Suntem recunoscători tuturor celor care au ales să direcționeze către Biserica Sf. Dumitru Poștă, 2% din impozitul pe venit aferent anului 2014.
Ne dorim să rămânem uniți în acțiunea de colectare a fondurilor dedicate comunității și consolidării bisericii şi ne bucurăm că, de la an la an, sunt tot mai mulți cei care ni se alătură.
Vă mulțumim!
Prima data cand s-a facut vorbire despre Rusalii – in spatiul public (dupa 1989) – a fost ocazionata de organizarea primelor alegeri democratice din Romania post-comunista, din primavara lui 1990.
Atunci, in cautarea febrila a unei date convenabile pentru organizarea procesului electoral (se cerea mai mult timp necesar campaniei electorale) Presedintele Romaniei de atunci s-a justificat astfel: “ Am dorit sa fixam data alegerilor in prima duminica din iunie, dar atunci sunt Rusaliile si – am inteles – de la ierarhii Bisericii – ca este o sarbatoare foarte importanta, deci n-a fi bine sa se voteze in aceasta zi”.
Dupa cum stim, data alegerilor s-a devansat si acestea s-au tinut la 20 mai 1990, istoriografia retinand evenimentul si sub numele de “alegerile din Duminica Orbului”.
Semnificativ este insa ca romanii in majoritatea lor necatehizati in cei 45 ani de comunism, aflau acum – iata – pana la cel mai inalt nivel – despre Sarbatoarea Rusaliilor si trebuiau sa tina cont,in pofida elanului electoral-democratic, de importanta covarsitoare a acesteia .
Dar, ce sarbatorim de Rusalii?
A treia sarbatoare – ca importanta – a Bisericii (dupa Sfintele Pasti si, respectiv, Nasterea Domnului – Craciunul) Rusaliile marcheaza momentul Pogorarii Sfantului Duh ( cu vuiet si in chip de limbi de foc ), de la Cincizecime (50 zile de la Invierea Domnului nostru Iisus Hristos) asupra capetelor Sf. Apostoli, in Ierusalim, acestia dobandind – instantaneu – harul preotiei si darul vorbirilor in mai multe limbi (pentru a putea vesti neamurilor mesajul evanghelic). Sarbatorim – practic – actul de nastere a Bisericii , investirea cu har divin a primilor preoti crestini.
Iata, deci, de unde izvoraste importanta covarsitoare a acestei sarbatori.
Pentru ca la romani exista in aceeasi perioada sarbatoarea rozelor (Rosalia, dupa cum si Floriile au preluat numele altei sarbatori romane, Floralia) a ramas numele sarbatorii – Rusalii. Crestinii, in aceasta zi, dupa Sf.Liturghie, poarta, in drumul spre casa, ramuri de nuc sfintite semnificand ‘limbile de foc”, chipul sub care s-a Pogorat Duhul Sfant la Cincizecime.
Referitor la harul preotiei, acesta s-a transmis, de-a lungul celor aproape 2.000 de ani, pana astazi, prin “punerea mainilor” si “rugaciunea arhiereasca” (la inceput oficiate de catre Sf.Apostoli – primii preoti) aceasta calitate harica dobandita de slujitorii Bisericii reprezantand o adevarata punte intre credinciosi si Dumnezeu, preotul fiind un mijlocitor sacramental, in drumul credinciosilor crestini catre mantuire.
Numai si pentru acest fapt, preotii trebuie sa se bucure de cel mai inalt respect si evlavie din partea intregii comunitati de crestini, si nu doar.
Edificator pentru aceasta este si mentiunea ca, dintre laici, numai Regele (“Unsul lui Dumnezeu”) se poate apropia de atributele sacre rezervate purtatorilor tainei preotiei: poate intra prin usile imparatesti, in altar, unde se poate impartasi impreuna cu preoti. Iata ce distanta imensa ne desparte, teologal vorbind, pe noi laicatul crestin, de parintii nostri duhovnici, ca “teofori”, purtatori ai Duhului Sfant, inca de la Cincizecime.
Iata cum, si prin Taina preotiei, Duhul Sfant este prezent in viata crestinului in permanenta, acesta trebuind insa sa manifeste ravna (si evlavia) necesara pentru a participa la Sf.Liturghii si la celelalte slujbe ale Bisericii, de a se spovedi si impartasi la parintii duhovnici, care prin taina preotiei mijlocesc iertarea pacatelor.
Cum in nicio alta religie nu exista preotie (nici macar pretinsa!) intelegem – si suntem patrunsi totodata – de importanta lucrarii Duhului Sfant in lume, (numai) prin preotii Bisericii noastre !
Cel putin la marea Sarbatoare a Rusaliilor, sa ne bucuram de ziua intemeierii Bisericii, iar fata de cele aratate mai sus – sa luam aminte!
Articol de Laurentiu Bujdoveanu publicat in nr. 75 al Revistei Dimitrios
Au intrat de curând în curtea bisericii doi oameni între două vârste. Doamna a intrat pentru câteva clipe, să cumpere câteva lumânări, din câte mi-am dat seama în următorul minut. L-am privit pe domn, cercetând harta Bucureștilor de la mijlocul sec. XIX, agățată de schele. Duminica însorită și căutarea trăirii ospitalității avraamice m-a făcut să îi ofer un pahar cu apă rece. Erau constănțeni și ajunseseră pentru prima oară în lăcașul Sf. Dumitru aici, în Centrul Vechi. Am aflat asta după un scurt dialog în care am observat și ochii înlăcrimați ai doamnei. „E așa frumoasă, părinte…Să vă ajute Dumnezeu să o restaurați cât mai repede!” I-am mulțumit și am adăugat și câteva cuvinte despre istoricul bisericii, despre sfintele moaște, despre specificitatea locului. „Da, dar noi stăm departe…ajungem foarte rar în Capitală”. Nici asta nu este un impediment, i-am explicat; se poate ruga de la malul mării pentru noi, așa cum vom face și noi pentru dânșii. Întâlnirea noastră nu este condiționată de vederea față către față. Desigur, atunci când apare posibilitatea, ochii trebuie să se oglindească. Am început să vorbim și despre trăirea credinței, despre milostenie și câteva aspecte concrete ale vieții. La final, cu pliantul bisericii în mână, cu două căndeluțe aprinse la lumânărar și în suflet, domnul elegant și preocupat de spiritualitatea locului și-a promis să spună despre Biserica Sf. Dumitru și verișoarei lui rezidente în
Nu imediat, ci la câteva zile, mi-am adus aminte de acest episod și l-am pus în legătură cu Duminica a V-a după Pași, Duminica Samarinencei. Am realizat că acel tablou de duminică, însorită, tihnită și, parcă, nemișcată, se aseamănă cu întâlnirea în miez de zi dintre Mântuitorul Iisus Hristos și femeia samarineancă. Episodul, relatat în Sfânta Evanghelie după Ioan (IV, 5 – 42), propune dialogul, remarca inteligentă, mintea ascuțită, smerenia și entuziasmul descoperirii adevărului ca valori fundamentale în creștinism.
Hristos Domnul, ignorând prejudecățile care cereau ca un iudeu să nu stea de vorbă cu „samarinenii cei spurcați”, mai ales dacă era vorba de o persoană de gen feminin, îi cere apă unei femei pe nume Fotinia, așa cum a păstrat-o Biserica în memoria ei sfântă. De aici, începe o conversație între doi sabreri pregătiți pentru această întâlnire. Viața spirituală, statutul ei matrimonial, dilemele personale sunt vehiculate, lămurite și punctate de Marele Dascăl- Iisus Hristos.
Nu putea fi alt rezultat decât victoria Mântuitorului, asta nu e o surpriză. Dar sunt și eșecuri folositoare. Cum spune Nicolae Iorga: „O înfrângere e numai mijlocul pe care ni-l dă soarta ca să vedem ce ne lipseşte pentru a învinge”. Samarineanca recunoaște superioritatea Celui din fața sa. Răspunsurile Lui sunt, evident, din altă lume; comportamentul Lui este…altfel. Fericită că a desoperit o fântână a liniștii și a credinței, fuge în cetate și îi anunță pe toți că a găsit un om Care i-a spus toate câte a făcut. „Nu cumva aceasta este Hristosul?” (v. 29). Locuitorii Sihar- ului, venind degrabă la fântâna lui Iacov- strămoșul lor, au sorbit nu apă pentru trup, ci pentru suflet. „Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii i-au zis: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (v. 40 – 42).
Cele două relatări au multe conexiuni. În mijloc stă Hristos, Cel ce ne cheamă pe toți în unitatea plină de iubire a Sfintei Treimi. O pereche de constănțeni și o femeie samarineancă. Amiază moleșitoare în Centrul Istoric și arșiță la poarta Siharului. Dorința de a afla de ambele părți. Două candele în lumânărar și sute de lumini aprinse în sufletele samarinenilor. Plecarea din orașul de rezidență și ieșirea din case a celor din urmă. Promisiunea că și verișoara va afla de Biserica Sf. Dumitru, pe de o parte, și necesitatea împărtășirii bucuriei cu ceilalți, cazul Fotiniei, pe de altă parte. Sete în ambele locuri. Și setea rămâne: sete de Dumnezeu, de pace, de oameni.
Și când te gândești că totul a început cu un pahar cu apă.
Articol scris de Pr. Mihai Gojgar pentru numărul 74 al Revistei Dimitrios
Înălțarea Domnului încheie ciclul de sărbători închinate Învierii Mântuitorului Hristos. Această sărbătoare comemorează și ne îndeamnă să retrăim momentul Înălțării Domnului din mijlocul Sfinților Apostoli. Tot acum Fiul lui Dumnezeu îi încredințează pe ucenici că Îl va trimite pe Sfântul Duh, Mângâietorul, Duhul Adevărului, prin a cărui lucrare se va sfinți întreaga lume.
Sărbătorirea Înălțarii Domnului se face, în primul rând, prin participarea la Sfânta Liturghie, unde credincioșii aduc pentru ultima oară în acest an ouă roșii și pască. În unele zone ale țării, în această zi, credincioșii își pun la brâu și în case frunze și crengi de nuc sau de tei. În popor, sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte Ispas, după numele martorului ascuns, nevăzut al Înălţării. Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi apoi a povestit alor săi cele întâmplate. Tot în această zi se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul, alunul.
De Înălţarea Domnului, Biserica Ortodoxă Română face praznic de pomenire a eroilor. În toate lăcaşurile de cult din ţară şi străinătate sunt pomeniţi eroii – ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român. Totodată, după Sfânta Liturghie, vor fi oficiate slujbe de pomenire şi la cimitirele, troiţele şi monumentele dedicate cinstirii eroilor neamului.
Sărbătoarea Înălțării Domnului face parte din triada celor trei mari praznice împărătești (Învierea Domnului, Înălțarea Sa și Pogorârea Duhului Sfânt) care împodobesc timpul liturgic al primăverii, când odată cu revenirea la viață – învierea naturii, retrăim momentele sfinte din viața Bisericii.
Articol scris de diac. Bogdan Bădiță pentru numărul 74 al Revistei Dimitrios
Biserica Sfântul Dumitru-Poștă 