Daniel JORA

Privegherea este un exercițiu de adunare în sine sau de așezare lăuntrică. Numai un suflet interiorizat Îl poate vedea pe Dumnezeu în felul cum sunt așezate lucrurile în viața lui. Oricum, într-o continuă exteriorizare, nu se poate întâmpla nimic important. Doar agitație și pierdere a sensului. Un om așezat este, totodată, și un om echilibrat. Privegherea de la miezul nopții ne ajută să ne adunăm gândurile și să ne întâlnim cu Dumnezeu.

Într-un loc din Sfânta Scriptură, se spune: „opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 45, 10). Cu alte cuvinte, opriți-vă din agitația în care vă aflați, interiorizați-vă și vedeți-Mă așa cum sunt!

În „Patericul athonit”, capitolul al IV-lea, se spune că: „viaţa duhovnicească nu poate exista fără priveghere”. Se înțelege, oare, că cei care nu rezistă ore întregi la rugăciune, în biserică, în miez de noapte nu au viață duhovnicească? Nicidecum! Mântuitorul ne oferă și un alt sens al Privegherii când îndeamnă: „Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită” (Matei 26, 41). Doi termeni strâns legați unul de altul: „privegherea” și „căderea”. Lipsește privegherea, înțeleasă ca trezvie sau atenție la felul cum mișcă patimile în interiorul nostru, apare și căderea. Dacă există interiorizare, există, totodată, și timp pentru a evita sau pentru a lupta din timp cu reacțiile neplăcute de orice fel.

Un alt sens pe care îl oferă Sfântul Serafim de Sarov, în dialog cu M.A. Motovilov, versetului acesta, ar fi următorul: „Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită, adică să nu vă lipsiți de Duhul Sfânt, fiindcă privegherea și rugăciunea ne aduc harul Său. Desigur, orice faptă bună făcută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt, dar mai mult decât oricare, ne aduce rugăciunea, pentru că ea este întotdeauna oarecum la îndemâna noastră, ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt”. Prin rugăciune, așa cum spune Părintele Stăniloae, „crești în puterea spirituală, ca într-o tinerețe mereu sporită”.

Articol apărut în Revista DIMITRIOS nr. 36 (135)