De vorbă cu Niculae Neagu, consilier parohial

Cine nu are bătrâni, să-și cumpere” spune o veche vorbă românească, dar comunitatea Bisericii „Sfântul Dumitru-Poștă” nu are de ce să își facă probleme;  deși se simte încă tânăr, iar optimismul lui i-ar face invidioși și pe cei cu mult mai puține primăveri, domnul Niculae este unul dintre oamenii care fac de prisos proverbul de mai sus. Astfel că redacția revistei  Dimitrios a considerat că este timpul ca cititorii noștri să afle mai multe despre această prezență discretă, dar constantă, în mijlocul comunității noastre. Invitația la discuție a fost primită cu sfială, dar apoi vorbele au curs fără opreliști.

– Câteva cuvinte despre dumneavoastră. Mai întâi, câți ani aveți?

• Șaizeci.

– Mulți înainte!

• Mulțumesc.

– Ce ocupație aveți?

• Sunt electrician. Am lucrat în cadrul RADET București, acum sunt… pe cont propriu.

„Meseria este brățară de aur”, iar domnul Niculae o simte acut. Pentru că își respectă meseria și vorbește despre ea cu considerația pe care o merită:

• Este o meserie care ne leagă pe toți, în ideea în care avem nevoie de lumină atât la propriu – de la banalul bec, trecând pe la televizor, computer, roboți industriali și până la tehnologii nucleare –, cât mai ales de lumina sufletului, dacă nu este prea forțată comparația: atunci când se rostește din Altar  „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina!”, lumina se aprinde în biserică, pentru ca noi, cei prezenți să vedem cum se îmbină cele două tipuri de lumină.

– Aveți familie…

• Da, sunt căsătorit, soția este fostă contabilă. Eu sunt absolvent de liceu cu profil electrotehnic.

Modestia domnului Niculae se schimbă în mândrie, atunci când vine vorba de fetele sale, iar chipul i se luminează semnificativ:

• Am două fete, ambele absolvente de învățământ superior. Una de Universitate, Facultatea de Litere, iar cealaltă de A.S.E., Administrație Publică.

Apoi, o întrebare pe care o punem tuturor:

– Când și cum ați ajuns la Biserica „Sfântul Dumitru -Poștă”?

• Acum patru ani, în apropierea sărbătorii Paștilor. Căutam să mă spovedesc și să mă împărtășesc, așa cum obișnuiam și înainte, dar fără să mă fi oprit la o biserică anume. Am trecut pe la mai multe biserici, mai ales prin zona centrală, unde lucram. La un moment dat , am intrat la Biserica „Sfântul Ioan-Nou”, iar părintele de acolo mi-a spus să vin, mai întâi, la câteva slujbe, să văd cum îmi place și apoi să trec la pasul următor. Eu mă simțeam în criză de timp, așa că am mers mai departe. Astfel, am intrat și la Biserica „Sfântul Dumitru -Poștă”, pe lângă care trecusem de atâtea ori. Părintele Mihai mi-a dat cam același răspuns, cu care nu mă puteam împăca. Ceva l-a făcut, totuși,  pe părinte să facă o excepție în cazul meu.

– Și așa a început. Iar acum sunteți membru în Consiliul parohial …

• Da. (Zâmbește.) Am rămas surprins, pur și simplu  surprins. Nu mă așteptam.

– S-a schimbat ceva în relația dumneavoastră cu comunitatea „Sfântul Dumitru -Poștă”?

• Fără îndoială. Mă simt responsabilizat.

Domnul Niculae este însărcinat cu buna desfășurare a hramurilor bisericii noastre, sarcină de care încearcă să se achite cât mai bine. Dar aceasta aduce în discuție un „of” al inimii sale, relația nu foarte strânsă între generațiile din care este formată mica noastră comunitate:

• Ar fi necesară o mai bună comunicare între noi (cei mai în vârstă – n.n.) și cei tineri. Nu este foarte ușor de comunicat cu tinerii, au alte activități, alte preocupări acum, dar trebuie. Mai putem face multe încă.

– Mai aveți multe de oferit .

• Exact. Și nu doar sfaturi. Încă mai putem pune mâna să ajutăm. Când vine vorba de făcut ceva prin curtea bisericii, de exemplu, tinerii nu apelează la noi și spun că se descurcă singuri. Trebuie să fie o mai strânsă conlucrare între generații. Să nu fie dezbinare.

– Lucru care n-ar trebui să existe într-o comunitate destul de redusă numeric , cum suntem noi.

• Da, este foarte important să fim uniți. Să fie o altă conlucrare. Pentru că aici este vorba de o oportunitate. Este foarte important să lași ceva în urmă, dar nu ne întâlnim des cu această ocazie. Noi avem această ocazie la Biserica „Sfântul Dumitru -Poștă”. Mai sunt multe de făcut aici, Părintele  Mihai trebuie să ne arate direcția și prioritățile și, cu răbdare, se vor face toate.

– Ceva gânduri pentru Anul Centenarului Marii Uniri?

• Da, o sută de ani sunt o realizare, trebuie să fim mândri. Dar asta vine cu mari obligații: să fim liberi în exprimare, în gândire, în acțiune și să progresăm.

– Suntem obligați față de cei care au realizat actul Unirii.

• Bineînțeles. Și asta se poate face doar dezbărându-ne de individualism. În orice moment, trebuie să ne gândim și la ceilalți. Doar așa putem înainta: împreună. Și ne mai trebuie ceva: mai mult patriotism. Începând cu cei care ne conduc și terminând cu noi, care le urmăm exemplul.

A consemnat pentru dumneavoastră, Bogdan Nicolaescu.

Foto: Laura DOBRE

Aurelia Bălan Mihailovici

Cele două forme lexicale se impun ca prenume numai în onomastica creștină. Termenul grecesc anastásis, -eos, cu sensul de „înviere”, era un termen obișnuit și avea în epoca precreștină sensul atenuat de „ridicare”, „sculare”, după cum o arată și elementele alcătuitoare ale cuvântului ana – „sus” + stasio – „a sta”. Forma se impune ca nume de persoană prin creștinii care, la botez, primeau aceste nume, în forma greacă Anastásios și Anastásia  sau în forma latină  Anastasius, cu specificul noii semnificații, date de Învierea lui Hristos. Aceste prenume sunt atestate în primele secole și au fost frecvente în Imperiul Bizantin, datorită multor sfinți ce au purtat acest nume și sunt prezenți în Sinaxar: a) Sfânta Muceniță Anastasia, martiră, născută în provincia daco-romană din sudul Dunării, în cetatea Sirmium (azi Mitrovița, în apropiere de Belgrad), o cetate în care au pierit mulți slujitori ai Bisericii, printre care femei, tineri și copii. Sfânta Anastasia și-a dat viața pentru Hristos pe 25 decembrie 304, fiind condamnată printr-un ordin al lui Probus, guvernatorul provinciilor Panonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis. De reținut că întru cinstirea Sfintei Mucenițe Anastasia, sora împăratului Constantin cel Mare, s-a zidit o biserică la Roma în 458, unde au fost aduse sfintele moaște, care apoi au fost așezate în biserica cu hramul „Sfânta Anastasia” din Constantinopol. Pomenirea Sfântei Anastasia se face în Biserica orientală la 22 decembrie; b) Sfânta Cuvioasă Anastasia Romana, supranume ce reflectă originea din cetatea Romei. Este devotată vieții în singurătatea monahală, având grijă de creștinii ce sufereau pentru credința lor. Este pârâtă guvernatorului care  punea în aplicare planul lui Decius și Valerian, de stârpire a creștinilor. După nenumărate suplicii, ca acelea de sfârtecare a membrelor și a limbii i s-a tăiat capul pe 29 octombrie, zi de pomenire a sfintei în Biserica orientală; c) Sfântul Mucenic Anastasie, martir, propovăduitor al lui Hristos, care neîncetat adăuga cuvântului fapte deosebite cu care îi aducea pe mulți la Hristos. Este prins, i se taie capul și este aruncat în râu. O creștină reușește să-l scoată, îl unge cu mir și îl înfășoară în pânze și îl depune într-o casă de rugăciune. Acolo, moaștele sfântului fac multe tămăduiri, aducând pe calea credinței pe mulți rătăciți. Pomenirea lui se face la 25 octombrie; d)  Sfântul Anastasie Persul, fiul unui mag, inițiat în toate secretele acestei îndeletniciri antice, chiar de către tatăl său. După cucerirea Ierusalimului de către persani în 612, se aduce în Persia lemnul Crucii lui Iisus, fapt care a creat o vie impresie în rândul armatei, datorită miracolelor ce se produceau. Tânărul Magundat, care slujea în armată, a fost impresionat de ceea ce vedea și a dorit să afle ce este cu această credință a creștinilor, iar în cele din urmă s-a convertit. A părăsit locul natal și s-a dus pelerin la Ierusalim, unde a ales viața monahală și s-a botezat primind numele de monah Anastasie. A slujit ca monah la Mănăstirea Sfântul Sava din Palestina, ocupată de perși. Încearcă să propovăduiască Evanghelia în rândul conaționalilor săi, străbătând cetățile Palestinei și ale Iudeii. Este prins în Cezareea și decapitat. Pomenirea lui se face în Biserica orientală la 22 ianuarie.Cele două forme lexicale se impun ca prenume numai în onomastica creștină. Termenul grecesc anastásis, -eos, cu sensul de „înviere”, era un termen obișnuit și avea în epoca precreștină sensul atenuat de „ridicare”, „sculare”, după cum o arată și elementele alcătuitoare ale cuvântului ana – „sus” + stasio – „a sta”. Forma se impune ca nume de persoană prin creștinii care, la botez, primeau aceste nume, în forma greacă Anastásios și Anastásia  sau în forma latină  Anastasius, cu specificul noii semnificații, date de Învierea lui Hristos. Aceste prenume sunt atestate în primele secole și au fost frecvente în Imperiul Bizantin, datorită multor sfinți ce au purtat acest nume și sunt prezenți în Sinaxar: a) Sfânta Muceniță Anastasia, martiră, născută în provincia daco-romană din sudul Dunării, în cetatea Sirmium (azi Mitrovița, în apropiere de Belgrad), o cetate în care au pierit mulți slujitori ai Bisericii, printre care femei, tineri și copii. Sfânta Anastasia și-a dat viața pentru Hristos pe 25 decembrie 304, fiind condamnată printr-un ordin al lui Probus, guvernatorul provinciilor Panonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis. De reținut că întru cinstirea Sfintei Mucenițe Anastasia, sora împăratului Constantin cel Mare, s-a zidit o biserică la Roma în 458, unde au fost aduse sfintele moaște, care apoi au fost așezate în biserica cu hramul „Sfânta Anastasia” din Constantinopol. Pomenirea Sfântei Anastasia se face în Biserica orientală la 22 decembrie; b) Sfânta Cuvioasă Anastasia Romana, supranume ce reflectă originea din cetatea Romei. Este devotată vieții în singurătatea monahală, având grijă de creștinii ce sufereau pentru credința lor. Este pârâtă guvernatorului care  punea în aplicare planul lui Decius și Valerian, de stârpire a creștinilor. După nenumărate suplicii, ca acelea de sfârtecare a membrelor și a limbii i s-a tăiat capul pe 29 octombrie, zi de pomenire a sfintei în Biserica orientală; c) Sfântul Mucenic Anastasie, martir, propovăduitor al lui Hristos, care neîncetat adăuga cuvântului fapte deosebite cu care îi aducea pe mulți la Hristos. Este prins, i se taie capul și este aruncat în râu. O creștină reușește să-l scoată, îl unge cu mir și îl înfășoară în pânze și îl depune într-o casă de rugăciune. Acolo, moaștele sfântului fac multe tămăduiri, aducând pe calea credinței pe mulți rătăciți. Pomenirea lui se face la 25 octombrie; d)  Sfântul Anastasie Persul, fiul unui mag, inițiat în toate secretele acestei îndeletniciri antice, chiar de către tatăl său. După cucerirea Ierusalimului de către persani în 612, se aduce în Persia lemnul Crucii lui Iisus, fapt care a creat o vie impresie în rândul armatei, datorită miracolelor ce se produceau. Tânărul Magundat, care slujea în armată, a fost impresionat de ceea ce vedea și a dorit să afle ce este cu această credință a creștinilor, iar în cele din urmă s-a convertit. A părăsit locul natal și s-a dus pelerin la Ierusalim, unde a ales viața monahală și s-a botezat primind numele de monah Anastasie. A slujit ca monah la Mănăstirea Sfântul Sava din Palestina, ocupată de perși. Încearcă să propovăduiască Evanghelia în rândul conaționalilor săi, străbătând cetățile Palestinei și ale Iudeii. Este prins în Cezareea și decapitat. Pomenirea lui se face în Biserica orientală la 22 ianuarie.Prenumele Anastasie și Anastasia sunt răspândite pe zona întinsă a tradiției onomastice creștine românești, vechimea lor este probată și în acest caz de mulțimea variantelor: Anastasie, Anăstasia, Nastasia, Năstăsoaia, Nastanca, Nasta, Naste, Nastasăia, Tasăia, Tăsia, Siia, Tasiia, Tastia, Stia, Nastasica,, Sica, Nastasița, Sița, Sica, Sică, Siica, Nastsina, Năstuța; Anastase, Năstase, Stasii, Stase, Tasie, Tase, Năstac, Anastasachi, Anastasia, Tassian, Anastasiu, Năstanasie, Stanasie. Sursa: Aurelia Bălan Mihailovici, Dicționar onomastic creștin, Repere etimologice și martirologice, Minerva, București, 2003, pp. 32-33.