Vecernia cu Litie, săvârşită miercuri, 8 iunie. O atmosferă frumoasă, la ceas de seară.
Foto: Laura Dobre. Mulţumim!
Memorie şi sensibilitate
Pr. Paroh Mihai GOJGAR (articol apărut în Revista Dimitrios, nr. 102)
De câte ori în an ne luăm câteva minute pentru a purta o convorbire cu o persoană pe care nu am auzit-o de mult? Poate un binefăcător, sau un coleg, sau o rudă îndepărtată, sau un dascăl? De prea puţine dăţi, probabil, comparativ cu oferta de minute nelimitate la abonamentele pentru care ne certăm cu anonimii operatori ai reţelelor de telefonie mobilă. Nu înseamnă că acele mii de minute nu le folosim. Le utilizăm, însă, atunci când avem nevoie de ceva, când slalomând printre numele agendei telefonice căutăm „salvatorul”. Fie un mecanic auto care ne-a reparat în regim de urgenţă aripa stângă, fie medicul care ţi-a făcut o vizită la domiciliu în miezul nopţii, fie mătuşa din provincie pe care o rogi în fiecare decembrie să îţi trimită un pic de şorici din porcul crescut de ea cu grijă şi hrană bio. Dovedim o memorie fantastică în aceste ultime cazuri, dar şubredă până la anulare în primele.
„Ce este omul că-ţi aminteşti de el, sau fiul omului că-l cercetezi pe el?” (Psalm VIII, 4). Aşa se întreabă David, exprimând desăvârşita ştiinţă a lui Dumnezeu, Cel ce cunoaşte respiraţia fiecărui suflet adus în existenţă de El. Se presupune că noi căutăm sau ar trebui să căutăm împroprierea acestui mod de a trăi. Una din formele prin care se traduce iubirea este şi memoria extinsă în care apar toate durerile, greutăţile, opţiunile şi dorinţele celor din jur. Atunci când amintirea lor se face doar în situaţiile de nevoie proprie, nu vorbim de iubire, ci de înţelegerea semenilor ca actori în lumea rolurilor sociale, pe care îi chemăm în reflectoarele vieţii noastre strict pentru scena, actul sau piesa în care ne folosesc. Nu ştim dacă le place şi nici nu ne interesează aspectul acesta. Important este să îşi joace rolul şi să fie prompţi când îi chemăm.
Oare modul în care îi privim pe semenii noştri nu este identic şi oglinditor pentru felul în care ne raportăm la cele sfinte? Nu facem aşa atunci când avem nevoie de El? Nu îl chemăm pe Sfântul Pantelimon înainte de operaţie şi pe Sfântul Haralambie de când am auzit că Zika vizitează Rio de Janeiro tocmai când ne-am antamat sejurul la Olimpiadă? Subiectul acestor rânduri a fost dat de proximitatea sărbătorii Sfântului Iuda Tadeul, Ocrotitorul celor care şi-au pierdut speranţa. La fel se întâmplă şi cu el. Mii, zeci de mii de oameni au venit şi s-au rugat la icoana sa, dar atât de puţini vin, an de an, în ziua prăznuirii lui, 19 iunie! De ce se întâmplă aşa? Şi cum putem schimba asta?
Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă că „fiecare din noi este adus la existenţă de către Dumnezeu ca o a doua lume mare în această lume mică şi văzută”. Ce destin înalt! Dar ca să împlinim vocaţia la care ne-a chemat Părintele nostru, ar trebui să facem ce face El. Amintirea, recunoştinţa, cuvântul bun, gândul frumos. Şi, desigur, nu doar când avem nevoie, nu ca să linguşim, să influenţăm, să manipulăm. Ar putea fi, deci, o soluţie să ne apropiem de Dumnezeu prin oameni. Să începem prin a fi sensibili la cei de lângă noi, pentru a vedea peste tot mesajele Tatălui Ceresc. Lumea ar fi mai colorată şi nuanţele ei nu ar fi dictate doar de alb-negrul reuşitelor sau nereuşitelor noastre, ci ar fi un pastel mereu înduioşător şi vesel, o convorbire tandră şi profundă cu o Existenţă în faţa Căreia ne apropiem prea mult teoretic. „De Dumnezeu nu se poate apropia cineva cu o speculaţie teoretică, ci cu o inimă străpunsă de conştiinţa micimii şi a păcătoşeniei proprii“ (Pr. Dumitru Stăniloae).
Se pare că spre final am ajuns la câteva concluzii. Să ne propunem ca în fiecare săptămână, măcar, să dăm un telefon cuiva de care nu ne mai leagă necesitatea, obligaţia ori calculul. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ierte păcatele cele multe şi să ne ajute să devenim cititori sensibili ai scrisorilor sale de dragoste lăsate în cotidian. Să îi mulţumim Sfântului Iuda Tadeul, cel ce sigur ne-a ajutat în multe situaţii în care am deznădăjduit.
Revista Dimitrios, numărul 102
A apărut numărul 102 al Revistei Dimitrios. Publicaţia se distribuie în dar şi este un rod al implicării şi generozităţii enoriaşilor Bisericii Sfântul Dumitru.
Lucrările de restaurare continuă
Am ajuns la etapa curăţării tencuielii. Uşor-uşor, descoperim detalii arhitectonice care au făcut faimoasă Biserica Sfântul Dumitru.
Vă mulţumim pentru susţinere!
Sfânta Liturghie de marţi…cu aniversări
Astăzi, de la ora 6, ca de obicei, am săvârşit Sfânta Liturghie, bucurându-ne împreună în rugăciune. La final, am cântat „La mulţi ani!” gemenilor părintelui diacon Bogdan Bădiţă şi domnului consilier Emanuel Tudor.
Pace şi bucurii tuturor!
Foto: Laura Dobre
Eroi au fost, eroi sunt încă!
Oana IVAN (Revista Dimitrios, nr. 101)
Istoria poporului nostru este reprezentată atât de eroi singulari cât și de jertfe anonime, uriașe, pentru păstrarea identității și pentru apărarea ființei românești.
Cultul Eroilor – tema primului meu articol în Revista Dimitrios a venit cu bucuria de a scrie despre eroii noștri, dar și cu încercarea abordării unui subiect foarte amplu.
Să vorbesc despre formele instituționale ale Cultului Eroilor și despre evoluția lor, sau despre eroi și cinstirea lor de-a lungul istoriei ca manifestare firească a iubirii față de aproapele, a mulțumirii pentru jertfa lor, a credinței în Dumnezeu și a respectului față de rânduiala creștină?
Am încercat o prezentare care să îmbine ambele perspective.
România a pierdut aproape un milion de militari și civili în Primul Război Mondial. De aceea, pentru supraviețuitori s-a impus ca o datorie morală comemorarea celor care au pierit pe câmpurile de luptă. Astfel, la 12 septembrie 1919 a fost înființată Societatea „Mormintele eroilor căzuți în război”, sub înalta ocrotire a Reginei Maria și prezidată de Miron Cristea, Episcop de Caransebeş, Mitropolit primat şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din anul 1925. În 1927, prin Legea asupra regimului juridic al mormintelor de război din România, instituția și-a schimbat denumirea în Societatea „Cultul Eroilor”, în 1940 devenind Așezământul Național „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor.
După o perioadă în care eroii români au fost puși în mod intenționat într-un con de umbră, din 1990 Ministerul Apărării Naționale a început să-și asume și să participe susținut la reactivarea, menținerea și cinstirea Cultului Eroilor. Tot din anul 1990, Ziua Eroilor nu s-a mai sărbătorit la 9 mai, ci de Înălțarea Domnului.
Cultul Eroilor este indisolubil legat de Biserica Ortodoxă Română și de credința și rânduiala strămoșească. Se încadrează în nevoia de a asigura trecerea luptătorilor adormiți la viața de apoi după obiceiurile și legile creștine.
Grăitoare pentru respectul românilor față de eroii lor este o situație foarte dificil de explicat din punct de vedere sociologic, apărută la noi după Primul Război Mondial. Femeile rămase acasă au sacrificat tot ce au avut pentru a-și putea îngropa cum se cuvine copiii, soții și frații. În ciuda vremurilor grele și a lipsei acute de hrană, nevoia fiziologică și însuși instinctul de conservare au fost contrabalansate de nevoia supramundană de a respecta rânduiala și de a face corect trecerea celor căzuți în luptă.
Mausolee, cimitire de onoare, troițe, Mormântul Ostașului Necunoscut din București, slujbe, cântece și poezii patriotice sunt tot atâtea mijloace de cinstire a eroilor neamului nostru.
Istoria poporului nostru este alcătuită din jertfe pentru păstrarea credinței și ființei neamului, pentru apărarea libertății, nu din cuceriri mărețe.
Datoria noastră este să păstrăm vii aceste jertfe și să ducem mai departe memoria faptelor eroice. Această putere de luptă și de sacrificiu pe care ne-o transmit strămoşii noştri, toți aceia care au menţinut şi înnobilat neamul românesc.
Primul pas firesc este cinstirea memoriei lor. Iar pentru a putea să o cinstim, trebuie, mai ales, să o cunoaștem.
CULTUL EROILOR ÎN BISERICĂ
Emanuel Tudor (articol apărut în Revista Dimitrios, nr. 101)
«Pe fericiţii întru adormire eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa», se rosteşte la ieşirea cu Cinstitele Daruri de către preot, deoarece Bisericile Ortodoxe sunt constituite ca Biserici Naţionale având adânci implicaţii în viaţa poporului şi de aici obligativitatea participării prin rugăciune la cultul eroilor, a celor care, într-un fel sau altul, s-au jertfit pe altarul patriei. Ceea ce îi leagă pe cei care s-au jertfit sau au fost martirizaţi este curajul, mai bine spus, eliberarea de frică. În lucrarea „Scara“, Sfântul Ioan Scărarul spunea: „Frica este o însuşire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slava deşartă. Frica este lipsa credinţei arătată în aşteptare plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o presimţire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspăimântă şi se împuţinează pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar şi în lucrurile cele mai sigure“, iar în Apocalipsa Sfântului Ioan fricoşii sunt primii menţionaţi, printre cei ce vor fi aruncaţi în iezerul de foc (Apoc. XXI, 8).
Dumnezeu este iubire şi unde apare iubirea, frica se risipeşte. Plecând de la acest adevăr, ajungem uşor la concluzia că nu poţi fi erou dacă nu iubeşti, pentru că numai din iubire poate să izvorască curajul de a-ţi asuma orice, oricât ar fi de greu, inclusiv martiriul. Eroii neamului românesc, pentru că sunt ortodocşi, îşi dorm somnul în nădejdea Învierii, iar jertfa lor ne responsabilizează pentru că nu a fost făcută pentru un popor dezbinat şi neiubitor, care se îndepărtează de valorile creştine. Amintirea lor trebuie cinstită în zilele de sărbătoare dedicate special acestora, dar mai ales prin ceea ce facem în fiecare zi, noi ca popor, pentru ca jertfa lor să nu fie în zadar, ci să ne ducă cu gândul şi cu inima la cuvintele Sfintei Evanghelii – „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei V, 16)“.
ELEMENTUL SURPRIZĂ
Pr. Mihai Gojgar (articol apărut în numărul 101 al Revistei Dimitrios)
Mendeleev, autorul tabelului periodic al elementelor, care a dat fiori multora în şcoala generală, a fost întrebat care este elementul lui favorit. „Surpriza!”, a răspuns genialul chimist, şi parcă tinzi să îi dai dreptate de fiecare dată când constaţi că sincera şi profunda apropiere dintre oameni are ca bază chimică surpriza.
Aşa se întâmplă şi în Duminica Samarinencei, a V-a după Paşti, atunci când Mântuitorul Hristos oferă o splendidă lecţie despre dialog, dragoste, ironie fină şi captarea atenţiei. Am putea să-i spunem lejer „Întâlnirea cu surprize”, pentru că Domnul acoperă întreaga scenă cu neprevăzut şi suspans. Scena aceasta, desprinsă parcă dintr-un teatru cu decor minimalist şi profunzime maximală, răcoreşte orice raţiune însorită, chiar de ar sta la miez de zi în pustiul Siharului. Abordarea unei femei de către Iisus apare din start ca un şoc. Mai mult, acea femeie era şi samarineancă, teoretic detestabilă de către iudei. Dezvăluirea tainelor vieţii ei, răspunsurile adânci şi convertirea unei cetăţi alcătuiesc tabloul fascinant expus de Evanghelia acestei duminici, text pe care vă invităm să-l citiţi şi recitiţi (Ioan IV, 5-42).
Ce rămâne pilduitor pentru noi? Cred că tocmai invitaţia la surpriză. Să facem lucruri neaşteptate, să scurt-circuităm obişnuinţele şi rutina, să depăşim graniţe, să ignorăm prejudecăţi şi să ne avântăm curajos spre ceilalţi, spre durerile şi nevoile lor. Ce plată am putea avea dacă ne conversăm cu cei care ne plac, îi înţelegem pe cei pe care îi iubim sau îi ajutăm pe cei care ne-ar putea sprijini mai târziu? Dragostea, împărtăşită şi primită, „poate veni de oriunde, este ca o surpriză. Poţi să o găseşti lângă tine chiar” (Ionel Teodoreanu).
Cred că doar aşa putem săpa fântâni de pace în pustiul toropitor, plictisitor şi obositor care ne înconjoară vieţile. Şi doar aşa apar oazele de surâs în deşertul greutăţilor cotidiene.
Câteva gânduri athonite…
Daniel JORA (articol apărut în Revista Dimitrios, nr. 100)
Așa cum Dumnezeu a ales un popor pe care să-l ocrotească și prin care să Se facă cunoscut și celorlalte neamuri, tot așa Maica Domnului a ales un loc în care oamenii doresc să se despătimească, să se împărtășească de harul Duhului Sfânt, pentru ca ulterior să Se facă cunoscut Dumnezeu prin viața lor deosebită. Am simțit cu adevărat că ne aflăm în Sfântul Munte doar în momentul în care am văzut cum se roagă părinții atoniți greci, dar cele mai frumoase momente duhovnicești le-am trăit la Schitul Lacu, printre români. Am putea spune că a fost chiar ca acasă. Nu am purtat nicio discuție teologică, dar nici nu a fost necesar. Părinții L-au propovăduit pe Dumnezeu printr-un anume fel de a fi pe care l-au dobândit când s-au întâlnit cu Hristos, la privegherea la care am asistat și noi. Duhul lui Dumnezeu e Duh de comuniune, iar cel care se împărtășește de acest har, prin viață curată, rugăciune personală, dar și publică în Biserică, nu poate rămâne indiferent față de ceilalți oameni. Am fost primiți ca într-o mare familie.
Dialogul scurt cu un părinte de la Mănăstirea Iviron iarăși ne-a rămas întipărit în suflet. La întrebarea: care este scopul monahului odată ce ajunge în acest loc?, el ne-a răspuns simplu, dar cu un limbaj interiorizat, din propria experiență, care mișcă sufletul. Scopul monahului, ne-a arătat acest călugăr, este de a realiza cele trei etape care duc la îndumnezeire, prin harul lui Dumnezeu: purificarea, iluminarea, iar despre a treia ne-a spus că e foarte grea. Purificarea are în vedere golirea sufletului de patimi, de propriul egoism. Omul până nu se purifică este bolnav sufletește și nu poate accede la iluminare. Cu alte cuvinte, până când omul nu se vindecă pe sine nu poate să se umple de harul Duhului Sfânt pentru ca ulterior să se facă de folos și celorlalți.
Rugăciunea concretă a fost un alt lucru pe care l-am învățat de la același părinte. Nu „Doamne, Iisuse, iartă-mă!“ (de toate păcatele) și atât, ci „Doamne, Iisuse, iartă-mi păcatul x sau y. Primul pas spre vindecare e sinceritatea cu sine, iar mai apoi cu Dumnezeu. Prin rugăciune se realizează un du-te-vino: trimitem o cerere concretă către Dumnezeu și primim un răspuns cu precizie. În felul acesta, se poate vedea mai bine lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră.
Am reușit să ajungem și la chilia Părintelui Paisie Aghioritul (canonizat anul trecut), unde am fost întâmpinați cu ospitalitate. Acest sfânt contemporan nouă a realizat toate cele trei etape amintite mai sus și în final a ajuns de mare folos tuturor oamenilor.
În toată această călătorie de neuitat şi plină de peripeţii am simțit prezența lui Dumnezeu și ocrotirea Maicii Domnului, mai ales în momentele în care nu reușeam să obținem cazare, din cauza locurilor deja ocupate. S-au așezat lucrurile astfel încât nu am rămas nici pe drumuri, nici flămânzi. „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” (In 14, 18), puse în legătură cu „iată fiule Maica ta”, cuvinte rostite de Mântuitorul fiind pe Cruce, înțelegem că Maica Domnului nu e doar ocrotitoarea călugărilor din Sfântul Munte, ci a tuturor creștinilor care-i cer ajutorul, inclusiv a femeilor credincioase.
Foto: Daniel Jora
Revista Dimitrios la numărul 100
Istoricul Revistei Dimitrios
Emanuel Tudor (articol apărut în numărul 100 al Buletinului parohial al Bisericii Sfântul Dumitru Poştă)
La începutul anului 2012, în Biserica Sfântul Dumitru-Poştă, erau organizate numeroase dezbateri, cu privire la proiectele ce trebuiau implementate, în vederea promovării şi sprijinirii acţiunilor social–misionare ale comunităţii acestei parohii, cât şi pentru strângerea de fonduri, privind restaurarea sfântului lăcaş. Una dintre ideile lansate a fost şi editarea unei reviste parohiale, care să aibă drept ţintă un public mai larg, mai ales pe cei care nu aveau între priorităţi frecventarea bisericii şi participarea la slujbe. Conţinutul se dorea a avea atât învăţături duhovniceşti, cât şi opinii personale ale enoriaşilor, cu privire la modul cum vedeau biserica, cum se raportau la aceasta în general dar şi în situaţii punctuale, şi nu în ultimul rând felul în care au ajuns la această biserică, şi cum au simţit primul contact, atât cu comunitatea, cât şi cu Pr. Paroh Mihai Gojgar.
După primirea binecuvântării Preafericirii Sale, Patriarhul Daniel, s-a trecut la treabă, primul număr editându-se în aprilie 2012. Această primă apariţie a revistei îşi întâmpina cititorii având în titlul articolului de pe prima pagină cel mai important mesaj al ortodoxiei, „Hristos a înviat!”. Pentru că, eram la început şi nu cunoşteam implicaţiile financiare ale imprimării cu regularitate a revistei într-un tiraj numeros, mai ales că nu ştiam care ar fi numărul optim al acestuia, am ales varianta alb-negru, mai economică, şi mai apropiată de posibilităţile noastre financiare de atunci. Primele douăsprezece numere au fost tehnoredactate de Ştefan Georgescu, căruia îi mulţumim încă o dată pentru implicarea sa în acest proiect. Cu mici sincope, revista a avut o apariţie neîntreruptă, un nou număr la fiecare două săptămâni. Articolele au vizat, în general, sărbătorile religioase cât şi vieţile sfinţilor din calendarul creştin-ortodox, aferente respectivei perioade, venind cu prezentări generale de natură teologică, cât şi cu învăţături şi sfaturi practice, adresate credincioşilor, cu privire la modul de a acţiona şi a se raporta la evenimentele religioase, având drept scop eliminarea superstiţiilor şi a practicilor neconforme cu învăţătura ortodoxă, şi consolidarea unei poziţii corecte a enoriaşilor în materie de credinţă. Perioada comunistă a lăsat un gol destul de mare în ceea ce priveşte nivelul de catehizare a oamenilor, iar cei care se ocupă de revistă, sunt printre persoanele care se străduiesc să-şi aducă aportul la umplerea acestui gol. Pe lângă rolul informativ, revista a constituit şi o platformă de prezentare a nevoilor reale ale oamenilor aflaţi în suferinţă, din parohie, şi nu numai, făcându-se apel în nenumărate rânduri la ajutorul credincioşilor, care, spre bucuria părintelui Paroh Mihai Gojgar nu au rămas nepăsători, ci au răspuns pozitiv, implicându-se într-un mod activ, atât în acţiunile punctuale, cât şi în cele permanente, cum ar fi „Masa de sâmbătă”.
În cursul anului 2015, imediat după Sfintele Paşti, revista a fost înscrisă în rândul publicaţiilor seriale, care au un cod unic de identificare la nivel internaţional (ISSN – INTERNATIONAL STANDARD SERIAL NUMBER), registru ce funcţionează în cadrul Bibliotecii Naţionale a României. Acest lucru a fost făcut la iniţiativa şi de către Silviu Nedelcu, secretar de redacţie al Revistei Dimitrios. Începând cu numărul 78, un număr special cum spunea Părintele Mihai la predică, care face trecerea din cotidian în veşnicie, s-a început printarea color a revistei, într-un tiraj adaptat la dimensiunile şi nevoile parohiei, lucru ce presupune un efort financiar, de dimensiuni mult mai mari, faţă de varianta alb-negru, dar care creşte considerabil calitatea mesajului vizual, pe care revista vrea să-l transmită cititorilor, şi pe această cale mulţumim celor care au sprijinit şi vor sprijini acest demers al nostru, în continuare. Uşor, uşor am intrat în al cincilea an de apariţie a Revistei Dimitrios, ajungând la numărul 100, un număr aniversar, pentru care revista îşi schimbă formatul din A4 în A5, dublându-se, în acelaşi timp, volumul editorial.
Trebuie să amintim că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca 2016 să fie „Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti”. Sfântul Antim Ivireanul a tipărit numeroase cărţi, la Bucureşti, Snagov, Mănăstirea Govora din Vâlcea şi la Târgovişte după ce a fost ales Mitropolit al Ungrovlahiei având o contribuţie foarte importantă la unificarea limbii române literare. Cu modestia de rigoare, ne simţim datori să continuăm această tradiţie, a apariţiei literaturii duhovniceşti, la nivelul şi cu mijloacele pe care le avem la îndemână.
Le mulţumim tuturor celor care au contribuit la apariţia revistei, atât pe partea redacţională, cât şi pe cea de printare şi distribuţie în cutiile poştale ale celor care erau în primul rând vizaţi, şi privim cu încredere în viitor, chiar dacă apariţia bilunară implică o muncă de anduranţă, însă o privire retrospectivă ne oferă bucuria că am realizat ceva şi ne oferă energia de a continua.
Emanuel Tudor a susţinut activitatea Revistei Dimitrios mai mult decât oricine altcineva. Eforturile lui, exprimate în ore multe în faţa calculatorului, plecat vinerea târziu, chiar şi la ora 12 noaptea (pentru că nu îi dădeam articolele la timp – Iartă-ne, Ema!), jertfa de timp, bani şi nervi au însemnat şi înseamnă foarte mult pentru noi. Editarea revistei timp de peste 70 de numere a fost o probă a devotamentului faţă de Biserica Sfântul Dumitru. Emanuel Tudor este membru în Consiliul Parohial al bisericii noastre, om de mare nădejde şi, de acum, colaborator permanent al redacţiei, degrevat de sarcina editării publicaţiei noastre. Îţi mulţumim, Emanuel! (Redacţia)
Biserica Sfântul Dumitru-Poștă 