Soare blând, muzică liniștită pe fundal, oameni circulând încolo și încoace. Ies de pe Strada Franceză, fac dreapta și ajung în Splai. E o zi frumoasă, în care te poți bucura de ce e în jur. „Popo! Îmi bag….în tine și familia ta!” M-am întors, nu știu de ce am simțit că sunt singurul preot din arealul acela. A diversificat în următoarele clipe formulele de adresare, păstrând o cromatică spectaculoasă, specifică bădărăniei îmbinată cu dezgust. Am simțit nevoia să-l privesc pe cel care mi se adresa așa. Să văd ochii lui, să văd modul în care își mestecă înjurăturile, felul în care se întrupează ura. Chiar și pentru două secunde. Un tânăr la vreo 30 de ani, cu barbă, poate un pic de alcool, alături de vreo doi parteneri, amuzați teribil de spectacolul sudalmelor. Nu s-au uitat la mine, poate că mai era ceva în adâncul lor care le spunea că e rușinos să faci asta; sau poate doar voiam eu să cred asta. O confruntare fizică era exclusă, din nenumărate motive, în special pentru că nu țin să ajung subiect de cancan. Am zăbovit, tot vreo două secunde, și asupra polițistului aflat la câțiva metri și care urmărea scena. Nu știu dacă a fost de acord cu invectivele tânărului care îmi vorbea, poate nu; părea însă deranjat că se întâmplă asta în zona lui de lucru.
Mi-am adus aminte de acest episod în contextul în care în Duminica a 5-a după Rusalii, pe care o întâmpinăm astăzi, se relatează Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei de către Mântuitorul Iisus Hristos (Matei VIII, 28-34, IX, 1).
Domnul Hristos traversează ținutul Gadarenilor, pe o cale pe unde nu trecea nimeni, de frica a doi demonizați, „care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi” (v. 28). Cei doi îndrăciți Îl abordează, afectați de venirea neașteptată a Fiului lui Dumnezeu: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (v. 29). Surprinzător, în urma solicitării celor înrobiți de duhuri demonice („Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci” – v. 31), Iisus acceptă . Tabloul următor este înfricoșător, tulburător. „Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă” (v. 32). Nu cred că am fi avut reacții diferite de ale păzitorilor turmei de porci: „Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii” (v. 33). Dacă am fi la o primă lectură a textului, m-aș aștepta să urmeze felicitări, bucurie, ospăț. Și…într-adevăr, „toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus”. Surpriza e lăsată pentru final: “ văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (v. 34). Cum?? Nu au fost impresionați? Nu au dorit alte binefaceri? Nu au vrut un cuvânt de învățătură? Nu au tânjit să fie în proximitatea Mântuitorului?
Oamenii nu reacționează după firescul lor în multe rânduri. Și mă refer la firescul chemării noastre inițiale, frumusețea făpturii. Astăzi, normalitatea apare ca plictisitoare, demodată, degradată. Izbucnirea instinctelor nou-formate și manipulate, reacțiile sincronizate cu dorințele grupului din care facem parte, intervențiile sugerate de factori externi ne fac să uităm ce vrem noi, cine suntem noi, ce căutăm. Ar fi o greșeală să spunem ceva despre ceilalți doar privind la câte un gest. Nu, avem nevoie de un confort îndelungat pentru a ajunge să fim naturali. Nu ați auzit niciodată expresia „trebuie să mă obișnuiesc cu tine”? Adică, am nevoie să te știu aproape mult timp, să te văd, să mâncăm din sacul de sare despre care zice poporul român că ar fi suficient pentru o bună cunoaștere a celuilalt.
Sunt convins că dacă m-aș fi apropiat de tânărul acela care mă „gratula” de zor, dacă am fi stat de vorbă, dacă ar fi văzut că nu sunt chiar atât de demn de dispreț, am fi putut să ne strângem amical mâinile și, cine știe?, poate l-aș fi așteptat și pe la biserică. Nu sunt absurd, lucrurile acestea sunt posibile. Hristos Domnul ne încurajează să mergem spre toți. Presimțirea alcoolului și a unei altercații m-a făcut să merg mai departe, atunci. Nu am simțit nici o clipă că sunt vreun oropsit, care își primește nedreptăți și i se face cunună în cer pentru credința lui. În acele clipe, mă gândeam la tristețea acelui bărbat, la goliciunea lui sufletului său, la greutatea pe care o va fi având în inimă, la prejudecățile cu care s-a îndopat sau a fost îndopat, cu sau fără voie. Mi-ar plăcea să citească acest text. Trebuie să știe, ca oricare dintre noi, că orice gadarean are șansa de a-L întâlni pe Domnul. Ne-am înstrăinat și am plecat din Casa iubirii Lui, dar suntem mereu așteptați, iar El e mereu plecat să ne caute. Avem și noi Gadara noastră, drumuri pe care le ocolim, nedreptăți suportate, porci care dispar în mare. Înțelegeți în loc de ele gri-ul cotidian, fricile ascunse în suflet, greutățile de zi cu zi, comportamente de igienizat.
Și ce soare blând era în ziua aceea în Gadara!…
Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru numărul 78 al Revistei Dimitrios
e multe ori Dumnezeu îngăduie diferite încercări și ispite în viața noastră, întrucât „paşaportul spre rai are neapărată nevoie de viza încercărilor”, așa cum afirma Cuviosul Paisie Aghioritul
nul dintre sfinții grabnic ajutători și pe care îi prăznuim în această lună (19 iunie) este Sfântul Iuda, ruda Domnului, a cărui icoană – singura din București – se află în Biserica Sfântul Dumitru Poștă, un loc cald și primitor, unde oamenii suferinzi își găsesc liniștea sufletească și alinare pentru durerile lor.
in Viețile Sfinților aflăm că Sfântul Iuda a fost unul din cei doisprezece Sfinţi Apostoli ai lui Hristos, născut în Nazaretul Galileii, fiul lui Iosif, logodnicul Preacuratei Fecioare Maria, şi al Salomeei.
fântul Matei Evanghelistul îl numeşte Levi, care se tâlcuiește „împreunat” sau „din inimă” sau „ca un leu”, întrucât a stat lângă Hristos cu dragoste din inimă şi ca un leu s-a nevoit cu bărbăţie pentru El. Mărturisind pe Hristos și hrănind din învăţăturile sale apostoleşti ca prin nişte sâni de lapte pe cei ce erau prunci în credinţă, Sfântul Iuda a fost numit și Tadeu a cărui tâlcuiri sunt: „lăudător”, „mărturisitor” sau „sânii laptelui”. În Faptele Apostolilor este numit Sfântul Iuda Varsava, adică „fiul întoarcerii”, întrucât s-a întors la El prin pocăinţă, cu credinţă şi cu dragoste.
in Rugăciunea către Sfântul Iuda reiese că este ocrotitorul celor aflați în „pragul disperării”: Tu ai dobândit de la Dumnezeu darul de a ajuta îndeosebi pe aceia care au pierdut orice speranță și se află în pragul disperării.
ărturisesc că și eu mă număr printre cei care au primit ajutor de Sfântul Iuda Tadeu. Trecând printr-o perioadă destul de dificilă, am început să mă rog și Sfântului cu toată speranţa şi încrederea, să mă ajute şi să-mi dea putere să depășesc încercările vieții. Sfântul este lângă noi şi nu ne cere decât credinţă şi rugăciune, după îndemnul Mântuitorului: „Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, le veţi şi primi“ (Matei, 21, 22). Cel care se roagă Sfântului Iuda, „puternic în minuni, credincios și grabnic ajutător”, simte o bucurie și o pace în suflet.
ropovăduind pe Hristos în multe țări și întorcând pe mulți de la înșelăciunea idolească la Hristos, Sfântul Iuda îi tămăduiește pe cei care i se roagă, așa cum subliniază și condacul Sfântului: „Cu minte tare ucenic ales tu te-ai arătat şi stâlp neclintit Bisericii lui Hristos, neamurilor ai propovăduit cuvântul lui Hristos, învăţându-le să creadă într-o Dumnezeire, din care pricină ai şi fost preamărit şi ai primit harul vindecării, ca să vindeci neputinţele celor ce aleargă către tine, Apostole Iuda întru tot lăudate”.
Biserica Sfântul Dumitru-Poștă 
