Pr. Paroh Mihai GOJGAR

Eram preot la Centrul de Îngrijiri Paliative Sfântul Nectarie din București când am aflat că fiul unui venerabil slujitor al altarului suferă de cancer. Întâlnindu-l, l-am întrebat cum se simte copilul. Păi, tu nu știi cum se simt ei? Ca-n cer! Jocul de cuvinte m-a impresionat și, depășind uimirea de a vedea un om atât de puternic în fața propriei drame, m-am gândit în ce măsură cuvintele Sfinției sale exprimă starea reală.
Începând preoția într-un loc avid de moarte, acolo unde fiecare zi înseamnă o victorie, am surprins reacții diverse în fața bolii, căutări, frici, liniște, speranță. Peste toate, însă, o tăcută unanimitate, era dorința de a mai trăi. O oră, o zi, oricât. Nicio lecție nu a fost mai mare acolo, decât că toți oamenii ne dorim să stăm pe acest pământ cât mai mult. Pare un loc comun, un fapt știut de toți, nicidecum o descoperire. În contextul în care fiecare aniversare și onomastică presupune și un La mulți ani!, longevitatea se strecoară pe locul de frunte între țelurile noastre.
Și, atunci, de ce CA-N CER? Poate pentru că simțind în fiecare clipă ascuțișul sabiei deasupra noastră, timpul se valorifică altfel, se prețuiește diferit. Poate pentru că cerul nu permite superficialitatea și condamnabila larghețe de rătăcire a secundelor în tot felul de activități inutile, în lenevie, indecizii eterne și egoism.Și avem nevoie de o cruntă suferință să simțim cerul aproape? Trebuie să plângem ca să pricepem sensul vieții? Evident că nu. Și sperăm că alte răspunsuri folositoare veți afla și în acest număr al revistei Dimitrios.
Mai mult, ne-am bucura să fim împreună în seara Sfintei Cruci, pe 14 septembrie, de la 21.30, pentru noaptea de rugăciune dedicată bolnavilor de cancer și tuturor celor care suferă cumplit. Să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru sănătate, să o cerem pentru cei care pătimesc și să ne lumineze mintea pentru a ne folosi timpul cu înțelepciune.