Pr. Paroh dr. Mihai GOJGAR (articol apărut în Revista Dimitrios, nr. 104)

Există în biografia romanţată a lui Francisc de Assisi, unul din cei mai cunoscuţi sfinţi din Biserica

Romano-Catolică, în minunata lucrare a lui Nikos Kazantzakis „Sărăcuţul lui Dumnezeu” (Editura Humanitas Fiction, 2016), un fragment pe care l-am considerat punct de început pen­tru acest editorial. La un moment dat, mult-milostivul, răbdătorul, chinui­tul, umilitul şi complet-săracul Francisc, într-un dialog cu un alt frate călugăr, spune că el nu mai are nimic. Nu are nici un fel de bunuri materiale, sănătatea îi este mai mult decât şubrezită, demnitatea îi era călcată în picioare de semenii care nu îl înţelegeau. În acest context, lăudând „Sfânta Simplitate”, căreia îşi propunea să slujească, ridică fericit braţele către cer mărtu­risindu-şi lipsa de orice. Replica celuilalt monah este surprinzătoare şi pilduitoare. „Nu ai nimic? Cât timp mai ai nădejdea în Dumnezeu, ai ceva, ba chiar mult. Nimic nu au aceia care au pierdut totul, inclusiv nădejdea în Cel de Sus”.

În contemporaneitatea românea­scă, „decât”-ul a fost subiect de discuţii la radio şi televiziune, a generat polemici, ironii şi capcane. Peste toate, am remarcat că gramatica nu a fost prietena multora în şcoală. Dar puteam face şi o teorie a felului în care se percep lipsa ori suferinţa, absenţa ori slăbiciunea. Pentru unul, să mănânce salată de roşii cu brânză reprezintă o „Fata Morgana”, pentru altul, apare ca expresia unei sărăcii lucii. Hotelul de 3 stele poate fi un vis frumos pentru un om sărac, dar o cocină pentru un parvenit bogat. Trecutul şi educaţia ne oferă perspective diferite asupra realităţilor. De aceea ne şi certăm, pentru că nu vedem aceleaşi lucruri. Dar dacă suntem primii care acceptăm că nu distingem corect, aducem pacea în jurul nostru.

În vremea Sfântului Profet Ilie, acum trei milenii, o secetă cumplită a adus foamea în Israel. Refugiat în Sarepta Sidonului, Ilie roagă o văduvă să îi aducă puţină apă. Apoi, cere şi pâine. Ea însă a zis: “Viu este Domnul Dumnezeul tău, n-am nici o fărâmitură de pâine, ci numai o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior. Şi iată, am adunat câteva vreascuri şi mă duc să o gătesc pentru mine şi pentru fiul meu şi apoi să mâncăm şi să murim!” (III Regi 17, 12) Ilie insistă şi îi promite că nivelul făinii şi uleiului nu va scădea. Nu i-a promis bogăţie, i-a promis suficienţă. Aşa s-a întâmplat. Cei trei au supravieţuit, ocrotiţi de Dumnezeu, pe toată perioada de trei ani şi jumătate de neplouare.

Dumnezeu nu l-a trimis pe Ilie în casa unor bogaţi, a unora mai înstăriţi. L-a ghidat către un cămin unde „decât”-ul era la ordinea zilei, unde existenţa era o problemă cotidiană. Minunile apar acolo unde Dumnezeu hotărăşte, dar de ce, totuşi, par să apară mai ales acolo unde se pierde speranţa, unde dispare calculul? Lazăr în mormânt, văduva disperată din Nain, această văduvă din Liban par a fi istorii repetate, poveşti incredibile şi extraordinar de încurajatoare ale unora care nu mai aveau nimic. Care păreau că au ajuns la un capăt al speranţei şi înţelegeau că de acolo, din buza existenţei, posibilităţile au dispărut. Acolo apare Dumnezeu. Acesta este miracolul. Când eşti la pământ, zdrobit de durere, învins, părăsit şi răstignit, Tatăl apare providenţial şi ridică morţi, trupuri şi suflete.

Darurile Lui nu au limite. Nu doar că făina şi uleiul nu au dispărut din casa aceea, dar şi fiul văduvei a fost ridicat din morţi de Ilie. Imposibil să redai viaţa fabuloasă a slăvitului proroc din Tesba Galaadului. De aceea, vă invit să lecturaţi Cărţile Regilor, din Vechiul Testament, acolo unde apar relatate faptele săvârşite de acest profet exponenţial din Sfânta Scriptură.

„Decât” e o capcană. El poate fi mult. Indiferent cum ar fi, chiar şi când privim deznădăjduiţi abisul, Dumnezeu este cu noi şi minunea apare ca posibilă în orice clipă. „Decât”-ul nostru se traduce printr-o imagine-ideal în alt colţ al lumii. Puţin pentru noi se preschimbă într-un extaz pentru alţii. Probleme de perspectivă. Plouă, Sfinte Ilie, peste noi focul credinţei tale şi răcoreşte-ne cu ocrotirea ta părintească!

Andrei Buzilă (articol apărut în nr. 103 al Revistei Dimitrios)

La începutul acestei luni, tinerii bisericii au adus un pios omagiu eroilor neamului nostru, căzuţi „pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori” pentru demnitate, dreptate şi adevăr. Prietenia dintre noi se leagă nu doar în plimbările lungi şi înveselitoare, ci şi în momentele tainice de rugăciune, reflecţie şi dialog profund.

Dând curs ieșirilor ritmatice atât după slujbele liturgice, cât și după orele de repetiție muzicală în cadrul bisericii, grupul a luat parte și la Festivalul Internațional de Teatru de Stradă B- FIT București, ediția 2016 care a avut loc în perioada 9-12 iunie. Din cele 9 țări participante, atenția a fost captată de Firewinds (România), un spectacol de freestyle al dansului cu flăcări, în care tinerii profesioniști de la Firewinds încorporează jongleria și coregrafia pe ritmuri de muzică.

În aceeași ordine de idei, am fost plăcut surprinşi și de spectacolul oferit de Flag Wavers Rioni (Italia), un grup de folclor inspirat de tradițiile regiunii italienești Cori, alcătuit din trei trompetiști, trei bateriști și 10 aruncători de steaguri.

În loc de final, se conturează ideea centrală conform căreia activitățile bisericii îmbinate cu ieșiri ocazionale oferă multă împlinire sufletească, deoarece omul fiind o ființă relațională creată de Dumnezeu, are în structura lui reflexul comuniunii cu ceilalți.