Prima data cand s-a facut vorbire despre Rusalii – in spatiul public (dupa 1989) – a fost ocazionata de organizarea primelor alegeri democratice din Romania post-comunista, din primavara lui 1990.

Atunci, in cautarea febrila a unei date convenabile pentru organizarea procesului electoral (se cerea mai mult timp necesar campaniei electorale) Presedintele Romaniei de atunci s-a justificat astfel: “ Am dorit sa fixam data alegerilor in prima duminica din iunie, dar atunci sunt Rusaliile si – am inteles – de la ierarhii Bisericii – ca este o sarbatoare foarte importanta, deci n-a fi  bine sa se voteze in aceasta zi”.

Dupa cum stim, data alegerilor s-a devansat si acestea s-au tinut la 20 mai 1990, istoriografia retinand evenimentul si sub numele de “alegerile din Duminica Orbului”.

Semnificativ este insa ca  romanii  in majoritatea lor  necatehizati in cei 45 ani de comunism, aflau acum – iata – pana la cel mai inalt nivel – despre Sarbatoarea Rusaliilor si trebuiau sa tina cont,in pofida elanului electoral-democratic, de importanta covarsitoare a acesteia .

Dar, ce sarbatorim de Rusalii?

A treia  sarbatoare – ca importanta – a Bisericii (dupa Sfintele Pasti si, respectiv, Nasterea Domnului – Craciunul) Rusaliile marcheaza momentul Pogorarii Sfantului Duh ( cu vuiet si in chip de limbi de foc ), de la Cincizecime (50 zile de la Invierea Domnului nostru Iisus Hristos) asupra capetelor Sf. Apostoli, in Ierusalim, acestia dobandind – instantaneu – harul preotiei si darul vorbirilor in mai multe limbi (pentru a putea vesti neamurilor mesajul evanghelic). Sarbatorim – practic – actul de nastere a Bisericii ,  investirea cu har divin a  primilor preoti crestini.

Iata, deci, de unde izvoraste importanta covarsitoare a acestei sarbatori.

Pentru  ca la romani exista in aceeasi perioada sarbatoarea rozelor (Rosalia, dupa cum si Floriile au preluat numele altei sarbatori romane, Floralia) a ramas numele sarbatorii – Rusalii. Crestinii, in aceasta zi, dupa Sf.Liturghie, poarta, in drumul spre casa, ramuri de nuc sfintite semnificand ‘limbile de foc”, chipul sub care s-a Pogorat Duhul Sfant la Cincizecime.

Referitor la harul preotiei, acesta s-a transmis, de-a lungul celor aproape 2.000 de ani, pana astazi, prin “punerea mainilor” si “rugaciunea arhiereasca” (la inceput oficiate de catre Sf.Apostoli – primii preoti) aceasta calitate harica dobandita de slujitorii Bisericii reprezantand o adevarata punte intre credinciosi si Dumnezeu, preotul fiind un mijlocitor sacramental, in drumul credinciosilor crestini catre mantuire.

Numai si pentru acest fapt, preotii trebuie sa se bucure de cel mai inalt respect si evlavie din partea intregii comunitati de crestini, si nu doar.

Edificator pentru aceasta este si mentiunea ca, dintre laici,  numai Regele (“Unsul lui Dumnezeu”) se poate apropia de atributele sacre rezervate purtatorilor tainei preotiei: poate intra prin usile imparatesti, in altar, unde se poate impartasi impreuna cu preoti. Iata ce distanta imensa ne desparte, teologal vorbind, pe noi laicatul crestin, de parintii nostri duhovnici, ca “teofori”, purtatori ai Duhului Sfant, inca de la Cincizecime.

Iata cum, si  prin Taina preotiei, Duhul Sfant este prezent in viata crestinului in permanenta, acesta trebuind insa sa manifeste ravna (si evlavia) necesara pentru a participa la Sf.Liturghii si la celelalte slujbe ale Bisericii, de a se spovedi si impartasi la parintii duhovnici, care prin taina preotiei mijlocesc iertarea pacatelor.

Cum in nicio alta religie nu exista preotie (nici macar pretinsa!) intelegem – si suntem patrunsi totodata – de importanta  lucrarii Duhului Sfant in lume, (numai) prin preotii Bisericii noastre !

Cel putin la marea Sarbatoare a Rusaliilor, sa ne bucuram de ziua intemeierii Bisericii, iar fata de cele aratate mai sus – sa luam aminte!

Articol de Laurentiu Bujdoveanu publicat in nr. 75 al Revistei Dimitrios