Un număr dedicat vestimentaţiei la biserică poate ridica multe semne de întrebare. Ni se sugerează să ne îmbrăcăm altfel? Se doreşte corectarea unor obiceiuri? Contează aşa mult hainele?
Ar fi minunat ca toate întrebările să îşi găsească răspuns în paginile noastre. Aşa cum ne-am bucura şi dacă aţi fi convinşi că alegerea subiectului prezent a venit în urma unor sugestii ale cititorilor şi a unor discuţii pe tema aspectului nostru exterior.
Parohia „Sfântul Dumitru-Poștă” îşi cheamă fiii într-un lăcaş care are o istorie de jumătate de mileniu, o superbă biserică proaspăt consolidată. Totuşi, inima participanţilor la slujbe e tânără şi dinamică. Corespondenţa ne vine în strada Franceză, fostă a Işlicarilor, ambele denumiri arătând preocuparea de bază a comercianţilor de aici: moda pariziană, grija şi simbolistica veşmintelor. Astăzi, poziţionarea noastră solicită şi completează o mare diversitate de garderobe: albul medicilor şi carourile pijamalelor pacienţilor de la Institutul de Recuperare Medicală, costumele de gală ale iubitorilor de teatru de comedie, îmbrăcămintea lejeră a studenţilor de la Ecologie, cromatica, dimensiunile şi stilurile nesfârşite ale miilor de călători prin Centrul Vechi. Unde se află ţinuta „de biserică” în acest context? Iată obiectivul nostru: să oferim câteva linii generale, recomandări ale Sfinţilor Părinţi şi explicaţii venite din istoria creştinismului.
Bucuria noastră este mare când ne regăsim alături, în biserică, când slujim sărmanilor, când plecăm în pelerinaje, când schimbăm păreri, când ne rugăm şi surâdem împreună. „Minte scurtă, haine lungi” (Eminescu), „Adesea, sub haine zdrenţuroase se ascunde o inimă de aur” (Cicero), „La un om totul trebuie să fie frumos, de la haine până la suflet” (Ileana Vulpescu), sunt doar câteva citate de autori laici care ne-au ajutat să edităm acest număr al Revistei Dimitrios.
În perioada Sfântului și Marelui Post, în toate bisericile ortodoxe, veșmintele bisericești (dvera, veșmântul de la sfintele icoane, veșmântul de pe tetrapod etc.) sunt de culoare închisă, cu preponderenţă, negre. De ce este totul îmbrăcat în negru? Pentru că este Postul Mare. Nu numai cel mai lung din întregul an bisericesc, dar și cel mai aspru. Prin lecturile biblice și sfintele slujbe, Sfânta noastră Biserică ne îndeamnă la pocăință. Când aflăm că cineva foarte drag nouă a trecut la Domnul, faptul că îl vedem pentru ultima dată, amintirile frumoase ce ne-au legat, dorul ce îți sfâșie pieptul și regretul că uneori puteai să ajuți mai mult acea persoană și nu ai făcut-o, toate acestea amplifică durerea veștii și a momentului. Dar, oare ce o fi fost în inima Maicii Domnului când privea la Mântuitorul răstignit pe Cruce? Toate acestea, pentru că doar prin Cruce ajungem la Înviere, doar prin suferință bucuria e deplină și doar parcurgând Săptămâna Mare ajungem la Săptămâna Luminată. Trebuie să ne jertfim și noi puțin pentru a înțelege jertfa Mântuitorului și pentru a trăi cât mai deplin unirea cu El, o unire ce se face treptat în săptămânile de post și culminează cu noaptea Sfintei Învieri. Atunci, toată biserica este înveșmântată în alb și toți așteptăm cu nerăbdare Lumina. Viața Mântuitorului a fost o continuă jertfă, o dăruire totală față de oameni. Iubirea Lui față de noi este modelul de iubire față de cei de lângă noi. Aceasta este calapodul după care trebuie să fie croită inima noastră față de semeni. Și deschiderea inimii pline de iubire față de tot ceea ce ne înconjoară este o consecință a parcurgerii postului cu folos duhovnicesc. Dacă la sfârșitul postului suntem la fel de insensibili la suferința aproapelui, degeaba am postit și, în zadar, ne-am ostenit spovedindu-ne și împărtășindu-ne.
Duminica Ortodoxiei sărbătorită în prima duminică a Postului Mare, amintește de un eveniment istoric petrecut la Sinod VII Ecumenic din 787, anume stingerea vrajbei dintre cei ce defăimau icoanele și suţinătorii cinstirii lor. Numele sub care s-a consfinţit acest trimuf nu este ales întâmplător, ortho-doxia (dreapta cinstire, dreapta-învățătură), fiind strâns legat de sensul profund al celor întâmplate, revenirea la cinstirea icoanelor reprezentând o revenire la firescul lucrurilor, așa cum îndeamnă Duhul Ortodoxiei. De o lecție despre firescul vieții creștine au avut parte și enoriaşii bisericii noastre, care au participat la slujba Sfintei Taine a Maslului săvârşită în biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Comuna Poienarii Burchii, judeţul Prahova. Scopul acestei slujbe deosebite este vindecarea bolilor trupești și sufletești, iar prezenţa numeroasă atât din partea clerului, cât şi a celor cărora le este destinată, face ca această Taină să fie denumită şi Maslu de obște, devenind practic un obicei și o sărbătoare aparte în timpul Postului Sfintelor Paști. Întreaga obște s-a bucurat de prezența unui sobor de şase preoți care au împărtășit credincioșilor harul tămăduitor al Duhului Sfânt. Emoția slujirii şi duhul de rugăciune al celor prezenţi au transformat slujba într-o adevărată Liturghie a oamenilor simpli, suferinzi, care împreună lucrau mântuirea sufletului lor și doreau, prin rugăciunile preoţilor, eliberarea de sub jugul bolii și al păcatului.
Vineri, 3 martie, convorbirile despre prietenie purtate în cadrul Serilor Catehetice au adus în atenția asistenței lămuriri privitoare la prietenia adevărată, la relația ce trebuie să existe nu doar în ce privește raporturile sociale sau familiale, ci mai ales aceea care trebuie să prevaleze în comunitatea Bisericii creștin-ortodoxe. Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur exprimă prin excelență trăsăturile fundamentale ale prieteniei: „După cum un trup frumos sau o floare aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea, aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de vremea petrecută împreună.”
Biserica Sfântul Dumitru-Poștă 