o altă lume, o lume unde tămâia bine-mirositoare, admiratul picturii de pe scaun şi ascultarea unor superbe cântări bizantine te ajuta să îţi odihneşti sufletul după asaltul de musaca, tzatziki şi spanakopita.

De la Edinburgh la Tesalonic parcurgi aproape 3400 de km şi traversezi continentul pe diagonală. Cam aşa de mare pare să fie şi predispoziţia locului la exprimarea spiritualităţii. Bineînţeles că sunt şi purtători de kilt foarte credincioşi, aşa cum sunt şi elini secularizaţi şi adversari ai Bisericii naţionale. Dar, una peste alta, să-ţi faci semnul Sfintei Cruci la masă aduce probabil reacţii diferite în jur: nepăsare, uimire sau indignare în Britania şi chipul surâzător al patronului de tavernă care se bucură că îi cinsteşti Pantanassa de la intrare. Evident, dorinţa de a vedea, cunoaşte, simţi alte popoare are un caracter natural. Nu poţi refuza şansa unei călătorii la Marele Zid chinezesc, o plimbare prin Praga sau o ascensiune în Tour Eiffel, deşi ai fi în ţări care îşi dispută întâietatea la ateism. Dar nici nu poţi forţa vizite în odinioară superbul Damasc, la bisericile vechi din Donbas sau pe urmele civilizaţiei persane în Iran. Trebuie, mereu, echilibru. Până să începem programarea viitoarelor concedii, poate nu ar strica să luăm în calcul şi coeficientul de spiritualitate al locului, nu doar pe cele legate de mâncare, preţuri şi apropierea de plajă. El nu are note pe site-urile de călătorii, dar ar putea cântări mult în odihna inimilor noastre.

 

Roxana Stavăr (articol apărut în nr. 108 al Revistei Dimitrios)

„Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă, căci se îngrozește și se cutremură nesuferind a căuta spre puterea ei…”

Omul, ființă vulnerabilă, simte, adeseori, nevoia de a fi ocrotit. El știe că această protecție o poate afla doar în ceva sau la cineva mai puternic. Așa cum un copil găsește brațele mamei sale ca fiind cel mai sigur loc din lume, tot așa ar trebui să fie percepută și îmbrățișarea în care Dumnezeu cuprinde întreaga lume. Dar acest lucru nu se întâmplă de fiecare dată. Sunt destule cazuri în care ființa umană alege să se îndepărteze de sânul Tatălui său și să caute ocrotire în altă parte. Își face idoli din metale prețioase sau din propiile sale patimi, se închină la zeități plăsmuite de mintea ei, caută pavăză în anumite obiecte care i-ar purta noroc. Printre aceste obiecte se numără și crucea.  Care este greșeala pe care omul se încăpățânează să o facă în această situație? Atribuie obiectului ca atare o putere. Ori, crucea, înainte de a fi devenit altarul pe care Mântuitorul S-a jertfit pentru lume, era considerată ca fiind semn al batjocurei, pentru că răstignirea era cel mai înjositor mod de a-i pedepsi pe nelegiuiți. Astfel, crucea este despărțită de adevărata ei valoare spirituală, valoare cu care Hristos a împodobit-o, biruința asupra morții prin Răstignire și Înviere.

Din neștiință și superficialitate, crucea este folosită și ca accesoriu. De fapt, care este diferența între cruciulițele întâlnite la cerceii unei distinse doamne sau domnișoare și cele care sunt purtate de creștini la gât? O fi dimensiunea diferită sau materialul din care sunt lucrate? Ar putea fi și aceasta, sau nu… Adevărata diferență constă în motivul pentru care sunt purtate. În primul caz, „cochetăreala”, dorința de a fi cât mai șic, determină folosirea lor, pe când, în celălalt, credința nobilă că Hristos a dăruit omului posibilitatea de a accede la mântuire.

Aprecierea crucii la nivel de talisman sau accesoriu o golește de profundul ei sens, dragostea jertfelnică și mântuitoare a lui Dumnezeu pentru om.

Justinian Constantinescu (articol apărut în nr. 107 al Revistei Dimitrios)

Istoria lumii ne arată că încă de la primele forme de organizare a vieţii sociale, oamenii nu au avut capacitatea de a se conduce singuri, fie din cauza lipsei unui interes comun, fie din dorinţa de putere, fie din iubirea de avuţie. De aceea, simţeau nevoia de a pune peste ei un om destoinic, drept, moral, pentru a le reprezenta interesele şi a le rândui viaţa în pământul în care îşi duceau existenţa. Vedem astfel cum, încă dintru început, de la înfiinţarea primelor cetăţi-state, în Mesopotamia, în Egipt, în Grecia, locuitorii îşi alegeau dintre ei un conducător care avea, pe lângă îndatorirea de conducător, şi pe aceea de judecător şi legiuitor şi, de cele mai multe ori, de preot. În Mesopotamia şi în Egipt, cu precădere, acest din urmă rol prevala, iar conducătorul, fie că era numit „rege” sau „faraon”, era considerat şi venerat ca Zeul suprem însuşi. Suveranul avea un rol cu totul deosebit în stabilirea legăturii pământenilor cu cerul, căci el însuşi aducea jertfe şi ofrande zeilor şi ducea rugăciunile tuturor înaintea Zeului suprem. Se poate spune că de acesta, de deciziile şi de discernământul său de lider depindea soarta oamenilor, fie aici, fie în viaţa viitoare. Totuşi, cum s-a întâmplat de multe ori în istorie, puterea şi confundarea condiţiei umane cu aceea a zeului au cauzat greşeli cu efecte dramatice şi chiar tragice, atât pentru suveran, dar mai ales pentru popor.

În Israelul Vechiului Testament, apariţia regelui a fost mult mai târzie faţă de popoarele dimprejurul ţării. Prima oară, evreii cer prorocului Samuel un rege: „… lasă să fie rege peste noi, şi vom fi şi noi ca celelalte popoare, ne va judeca regele nostru, va merge înainte şi va purta războaiele noastre” (I Regi, 8, 19-20). Trebuie ştiut că în acea perioadă, israeliţii aveau deja conducători în persoana judecătorilor (cum au fost Samuel şi Samson, de exemplu).

În perioada vetero-testamentară, consacrarea se făcea prin ungerea cu ulei sfinţit, iar cei astfel aleşi erau preoţii, prorocii şi regii. Unsul era supus din acel moment voii lui Dumnezeu. Alegerea se făcea luându-se în considerare o calitate cu totul aparte, o virtute, ceva care îl distingea de semenii săi sau prin glasul lui Dumnezeu. Aşadar, nu se transmitea, precum la celelalte popoare, pe cale ereditară. Mai mult decât atât, nu era o ungere cu caracter irevocabil şi infailibil, ci darul i se putea retrage celui care n-ar mai fi urmat, prin fapte, chemării pentru care a fost rânduit. Astfel, în aceeaşi carte I a Regilor aflăm că primul chemat la această înaltă slujire de rege-preot a fost Saul, „tânăr şi frumos, încât nu mai era nimeni în Israel mai frumos ca el; acesta era de la umeri în sus mai înalt decât tot poporul”. Prorocul şi judecătorul Samuel, căruia mai înainte i se ceruse de către popor un rege, ascultând glasul Domnului, îl va unge pe Saul rege în Israel. Ascultarea de glasul Domnului, o virtute crucială în viaţa duhovnicească a omului, era esenţială şi în misiunea prorocilor şi a regilor. De la Avraam şi continuând cu Iacob, Iosif, Moise, şi mai apoi cu prorocii, ascultarea Celui de Sus a adus binecuvântare şi mari daruri duhovniceşti. Saul, însă, a ignorat în repetate rânduri această datorie sfântă la care îl îndemnase însuşi Samuel, şi, în cele din urmă, i-a fost retras harul şi a fost coborât de pe tronul lui Israel.

I-a urmat cel care a îmbinat aproape în mod desăvârşit cele trei prerogative, de rege, de proroc şi de preot: David. Acesta, fiu al lui Iesei şi păstor de oi, a fost chemat din poruncă dumnezeiască la conducerea poporului lui Israel, căci „a odihnit Duhul Domnului asupra lui David din ziua aceea” (1 Regi 16, 13). Scriptura ne spune că, pe lângă ascultarea desăvârşită şi neprihănirea sfântă ce-l caracterizau, tânărul David avea şi darul de a cânta din harpă. Cânta atât de frumos, încât alunga şi duhurile rele de la cei care-l ascultau: „… a trimis Saul să i se spună lui Iesei: «Lasă pe David să slujească la mine, că a aflat el bunăvoinţă în ochii mei!». Iar când duhul cel trimis de Dumnezeu era peste Saul, David, luând harpa cânta, şi lui Saul îi era mai uşor şi mai bine şi duhul cel rău se depărta de la el” (I Regi 16, 22-23).

Deşi urât de Saul, care-l invidia cumplit, David a plâns moartea sa: „…a apucat David hainele sale şi le-a rupt; asemenea şi oamenii cei ce erau cu el şi-au rupt hainele lor, şi au plâns şi s-au tânguit şi au postit până seara după Saul şi fiul său Ionatan, după poporul Domnului şi după casa lui Israel, care căzuseră de sabie” (2 Regi 1, 11-12). David este primul rege biblic care doreşte să Îi zidească lui Dumnezeu un templu, spunând către prorocul Natan: „Iată, eu locuiesc în casă de cedru, iar chivotul Domnului stă în cort” (2 Regi 7, 2). Este o dorinţă ce nu i se va împlini, însă: Dumnezeu, prin acelaşi proroc îi răspunde regelui: „…voi ridica după tine urmaşul tău, care va răsări din coapsele tale, şi voi întări stăpânirea sa. Acela va zidi casă numelui Meu, şi Eu voi întări scaunul domniei lui în veci. Eu voi fi aceluia tată, iar el îmi va fi fiu”. (2 Regi 7, 12-14). Şi, deşi nu a ajuns să zidească o casă lui Dumnezeu, a rămas în istoria mântuirii prin Psaltire, carte scrisă sub insuflarea Duhului Sfânt. Cei 151 de psalmi (ultimul necanonic), întocmiţi de el sub insuflarea Duhului Sfânt, cuprind nu numai rugăciuni de cerere, de pocăinţă, de laudă, de mulţumire, ci şi prorocii despre Hristos, aceştia din urmă fiind numiţi psalmi mesianici. Rolul lui Dumnezeu în misiunea de conducător a regelui, dar mai ales ocrotirea şi ajutorul Lui în calea mântuirii acestuia ocupă, de asemenea, un loc aparte în Psaltire. Iată două versete în sprijinul acestei afirmaţii (de notat că termenul „rege” este înlocuit cu „împărat”): „Doamne, mântuieşte pe împăratul şi ne auzi pe noi, în orice zi Te vom chema.” (Ps. 19, 10); „Doamne, întru puterea Ta se va veseli împăratul şi întru mântuirea Ta se va bucura foarte” (Ps. 20, 1).

Prin conţinutul lor profund, psalmii au fost consideraţi de Sfinţii Părinţi ca fiind fundamentali pentru parcursul duhovnicesc al creştinului din orice vreme şi din orice loc. Psaltirea este precum o liră sfântă ale cărei vibraţii muzicale ne luminează viaţa şi ne înalţă până la iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe au aşezat în rânduielile slujbelor psalmi întregi sau fragmente din aceştia, ca fiind normative pentru viaţa liturgică a creştinilor.

Din acest motiv, pe drept cuvânt, Psalmistul şi Prorocul David poate fi considerat figura emblematică a regelui care a îmbinat cu dragoste şi înţelepciune sfântă cele dumnezeieşti cu cele omeneşti, lăsând ca testament lumii, sub înrâurirea lui Dumnezeu, unul dintre cele mai preţioase daruri spre folosul duhovnicesc şi spre mântuirea oamenilor.

Urmaşul său, regele Solomon, este cel prin care s-a împlinit voia lui Dumnezeu în ce priveşte zidirea Templului. În acesta, Dumnezeu a aşezat, „cu asupra de măsură”, pricepere omenească şi înţelepciune dumnezeiască, încât renumele său a depăşit cu mult graniţele Israelului. În cazul său, putem vorbi de o moştenire, dar nu atât a averii şi tronului tatălui său, cât mai ales a dragostei de Dumnezeu şi a iubirii de înţelepciune şi de adevăr. Prin cărţile atribuite lui, Pildele şi Ecclesiastul, răzbat o bogată experienţă de viaţă şi o înţelepciune nemaiîntâlnită până la el. Sfaturile şi îndemnurile sale la o viaţă curată, înţeleaptă şi plăcută lui Dumnezeu dovedesc cu prisosinţă faptul că preocupările sale nu erau numai cârmuirea regatului său, ci mai ales cercetarea şi aflarea scopului vieţii omului şi cum se poate ajunge la o trăire cât mai vie şi mai neprihănită, aşa cum vrea Dumnezeu, pentru a ajunge de la chip la asemănare. Deşi bogăţia sa a ajuns proverbială, şi-a păstrat cumpătarea şi nu a renunţat nicio clipă la cercetarea de sine şi a misterului vieţii omului, căci ne spune: „Grăit-am în inima mea: Cu adevărat am adunat şi am strâns înţelepciune – mai mult decât toţi cei care au fost înaintea mea în Ierusalim -, căci inima mea a avut cu belşug înţelepciune şi ştiinţă. Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia” (Eccl., 1, 16-17).

Un alt exemplu de rege care a pus dragostea de Dumnezeu şi viaţa curată mai presus de slava trecătoare a acestei lumi a fost regele Manase. Deşi idolatru şi vrăjitor, ce ucidea fără milă pe poporul său, se întoarce la credinţa în Dumnezeu în momentul în care asirienii îl prind şi îl duc în Babilon. Este momentul de răscruce al vieţii sale, când ajunge la convingerea că de moartea iminentă nu-l mai poate scăpa decât Dumnezeu. Rugăciunea sa a fost aşezată de Biserica creştină între cele două Testamente, cel Vechi şi cel Nou, ca un element de legătură, pentru a ne dovedi, o dată în plus, că pocăinţa adevărată, iubirea, disponibilitatea de jertfă pentru dragostea lui Dumnezeu sunt mai presus decât bogăţia materială, rangurile înalte şi slava trecătoare a oamenilor. În această rugăciune, deosebit de pătrunzătoare, regele Manase grăieşte către Dumnezeu aceste cuvinte: „…Tu, Doamne, Dumnezeul celor drepţi, n-ai pus pocăinţă pentru cei drepţi: pentru Avraam şi Isaac şi Iacov, care nu Ţi-au greşit Ţie, ci ai pus pocăinţă mie, păcătosului, pentru că am păcătuit mai mult decât nisipul mării. […] Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătateaTa. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit, şi fărădelegile mele eu le cunosc. Însă cer, rugându-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osândi la întuneric sub pământ. […] Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mântuindu-mă pe mine, nevrednicul, după mare mila Ta.”

Am văzut în rândurile de mai sus, cum ungerea regelui nu era doar un simplu gest de învestitură, ci mai degrabă, o consacrare în fruntea unui popor, având ca pietre de temelie ascultarea, frica Domnului şi slujirea cu dragoste a poporului peste care a fost aşezat cârmuitor. De aceea, cel mai important lucru în viaţă este să nu îţi trădezi niciodată principiile, indiferent de turnura favorabilă ce poate apărea în viaţa ta. Mai mult, grija pentru mântuirea sufletului şi frica Domnului să îţi fie călăuză şi îndreptar, căci viaţa este ca o scară, dar de noi depinde dacă vom urca spre mântuire sau vom coborî la iad.

 

 

Alexandra NICOLAESCU (articol apărut în numărul 106 al Revistei Dimitrios)

Auzim uneori, poate nu atât de des pe cât ar trebui, la știri sau în jurul nostru, vorbindu-se despre voluntari implicați în diverse activități – de la serviciul de salvare, până la colectarea de gunoaie din vreo rezervație naturală. Dar ce este voluntariatul? Definiţia de dicționar este următoarea: „acțiune desfășurată în folosul unor persoane sau al comunității, fără a urmări vreun folos material”. Ultima parte a definiției poate naște nedumerire: puțini oameni înțeleg scopul voluntariatului, dar și mai puțini, sensul acestuia. Prin urmare, cine poate fi voluntar? La întrebarea aceasta se poate răspunde printr-o alta: ce anume motivează un voluntar? Răspunsul meu, după o experiență de voluntar de câţiva ani în mijlocul copiilor: dragostea pentru aproapele, deci pentru Dumnezeu. Iubirea care leagă oamenii și care devine, astfel, liant între ei și Dumnezeu. Am putea răspunde, așadar, că voluntar poate fi oricine.

Copiii, o categorie vulnerabilă a socie­tății, sunt printre principalii beneficiari ai activității voluntarilor. Când spun „copii”, mă gândesc la bucurie, inocență, veselie și energie. Ei sunt cea mai de preț comoară a părinților. Uneori, însă, strălucirea comorii se pierde, iar cei mici suferă cumplit. O afecțiune des întâlnită – mai frecventă decât cancerul – este autismul. Un monstru ce ține copilul prizonier. Din ce în ce mai multe cazuri de autism necesită ajutorul terapeuților, dar sunt foarte puțini cei care au răbdare să lucreze cu micuții cu astfel de tulburări comportamentale și să-i ajute.

Să petrec timp benevol cu copiii autiști a fost o etapă nouă în viața mea. Prima întâlnire cu ei a avut loc în cadrul Asociației „Puzzle”, asociație înființată chiar de mama unor gemeni autiști. Lucrând cu ei, am descoperit că greutatea nu este doar pe umerii copiilor, ci și pe cei ai părinților. De obicei, nu apreciem lucrurile decât atunci când le pierdem sau nu le mai avem. Acești părinți își aduc copiii la terapie pentru a-i auzi vorbind. Văzând cât de greu obțin ei rezultate, apreciezi mai mult cuvintele pe care le învață atât de ușor un copil sănătos. Copiii cu tulburări de spectru autist nu se pot exprima, nu pot comunica. Unii sunt agresivi. Privirea lor sinceră, uneori îndurerată pentru că nu pot scoate la lumină durerile și gândurile lor, te ambiționează.

Voluntariatul nu este un hobby, nu pleci mereu bucuros de acasă. Uneori, ești nevoit să renunți la ceva ce îți face plăcere pentru a ajuta. Este o datorie, dar răsplata efortului este pe măsură. Privind în urmă, îmi aduc aminte de copiii care au început anul trecut ședințele de terapie și logopedie. În prima zi în care am asistat la ore, pentru că cei mici reacționează diferit la nou, am stat retrasă. M-am simțit descurajată, mă întrebam dacă voi putea face acest lucru. Mi s-a părut greu. Un băiat nu accepta să fie privit. Altul, în schimb, mai afectuos, îmi aranja mereu părul cu mânuța. Emoții diferite, copii diferiți, dar mereu sinceri și sensibili. Copiii-îngeri, cum mai sunt numiți, au nevoie de noi. Părinții se plâng de noi, cei sănătoși, dar uităm că alții, pentru că sunt „altfel”, nu sunt acceptați în școli sau în societate. Nouă ne stă în putere să schimbăm acest lucru. Iar modalitatea prin care facem primul pas este voluntariatul.

Pentru o mai bună înțelegere a autismului și pentru a crește nivelul de informare al publicului larg privind nevoile speciale ale persoanelor cu autism și ale familiilor acestora, Adunarea Generală a ONU a stabilit o zi internațională de conștientizare a autismului. Pe 2 aprilie, în marile orașe din lume, dar și în București, sunt organizate marșuri de susținere și evenimente caritabile, culturale sau recreative.

Copiii autiști, dar și părinții lor, au nevoie de noi, de căldura și încurajările noastre. De cealaltă parte, noi, voluntarii, avem nevoie de ei pentru a uita de problemele noastre și pentru a redeveni, lângă ei, copii. Noi le dăm dragoste și implicare, iar ei ne dau nouă speranță, bucurie și energie.

 

Pr. Paroh dr. Mihai GOJGAR (articol apărut în Revista Dimitrios, nr. 104)

Există în biografia romanţată a lui Francisc de Assisi, unul din cei mai cunoscuţi sfinţi din Biserica

Romano-Catolică, în minunata lucrare a lui Nikos Kazantzakis „Sărăcuţul lui Dumnezeu” (Editura Humanitas Fiction, 2016), un fragment pe care l-am considerat punct de început pen­tru acest editorial. La un moment dat, mult-milostivul, răbdătorul, chinui­tul, umilitul şi complet-săracul Francisc, într-un dialog cu un alt frate călugăr, spune că el nu mai are nimic. Nu are nici un fel de bunuri materiale, sănătatea îi este mai mult decât şubrezită, demnitatea îi era călcată în picioare de semenii care nu îl înţelegeau. În acest context, lăudând „Sfânta Simplitate”, căreia îşi propunea să slujească, ridică fericit braţele către cer mărtu­risindu-şi lipsa de orice. Replica celuilalt monah este surprinzătoare şi pilduitoare. „Nu ai nimic? Cât timp mai ai nădejdea în Dumnezeu, ai ceva, ba chiar mult. Nimic nu au aceia care au pierdut totul, inclusiv nădejdea în Cel de Sus”.

În contemporaneitatea românea­scă, „decât”-ul a fost subiect de discuţii la radio şi televiziune, a generat polemici, ironii şi capcane. Peste toate, am remarcat că gramatica nu a fost prietena multora în şcoală. Dar puteam face şi o teorie a felului în care se percep lipsa ori suferinţa, absenţa ori slăbiciunea. Pentru unul, să mănânce salată de roşii cu brânză reprezintă o „Fata Morgana”, pentru altul, apare ca expresia unei sărăcii lucii. Hotelul de 3 stele poate fi un vis frumos pentru un om sărac, dar o cocină pentru un parvenit bogat. Trecutul şi educaţia ne oferă perspective diferite asupra realităţilor. De aceea ne şi certăm, pentru că nu vedem aceleaşi lucruri. Dar dacă suntem primii care acceptăm că nu distingem corect, aducem pacea în jurul nostru.

În vremea Sfântului Profet Ilie, acum trei milenii, o secetă cumplită a adus foamea în Israel. Refugiat în Sarepta Sidonului, Ilie roagă o văduvă să îi aducă puţină apă. Apoi, cere şi pâine. Ea însă a zis: “Viu este Domnul Dumnezeul tău, n-am nici o fărâmitură de pâine, ci numai o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior. Şi iată, am adunat câteva vreascuri şi mă duc să o gătesc pentru mine şi pentru fiul meu şi apoi să mâncăm şi să murim!” (III Regi 17, 12) Ilie insistă şi îi promite că nivelul făinii şi uleiului nu va scădea. Nu i-a promis bogăţie, i-a promis suficienţă. Aşa s-a întâmplat. Cei trei au supravieţuit, ocrotiţi de Dumnezeu, pe toată perioada de trei ani şi jumătate de neplouare.

Dumnezeu nu l-a trimis pe Ilie în casa unor bogaţi, a unora mai înstăriţi. L-a ghidat către un cămin unde „decât”-ul era la ordinea zilei, unde existenţa era o problemă cotidiană. Minunile apar acolo unde Dumnezeu hotărăşte, dar de ce, totuşi, par să apară mai ales acolo unde se pierde speranţa, unde dispare calculul? Lazăr în mormânt, văduva disperată din Nain, această văduvă din Liban par a fi istorii repetate, poveşti incredibile şi extraordinar de încurajatoare ale unora care nu mai aveau nimic. Care păreau că au ajuns la un capăt al speranţei şi înţelegeau că de acolo, din buza existenţei, posibilităţile au dispărut. Acolo apare Dumnezeu. Acesta este miracolul. Când eşti la pământ, zdrobit de durere, învins, părăsit şi răstignit, Tatăl apare providenţial şi ridică morţi, trupuri şi suflete.

Darurile Lui nu au limite. Nu doar că făina şi uleiul nu au dispărut din casa aceea, dar şi fiul văduvei a fost ridicat din morţi de Ilie. Imposibil să redai viaţa fabuloasă a slăvitului proroc din Tesba Galaadului. De aceea, vă invit să lecturaţi Cărţile Regilor, din Vechiul Testament, acolo unde apar relatate faptele săvârşite de acest profet exponenţial din Sfânta Scriptură.

„Decât” e o capcană. El poate fi mult. Indiferent cum ar fi, chiar şi când privim deznădăjduiţi abisul, Dumnezeu este cu noi şi minunea apare ca posibilă în orice clipă. „Decât”-ul nostru se traduce printr-o imagine-ideal în alt colţ al lumii. Puţin pentru noi se preschimbă într-un extaz pentru alţii. Probleme de perspectivă. Plouă, Sfinte Ilie, peste noi focul credinţei tale şi răcoreşte-ne cu ocrotirea ta părintească!

Andrei Buzilă (articol apărut în nr. 103 al Revistei Dimitrios)

La începutul acestei luni, tinerii bisericii au adus un pios omagiu eroilor neamului nostru, căzuţi „pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori” pentru demnitate, dreptate şi adevăr. Prietenia dintre noi se leagă nu doar în plimbările lungi şi înveselitoare, ci şi în momentele tainice de rugăciune, reflecţie şi dialog profund.

Dând curs ieșirilor ritmatice atât după slujbele liturgice, cât și după orele de repetiție muzicală în cadrul bisericii, grupul a luat parte și la Festivalul Internațional de Teatru de Stradă B- FIT București, ediția 2016 care a avut loc în perioada 9-12 iunie. Din cele 9 țări participante, atenția a fost captată de Firewinds (România), un spectacol de freestyle al dansului cu flăcări, în care tinerii profesioniști de la Firewinds încorporează jongleria și coregrafia pe ritmuri de muzică.

În aceeași ordine de idei, am fost plăcut surprinşi și de spectacolul oferit de Flag Wavers Rioni (Italia), un grup de folclor inspirat de tradițiile regiunii italienești Cori, alcătuit din trei trompetiști, trei bateriști și 10 aruncători de steaguri.

În loc de final, se conturează ideea centrală conform căreia activitățile bisericii îmbinate cu ieșiri ocazionale oferă multă împlinire sufletească, deoarece omul fiind o ființă relațională creată de Dumnezeu, are în structura lui reflexul comuniunii cu ceilalți.