A apărut numărul 102 al Revistei Dimitrios. Publicaţia se distribuie în dar şi este un rod al implicării şi generozităţii enoriaşilor Bisericii Sfântul Dumitru.
Lucrările de restaurare continuă
Am ajuns la etapa curăţării tencuielii. Uşor-uşor, descoperim detalii arhitectonice care au făcut faimoasă Biserica Sfântul Dumitru.
Vă mulţumim pentru susţinere!
Sfânta Liturghie de marţi…cu aniversări
Astăzi, de la ora 6, ca de obicei, am săvârşit Sfânta Liturghie, bucurându-ne împreună în rugăciune. La final, am cântat „La mulţi ani!” gemenilor părintelui diacon Bogdan Bădiţă şi domnului consilier Emanuel Tudor.
Pace şi bucurii tuturor!
Foto: Laura Dobre
Eroi au fost, eroi sunt încă!
Oana IVAN (Revista Dimitrios, nr. 101)
Istoria poporului nostru este reprezentată atât de eroi singulari cât și de jertfe anonime, uriașe, pentru păstrarea identității și pentru apărarea ființei românești.
Cultul Eroilor – tema primului meu articol în Revista Dimitrios a venit cu bucuria de a scrie despre eroii noștri, dar și cu încercarea abordării unui subiect foarte amplu.
Să vorbesc despre formele instituționale ale Cultului Eroilor și despre evoluția lor, sau despre eroi și cinstirea lor de-a lungul istoriei ca manifestare firească a iubirii față de aproapele, a mulțumirii pentru jertfa lor, a credinței în Dumnezeu și a respectului față de rânduiala creștină?
Am încercat o prezentare care să îmbine ambele perspective.
România a pierdut aproape un milion de militari și civili în Primul Război Mondial. De aceea, pentru supraviețuitori s-a impus ca o datorie morală comemorarea celor care au pierit pe câmpurile de luptă. Astfel, la 12 septembrie 1919 a fost înființată Societatea „Mormintele eroilor căzuți în război”, sub înalta ocrotire a Reginei Maria și prezidată de Miron Cristea, Episcop de Caransebeş, Mitropolit primat şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din anul 1925. În 1927, prin Legea asupra regimului juridic al mormintelor de război din România, instituția și-a schimbat denumirea în Societatea „Cultul Eroilor”, în 1940 devenind Așezământul Național „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor.
După o perioadă în care eroii români au fost puși în mod intenționat într-un con de umbră, din 1990 Ministerul Apărării Naționale a început să-și asume și să participe susținut la reactivarea, menținerea și cinstirea Cultului Eroilor. Tot din anul 1990, Ziua Eroilor nu s-a mai sărbătorit la 9 mai, ci de Înălțarea Domnului.
Cultul Eroilor este indisolubil legat de Biserica Ortodoxă Română și de credința și rânduiala strămoșească. Se încadrează în nevoia de a asigura trecerea luptătorilor adormiți la viața de apoi după obiceiurile și legile creștine.
Grăitoare pentru respectul românilor față de eroii lor este o situație foarte dificil de explicat din punct de vedere sociologic, apărută la noi după Primul Război Mondial. Femeile rămase acasă au sacrificat tot ce au avut pentru a-și putea îngropa cum se cuvine copiii, soții și frații. În ciuda vremurilor grele și a lipsei acute de hrană, nevoia fiziologică și însuși instinctul de conservare au fost contrabalansate de nevoia supramundană de a respecta rânduiala și de a face corect trecerea celor căzuți în luptă.
Mausolee, cimitire de onoare, troițe, Mormântul Ostașului Necunoscut din București, slujbe, cântece și poezii patriotice sunt tot atâtea mijloace de cinstire a eroilor neamului nostru.
Istoria poporului nostru este alcătuită din jertfe pentru păstrarea credinței și ființei neamului, pentru apărarea libertății, nu din cuceriri mărețe.
Datoria noastră este să păstrăm vii aceste jertfe și să ducem mai departe memoria faptelor eroice. Această putere de luptă și de sacrificiu pe care ne-o transmit strămoşii noştri, toți aceia care au menţinut şi înnobilat neamul românesc.
Primul pas firesc este cinstirea memoriei lor. Iar pentru a putea să o cinstim, trebuie, mai ales, să o cunoaștem.
CULTUL EROILOR ÎN BISERICĂ
Emanuel Tudor (articol apărut în Revista Dimitrios, nr. 101)
«Pe fericiţii întru adormire eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa», se rosteşte la ieşirea cu Cinstitele Daruri de către preot, deoarece Bisericile Ortodoxe sunt constituite ca Biserici Naţionale având adânci implicaţii în viaţa poporului şi de aici obligativitatea participării prin rugăciune la cultul eroilor, a celor care, într-un fel sau altul, s-au jertfit pe altarul patriei. Ceea ce îi leagă pe cei care s-au jertfit sau au fost martirizaţi este curajul, mai bine spus, eliberarea de frică. În lucrarea „Scara“, Sfântul Ioan Scărarul spunea: „Frica este o însuşire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slava deşartă. Frica este lipsa credinţei arătată în aşteptare plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o presimţire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspăimântă şi se împuţinează pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar şi în lucrurile cele mai sigure“, iar în Apocalipsa Sfântului Ioan fricoşii sunt primii menţionaţi, printre cei ce vor fi aruncaţi în iezerul de foc (Apoc. XXI, 8).
Dumnezeu este iubire şi unde apare iubirea, frica se risipeşte. Plecând de la acest adevăr, ajungem uşor la concluzia că nu poţi fi erou dacă nu iubeşti, pentru că numai din iubire poate să izvorască curajul de a-ţi asuma orice, oricât ar fi de greu, inclusiv martiriul. Eroii neamului românesc, pentru că sunt ortodocşi, îşi dorm somnul în nădejdea Învierii, iar jertfa lor ne responsabilizează pentru că nu a fost făcută pentru un popor dezbinat şi neiubitor, care se îndepărtează de valorile creştine. Amintirea lor trebuie cinstită în zilele de sărbătoare dedicate special acestora, dar mai ales prin ceea ce facem în fiecare zi, noi ca popor, pentru ca jertfa lor să nu fie în zadar, ci să ne ducă cu gândul şi cu inima la cuvintele Sfintei Evanghelii – „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei V, 16)“.
ELEMENTUL SURPRIZĂ
Pr. Mihai Gojgar (articol apărut în numărul 101 al Revistei Dimitrios)
Mendeleev, autorul tabelului periodic al elementelor, care a dat fiori multora în şcoala generală, a fost întrebat care este elementul lui favorit. „Surpriza!”, a răspuns genialul chimist, şi parcă tinzi să îi dai dreptate de fiecare dată când constaţi că sincera şi profunda apropiere dintre oameni are ca bază chimică surpriza.
Aşa se întâmplă şi în Duminica Samarinencei, a V-a după Paşti, atunci când Mântuitorul Hristos oferă o splendidă lecţie despre dialog, dragoste, ironie fină şi captarea atenţiei. Am putea să-i spunem lejer „Întâlnirea cu surprize”, pentru că Domnul acoperă întreaga scenă cu neprevăzut şi suspans. Scena aceasta, desprinsă parcă dintr-un teatru cu decor minimalist şi profunzime maximală, răcoreşte orice raţiune însorită, chiar de ar sta la miez de zi în pustiul Siharului. Abordarea unei femei de către Iisus apare din start ca un şoc. Mai mult, acea femeie era şi samarineancă, teoretic detestabilă de către iudei. Dezvăluirea tainelor vieţii ei, răspunsurile adânci şi convertirea unei cetăţi alcătuiesc tabloul fascinant expus de Evanghelia acestei duminici, text pe care vă invităm să-l citiţi şi recitiţi (Ioan IV, 5-42).
Ce rămâne pilduitor pentru noi? Cred că tocmai invitaţia la surpriză. Să facem lucruri neaşteptate, să scurt-circuităm obişnuinţele şi rutina, să depăşim graniţe, să ignorăm prejudecăţi şi să ne avântăm curajos spre ceilalţi, spre durerile şi nevoile lor. Ce plată am putea avea dacă ne conversăm cu cei care ne plac, îi înţelegem pe cei pe care îi iubim sau îi ajutăm pe cei care ne-ar putea sprijini mai târziu? Dragostea, împărtăşită şi primită, „poate veni de oriunde, este ca o surpriză. Poţi să o găseşti lângă tine chiar” (Ionel Teodoreanu).
Cred că doar aşa putem săpa fântâni de pace în pustiul toropitor, plictisitor şi obositor care ne înconjoară vieţile. Şi doar aşa apar oazele de surâs în deşertul greutăţilor cotidiene.
Câteva gânduri athonite…
Daniel JORA (articol apărut în Revista Dimitrios, nr. 100)
Așa cum Dumnezeu a ales un popor pe care să-l ocrotească și prin care să Se facă cunoscut și celorlalte neamuri, tot așa Maica Domnului a ales un loc în care oamenii doresc să se despătimească, să se împărtășească de harul Duhului Sfânt, pentru ca ulterior să Se facă cunoscut Dumnezeu prin viața lor deosebită. Am simțit cu adevărat că ne aflăm în Sfântul Munte doar în momentul în care am văzut cum se roagă părinții atoniți greci, dar cele mai frumoase momente duhovnicești le-am trăit la Schitul Lacu, printre români. Am putea spune că a fost chiar ca acasă. Nu am purtat nicio discuție teologică, dar nici nu a fost necesar. Părinții L-au propovăduit pe Dumnezeu printr-un anume fel de a fi pe care l-au dobândit când s-au întâlnit cu Hristos, la privegherea la care am asistat și noi. Duhul lui Dumnezeu e Duh de comuniune, iar cel care se împărtășește de acest har, prin viață curată, rugăciune personală, dar și publică în Biserică, nu poate rămâne indiferent față de ceilalți oameni. Am fost primiți ca într-o mare familie.
Dialogul scurt cu un părinte de la Mănăstirea Iviron iarăși ne-a rămas întipărit în suflet. La întrebarea: care este scopul monahului odată ce ajunge în acest loc?, el ne-a răspuns simplu, dar cu un limbaj interiorizat, din propria experiență, care mișcă sufletul. Scopul monahului, ne-a arătat acest călugăr, este de a realiza cele trei etape care duc la îndumnezeire, prin harul lui Dumnezeu: purificarea, iluminarea, iar despre a treia ne-a spus că e foarte grea. Purificarea are în vedere golirea sufletului de patimi, de propriul egoism. Omul până nu se purifică este bolnav sufletește și nu poate accede la iluminare. Cu alte cuvinte, până când omul nu se vindecă pe sine nu poate să se umple de harul Duhului Sfânt pentru ca ulterior să se facă de folos și celorlalți.
Rugăciunea concretă a fost un alt lucru pe care l-am învățat de la același părinte. Nu „Doamne, Iisuse, iartă-mă!“ (de toate păcatele) și atât, ci „Doamne, Iisuse, iartă-mi păcatul x sau y. Primul pas spre vindecare e sinceritatea cu sine, iar mai apoi cu Dumnezeu. Prin rugăciune se realizează un du-te-vino: trimitem o cerere concretă către Dumnezeu și primim un răspuns cu precizie. În felul acesta, se poate vedea mai bine lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră.
Am reușit să ajungem și la chilia Părintelui Paisie Aghioritul (canonizat anul trecut), unde am fost întâmpinați cu ospitalitate. Acest sfânt contemporan nouă a realizat toate cele trei etape amintite mai sus și în final a ajuns de mare folos tuturor oamenilor.
În toată această călătorie de neuitat şi plină de peripeţii am simțit prezența lui Dumnezeu și ocrotirea Maicii Domnului, mai ales în momentele în care nu reușeam să obținem cazare, din cauza locurilor deja ocupate. S-au așezat lucrurile astfel încât nu am rămas nici pe drumuri, nici flămânzi. „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” (In 14, 18), puse în legătură cu „iată fiule Maica ta”, cuvinte rostite de Mântuitorul fiind pe Cruce, înțelegem că Maica Domnului nu e doar ocrotitoarea călugărilor din Sfântul Munte, ci a tuturor creștinilor care-i cer ajutorul, inclusiv a femeilor credincioase.
Foto: Daniel Jora
Revista Dimitrios la numărul 100
Istoricul Revistei Dimitrios
Emanuel Tudor (articol apărut în numărul 100 al Buletinului parohial al Bisericii Sfântul Dumitru Poştă)
La începutul anului 2012, în Biserica Sfântul Dumitru-Poştă, erau organizate numeroase dezbateri, cu privire la proiectele ce trebuiau implementate, în vederea promovării şi sprijinirii acţiunilor social–misionare ale comunităţii acestei parohii, cât şi pentru strângerea de fonduri, privind restaurarea sfântului lăcaş. Una dintre ideile lansate a fost şi editarea unei reviste parohiale, care să aibă drept ţintă un public mai larg, mai ales pe cei care nu aveau între priorităţi frecventarea bisericii şi participarea la slujbe. Conţinutul se dorea a avea atât învăţături duhovniceşti, cât şi opinii personale ale enoriaşilor, cu privire la modul cum vedeau biserica, cum se raportau la aceasta în general dar şi în situaţii punctuale, şi nu în ultimul rând felul în care au ajuns la această biserică, şi cum au simţit primul contact, atât cu comunitatea, cât şi cu Pr. Paroh Mihai Gojgar.
După primirea binecuvântării Preafericirii Sale, Patriarhul Daniel, s-a trecut la treabă, primul număr editându-se în aprilie 2012. Această primă apariţie a revistei îşi întâmpina cititorii având în titlul articolului de pe prima pagină cel mai important mesaj al ortodoxiei, „Hristos a înviat!”. Pentru că, eram la început şi nu cunoşteam implicaţiile financiare ale imprimării cu regularitate a revistei într-un tiraj numeros, mai ales că nu ştiam care ar fi numărul optim al acestuia, am ales varianta alb-negru, mai economică, şi mai apropiată de posibilităţile noastre financiare de atunci. Primele douăsprezece numere au fost tehnoredactate de Ştefan Georgescu, căruia îi mulţumim încă o dată pentru implicarea sa în acest proiect. Cu mici sincope, revista a avut o apariţie neîntreruptă, un nou număr la fiecare două săptămâni. Articolele au vizat, în general, sărbătorile religioase cât şi vieţile sfinţilor din calendarul creştin-ortodox, aferente respectivei perioade, venind cu prezentări generale de natură teologică, cât şi cu învăţături şi sfaturi practice, adresate credincioşilor, cu privire la modul de a acţiona şi a se raporta la evenimentele religioase, având drept scop eliminarea superstiţiilor şi a practicilor neconforme cu învăţătura ortodoxă, şi consolidarea unei poziţii corecte a enoriaşilor în materie de credinţă. Perioada comunistă a lăsat un gol destul de mare în ceea ce priveşte nivelul de catehizare a oamenilor, iar cei care se ocupă de revistă, sunt printre persoanele care se străduiesc să-şi aducă aportul la umplerea acestui gol. Pe lângă rolul informativ, revista a constituit şi o platformă de prezentare a nevoilor reale ale oamenilor aflaţi în suferinţă, din parohie, şi nu numai, făcându-se apel în nenumărate rânduri la ajutorul credincioşilor, care, spre bucuria părintelui Paroh Mihai Gojgar nu au rămas nepăsători, ci au răspuns pozitiv, implicându-se într-un mod activ, atât în acţiunile punctuale, cât şi în cele permanente, cum ar fi „Masa de sâmbătă”.
În cursul anului 2015, imediat după Sfintele Paşti, revista a fost înscrisă în rândul publicaţiilor seriale, care au un cod unic de identificare la nivel internaţional (ISSN – INTERNATIONAL STANDARD SERIAL NUMBER), registru ce funcţionează în cadrul Bibliotecii Naţionale a României. Acest lucru a fost făcut la iniţiativa şi de către Silviu Nedelcu, secretar de redacţie al Revistei Dimitrios. Începând cu numărul 78, un număr special cum spunea Părintele Mihai la predică, care face trecerea din cotidian în veşnicie, s-a început printarea color a revistei, într-un tiraj adaptat la dimensiunile şi nevoile parohiei, lucru ce presupune un efort financiar, de dimensiuni mult mai mari, faţă de varianta alb-negru, dar care creşte considerabil calitatea mesajului vizual, pe care revista vrea să-l transmită cititorilor, şi pe această cale mulţumim celor care au sprijinit şi vor sprijini acest demers al nostru, în continuare. Uşor, uşor am intrat în al cincilea an de apariţie a Revistei Dimitrios, ajungând la numărul 100, un număr aniversar, pentru care revista îşi schimbă formatul din A4 în A5, dublându-se, în acelaşi timp, volumul editorial.
Trebuie să amintim că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca 2016 să fie „Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti”. Sfântul Antim Ivireanul a tipărit numeroase cărţi, la Bucureşti, Snagov, Mănăstirea Govora din Vâlcea şi la Târgovişte după ce a fost ales Mitropolit al Ungrovlahiei având o contribuţie foarte importantă la unificarea limbii române literare. Cu modestia de rigoare, ne simţim datori să continuăm această tradiţie, a apariţiei literaturii duhovniceşti, la nivelul şi cu mijloacele pe care le avem la îndemână.
Le mulţumim tuturor celor care au contribuit la apariţia revistei, atât pe partea redacţională, cât şi pe cea de printare şi distribuţie în cutiile poştale ale celor care erau în primul rând vizaţi, şi privim cu încredere în viitor, chiar dacă apariţia bilunară implică o muncă de anduranţă, însă o privire retrospectivă ne oferă bucuria că am realizat ceva şi ne oferă energia de a continua.
Emanuel Tudor a susţinut activitatea Revistei Dimitrios mai mult decât oricine altcineva. Eforturile lui, exprimate în ore multe în faţa calculatorului, plecat vinerea târziu, chiar şi la ora 12 noaptea (pentru că nu îi dădeam articolele la timp – Iartă-ne, Ema!), jertfa de timp, bani şi nervi au însemnat şi înseamnă foarte mult pentru noi. Editarea revistei timp de peste 70 de numere a fost o probă a devotamentului faţă de Biserica Sfântul Dumitru. Emanuel Tudor este membru în Consiliul Parohial al bisericii noastre, om de mare nădejde şi, de acum, colaborator permanent al redacţiei, degrevat de sarcina editării publicaţiei noastre. Îţi mulţumim, Emanuel! (Redacţia)
Mulţumim, mironosiţelor!
Există câteva predici superbe la Duminica Mironosiţelor (a III-a după Paşti), încât, citindu-le, îţi inhibă dorinţa de a scrie un text teologic pe această temă. Frumuseţea şi profunzimea atinse de Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Luca al Crimeii, mitropolitul Antonie Plămădeală, părintele Cleopa Ilie sau părintele Arsenie Boca evocă fiecare detaliu de istorie biblică, convoacă un adevărat colegiu al simţurilor trupeşti şi sufleteşti, invocă puterile noastre spirituale slăbite şi provoacă admiraţia unanimă.
Şi cum să nu cazi în admiraţie, urmând mişcarea firească a celor care, în zorii Duminicii Învierii Domnului, şi-au unit genunchii cu pământul, uimite de miracolul nemaiauzit şi neimaginat, dar, cu toate acestea, rememorând cuvintele anticipative ale Învăţătorului lor. Da, a înviat precum a spus! Ce puls să fi avut atunci acele inimi, ce lacrimi vor fi curs pe feţele lor, ce reacţii să fi avut nervii şi muşchii acelor sfinte mâini vrednice de pomenire?
Bineînţeles că ar fi un exerciţiu imposibil de imaginaţie, dacă nu ne-ar ajuta reprezentările iconografice ori versetele evanghelice. Chiar şi aşa, efortul înţelegerii acelei duminici are un grad mare de dificultate. Vă propun, însă, o analogie care ar străvezi peisajul din cea mai importantă dimineaţă a Universului. Precum orice analogie, ea implică imperfecţiuni cromatice, tuşe strâmbe ori lumini puse eronat.
Femeile mironosiţe, învingând teama, prejudecăţile şi grijile personale şi-au dat întâlnire, până să se crape de ziuă, pe drumul spre mormântul Domnului. Tăcute, parcă mergând spre o Utrenie de martie, când binecuvântarea preotului smulge ultimele priviri ale stelelor, având în trăistuţele lor miresme pentru a unge trupul lui Iisus, ca şi urmaşele lor care aduc prinoase la biserică, Maria Magdalena şi celelalte aveau în gând o singură întrebare: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? (Marcu XVI, 3). Realismul întrebării te convinge de veridicitatea relatării: nu aveau în discuţie chestiuni teologice, filozofice ori personale, ci doar cum vor împlini datoria lor. Cum vor sluji lui Dumnezeu? Ei bine, aici se iveşte posibilitatea unei paralele cu actualitatea.
„Este piatra de la ușa mormântului sau de la ușa inimilor voastre? De la mormânt sau din fața ochilor? Voi, ale căror inimi sunt zăvorâte, ai căror ochi sunt închiși, nu puteți vedea slava mormântului deschis. Turnați uleiul pe care l-ați adus, dacă vreți să vedeți slava, nu pe trupul Domnului, ci pe ochii inimilor voastre. Și atunci, prin lumina credinței, veți vedea ceea ce din lipsa credinței zace acum ascuns în întuneric, cum scrie în Apocalipsă III, 18)” (Petru Hrisologul).
Nu mai avem posibilitatea să plecăm în miez de noapte spre locul unde a fost pus trupul Mântuitorului, dar Părintele Ceresc ne cheamă spre o altă călătorie; una în care nu ungem Trupul, ci îl mâncăm, nu peregrinăm cu teamă, ci cu bucurie sfântă. Şi sunt femei în biserica noastră, precum în toate bisericile ortodoxe, care parcurg acest drum cu o singură preocupare: cum vor da la o parte piatra care stă în faţa slujirii lor? Una are probleme cardiace şi se întreabă cum va traversa Bucureştiul până la Sfântul Dumitru, iar alta îşi pune bani deoparte din pensie pentru a oferi contribuţia anuală pentru lăcaşul ei de cult. O doamnă se îngrijeşte de flori şi, până să ajungă toţi, înveseleşte vazele de care se bucură privirile tuturor, iar cealaltă, care îngrijeşte trei generaţii, consideră trezitul la 4 pentru liturghia de marţi dimineaţă o minimă jertfă făcută sufletului ei. Aceea înveşniceşte clipele trăite în comuniune, iar aceasta se luptă neverosimil să scoată la spălat covoare de două ori mai grea decât ea. Ele organizează hramul şi strâng sacii de resturi luminând masa milostivirii, iar acelea strâng hârtii, facturi şi devize pentru lucrări de care se bucură mii de pelerini prin Centrul Vechi. Pe unele le intuiţi, pe altele nu le ştiţi. Pe multe nu le ştiu nici eu. De ce ar fi asta de mirare? Ce bărbat se interesa de mironosiţe în dimineaţa Învierii? Camuflând temerile lor sub haina statornicei lor evlavii, şi-au continuat drumul cu fermitate şi Domnul le-a cunoscut şi S-a înfăţişat lor mai întâi. Nici o surpriză: El nu rămâne dator şi răsplăteşte în ascuns, răscumpărând lipsa de atenţie şi protecţie a „curajoşilor” bărbaţi de peste timp. Mulţumim mironosiţelor care susţin, înfrumuseţează şi rodesc lucrarea Bisericii. Este puţin, în mod cert, dar recunoaştem în dumneavoastră entuziasmul care ne smereşte şi de care beneficiem cu şi fără ştiinţă, cu şi fără o plină-de-recunoştinţă oglindire.
(Pr. Mihai Gojgar, editorial apărut în Revista Dimitrios, nr. 100)
Noile clopote ale Bisericii Sfântul Dumitru
Noile clopote ale Bisericii Sfântul Dumitru au fost aduse săptămâna aceasta în curtea sfântului lăcaş. Cele trei clopote, cu o greutate de 1,5 tone, au fost montate în zvoniţa din latura dinspre Strada Franceză.
Clopotele au fost turnate în bronz la Baia Mare şi acordate la o fabrică de specialitate din Olanda. Armonia celor trei clopote a fost aleasă de noi şi sperăm să vă trezească bucurie şi dorinţa de a grăbi pasul spre lăcaşul de cult. Menţionăm că deşi nu a fost cea mai ieftină variantă, totuşi, în colaborare cu antreprenorul general, Carolin SRL, am hotărât să alegem soluţia potrivită pentru o biserică – monument istoric din Centrul vechi al Capitalei, cu o prestanţă şi vocaţie speciale. După realizarea instalaţiilor electice, clopotele vor fi acţionate automat şi ne vom închina în sunetul lor.
foto: Laura Dobre
Biserica Sfântul Dumitru-Poștă 