Şi am fost la Fortul 13 Jilava… Una dintre scenele tragediei neamului românesc. O piesă de teatru într-un singur act, a cărei temă principală a fost mizeria umană trecută dincolo de limita raţiunii – promiscuitate de unii provocată, de alţii, trăită. Cu paşi curioşi, sfielnici, cu mâinile împreunate la spate, precum un deţinut, am trecut pe sub bolta rece din piatră, , jilavă, neclintită de mai bine de 100 de ani, şi… m-am întors în timp. Şi, vreme de două ceasuri, am ascultat (uneori aievea, alteori anamnetic) reverberaţiile unor sunete ce transmiteau groază, durere, suferinţă, moarte, dar şi bestialitate, degradare umană, frică, nebunie.
Jilava, această adevărată Cutie a Pandorei, în care însă Nădejdea, înghesuită în cel mai mic, mai întunecat şi mai umed colţ al fiecărei celule, de cele mai multe ori se tânguia neîmpăcată, aproape inobservabilă, aşteptând, la rândul ei, să apară, izbăvitoare, ȋn uşa celulei, Credinţa şi Dragostea.
Continuarea acestui text o puteţi citi în următorul număr al revistei parohiale „Dimitrios”!

Justinian Constantinescu