Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR

«Mai pot să nădăjduiesc? Împărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: Tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: voi sunteţi mama şi surorile mele!»

(Iov 17, 13-14).

Nimic nu mi se pare mai dureros astăzi decât sentimentul neputinţei, atunci când îl încercăm sau îl simţim la cei din jur. Ce este eşecul, social, şcolar, profesional, dacă nu expresia văzută a unei încercări fără nădejde sau a lipsei de luptă? Obişnuim să îi judecăm pe cei care cad în greşeală ori care nu se pot dezlipi de o obişnuinţă rea, zicând că nu au ambiţie, nu au putere, nu vor să scape de problema lor. Dar ei sunt ca Iov, cel ce striga de pe grămada de gunoi şi de dispreţ, motto-ul acestui articol. Nu mai cred, nu mai speră, nu văd decât groapa. Cel care se agaţă de antidepresive şi orice obiect în căderea lui pe caldarâmul fricii, cel care se îneacă în alcool şi privirile dure ale celor din jur, cei care aud sunetul disperat al foamei şi gălăgia abundenţei altora. Săracul, omul trist „nădăjduieşte în Domnul”, dar mulţi râd de nădejdea lui (Ps. 13, 6); batjocoritorii îşi ancorează încrederea în aur (Iov 31, 24) şi uită de Cel care i-a scos din pântece (Ps. 21, 9). Nu, nu medicul ne scoate spre primul ţipăt, ci Dumnezeu ocroteşte viaţa noastră mereu, e „turn de tărie în faţa vrăjmaşului” (Ps. 60, 3), Cel care ascultă rugăciunile noastre şi e „nădejdea tuturor marginilor pământului şi a celor de pe mare departe” (Ps. 44, 6).

Cum apare nădejdea? Aflăm din aceşti psalmi, dintr-un singur verset de unde descoperim şi soluţia fericirii: „Fericit bărbatul, a cărui nădejde este numele Domnului şi n-a privit la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase” (Ps. 39, 6). Deci, privirea firescului, a frumuseţii naturale dăruite de Dumnezeu aduce speranţa în Creator, în Cel ce a făcut cerul şi pământul. Cu acest gând în minte, fericirea, în cromatica pământească, devine accesibilă. Altfel, nici un curs, nici un coach, nimic nu ne poate ajuta; nici măcar absolutizarea propriilor noastre forţe, pentru că Regele Solomon sfătuieşte aşa: „Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta” (Pilde 3, 5). Da, mai ales în situaţiile complicate, grele, în care duşmănia se întrupează în chipuri odioase şi în oameni trişti şi bolnavi de mândrie: „Eu, Eu sunt Cel ce dă nădejde! Cine eşti tu, ca să te temi de un muritor şi de un om de rând care trece ca iarba?” (Isaia 51, 12). Cum să nu te înfioare cuvântul de mai sus? Cum să nu prinzi putere de la El? Dacă Domnul vrea, totul e posibil.

Scenariile negative curg zi de zi, anticipările pesimiste fac rating teribil, căutăm mai degrabă perorația veninoasă și amenințătoare a profeților de ocazie cu debit verbal amazonian. Îi privim și îi admirăm, ne schimbăm planurile în funcție de ce spun ei. Hm!, departe de sfatul Ecclesiastului: „Dacă vezi un om care se zorește la vorbă, atunci pentru un nebun e mai multă nădejde decât pentru el” (Ecc. 29, 20).

Cât de puţini sunt aceia care îşi spun, înainte de somn: „Cu pace, aşa mă voi culca şi voi adormi, că Tu, Doamne, îndeosebi întru nădejde m-ai aşezat” (Ps. 4, 8). Dar numărul poate crește. De aceea, amintim și primim binecuvântarea Sfântului Apostol Pavel, pe care îl vom sărbători, alături de Sfântul Apostol Petru, la sfârșitul postului, pe 29 iunie: „Iar Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt” (Rom. 15, 13).

„Iată mijloacele care garantează nădejdea creștină: rugăciunea, mai cu seamă cea deasă, mărturisirea sinceră a păcatelor, când ne rugăm, citirea deasă a Cuvântului lui Dumnezeu și mai ales împărtășirea cât mai deasă cu De-viață-făcătoarele Taine, cu Trupul și Sângele lui Hristos.” (Sfântul Ioan de Kronstadt)