



































































































Lunea Rusaliilor, praznicul Sfintei Treimi, ne-a adus împreună în Biserica Sfântul Dumitru, descoperind pașii prin care se poate rezolva o ceartă între noi, dar și modelul pe care trebuie să îl avem în relațiile de familie și în cele sociale.
Mulțumim pentru fotografii, Laura Dobre!













Pogorârea Sfântului Duh a coborât în inimile noastre pacea, bucuria și lumina rugăciunii în comun. Sufletele noastre au fost înverzite, întinerite, ca o simbioză om-cosmos, prin prezența ramurilor de nuc și surâsul venit din sentimentul de acasă.
Foto: Laura Dobre














Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR
«Să-ţi scrii pe inimă: cine se înstrăinează de Sfintele Taine, acela este fără har, adică nu îl are pe Duhul Sfânt. Iar cine nu îl are pe Duhul Sfânt, acela nu este al lui Hristos» (Sfântul Teofan Zăvorâtul, 1815-1891).
A vorbi despre Duhul Sfânt fără a-L avea pe Duhul Sfânt ţine de inutilitate, de nesăbuinţă, chiar. Cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi se împărtăşeşte prin Hristos în Biserică. Un dialog pe tema Mângâietorului poate să apară între inimile celor care gătesc locaş Porumbelului de la Iordan în ei înşişi. Şi, poate şi mai bine, celor care nu gătesc locaş, ci se deschid pentru a-Şi face El Însuşi locaş, unde şi cum voieşte, în noi, spre plinirea celor slabe şi neputincioase ale noastre, aşa cum spunem în rugăciunea închinată Lui, Împărate Ceresc, sau cum cerem în slujba din ziua Sfintei Treimi: „Dumnezeule, Sfinte Duhule, Care tuturor împarţi darurile Tale şi toate le faci cu voia, suflă şi întru noi Darul Tău cel purtător de lumină”.
La Pogorârea Duhului Sfânt, limbi de foc au venit deasupra ucenicilor Domnului, încât ei au putut grăi în toate limbile pământului. Au reuşit să găsească mijloacele de a ajunge la sufletele tuturor. Ei, cei neînvăţaţi, s-au făcut înţeleşi de toţi. Deci, Rusaliile reprezintă şi un simbol al păcii dintre oameni, dintre popoare. „Pacea oamenilor depinde de măsura în care ei se regăsesc în Duhul Adevărului, este deci înainte de toate o problemă spirituală, chiar dacă ea se manifestă pe plan politic, social, economic, cultural, educativ ori moral. Toate problemele oamenilor sunt probleme de conştiinţă, iar conştiinţa nu-şi află pacea decât în domeniul religiosului” (Valeriu Gafencu).
Atunci, dacă toate problemele se pot rezolva pe tărâmul religiosului, concluziile sunt simple: dobândirea Duhului Sfânt înseamnă pacea mult-dorită: cu noi înşine şi cu semenii. Este vorba de situaţia pe care o descrie poetul Traian Dorz: „Ferice de cei ce sunt surzi la zgomotul lumii, dar aud şoapta dulce a Duhului Sfânt”. Prin cele şapte Sfinte Taine, Izvorul de Viaţă ne întăreşte, însufleţeşte, bucură şi înfrăţeşte. Nădăjduim să experiem acest gând împreună, în Biserica „Sfântul Dumitru-Poștă”.

Florina ILIE
Parohia „Sfântul Dumitru-Poştă” a iniţiat, în data de 28 mai 2017, un nou program artistic ce se va desfăşura în fiecare duminică, începând cu ora 12, în curtea bisericii: cursuri de pictură. Acestea reprezintă o invitaţie la momente de zâmbete colorate, de exprimare a noastră în culori sau, pur și simplu, la un exercițiu de eliminare a stresului. Sub îndrumarea doamnei profesor Delia Orman, am parcurs etapele trecerii de la trasarea liniilor și importanța lor, până la creionarea, de data aceasta, a unor pești de diverse dimensiuni, forme, culori. Doamna profesor Orman este o tânără absolventă a Facultății de Arte, ce ține cursuri de pictură de patru ani atât copiilor, cât și adulților și care ne-a împărtășit câteva gânduri din propria-i experiență artistică:
Cu copiii e mai greu, pentru că arta ar trebui să fie o chestiune spontană în care fiecare îşi dezvoltă sămânța și care, ulterior, crește natural, mai ales, prin experiment. Doar că la copii funcționează mai puțin, datorită îngrădirii imaginației lor, pe motiv că o floare, de exemplu, „trebuie” să arate așa. Educația e direcționată către acest „trebuie”, pentru că nu e ceva palpabil să mâzgălesc foaia ca să învăț ce înseamnă linia; trebuie să arate într-un fel.
Prin răbdare și experiment către direcția pe care vrea să o perfecționeze.

Adulții au fost învățați că dacă nu știi să desenezi o plantă cum arată în realitate, înseamnă că nu ești talentat. Și eu cred că fiecare om are abilitatea de a desena ceva: fie că unii sunt mai abstracți, fie că unii au atenţie mărită la detalii. Adulții ar trebui să se reîntoarcă la conștiința de copil, să își dea voie să experimenteze și să nu creadă că nu au talent.
Există persoane cărora le place să deseneze forme geometrice și să creeze compoziții cu ele, să le combine astfel încât să obțină o imagine armonică și aici intervine îmbinarea între forma geometrică și cea tehnică. Iar arta te ajută să îți dezvolți emisfera dreaptă prin permisiunea de a greși, de a experimenta și astfel creezi un echilibru între emisfera dreaptă și emisfera stângă.
Un exercițiu foarte interesant prin care îi învățăm să își descopere simțul tactil, legându-i la ochi și lipind pe foaie diverse materiale (scoarță de copac, frunză, mătase), să le pipăie și să încerce să descrie textura, ce gust, ce culoare ar avea – un fel de sinestezie a simțurilor cu ochii în degete. Arta te învață să vezi în natură detalii pe care înainte nu le percepeai și să ai o conexiune directă cu ceea ce vezi.
Cred că vin pentru că sunt suprasaturați de tehnologie, arta nefiind doar o simplă pasiune, cât, mai degrabă, o parte din noi.
Iată şi câteva gânduri şi impresii ale primilor cursanţi:
Oana Stavăr: „Mi-a plăcut foarte mult pentru că, deși am avut instrucțiuni clare despre cum să trasăm linii, totodată, am avut ocazia să dăm frâu liber imaginației și să creăm propriile desene. Ceea ce mă face să afirm că atelierul ne ajută să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne dezvoltăm creativitatea, și, totodată, e o metodă de relaxare”.
Camelia Buricea: „Consider că prin intermediul acestei lecții introductive am avut oportunitatea de a ne autocunoaște, de a ne depăși propriile limite impuse, de a ne exersa creativitatea și, în final, de a ne bucura de realizările noastre”.
Andrei Buzilă: „Un moment de înălțare sufletească, un moment de comuniune și dialog înălțător între frații aceluiași părinte duhovnicesc. Pe mine desenul mă liniștește, îmi oferă posibilitatea cunoașterii frumosului care există în creația lui Dumnezeu.
Nu sunt în stare să redau tot ce văd frumos, dar arta picturii, a desenului îmi transferă ființa într-o lume a cunoașterii interioare în care există Dumnezeu. Momentul de duminică l-am simţit ca pe o comuniune și o simplitate a inimilor, un dialog la unison, indiferent de vârstă. În doamna profesor am „descoperit” liniștea și o ființă care trăiește arta frumosului, întruchipând simplitatea sfințeniei”.

Justinian CONSTANTINESCU
La iniţiativa doamnelor profesor Carmen Bulzan şi Gabriela Gîrmacea, şi cu sprijinul Părintelui paroh Mihai Gojgar, pe data de 26 mai, ora 11, a avut loc evenimentul cultural „Frumosul şi Sacrul în viaţa cotidiană – Întâlniri peripatetice în Grădina Botanică”.
Doamna profesor Carmen Bulzan a deschis cursul de creaţie literară printr-o scurtă, dar emoţionantă, prezentare a motivaţiei alegerii temei, precum şi scopul organizării unor astfel de minunate evenimente. A urmat formularea, din partea grupului participant, a unor sinonime pentru „frumos” şi „sacru”, contribuţie la vocabularul nostru artistic ce s-a dovedit foarte generoasă. Şi, pentru a rămâne în acest cadru, doamna Carmen a solicitat fiecărui participant să rememoreze şi să evoce un moment în care a simţit că trăieşte plenar frumosul şi sacrul în forma lor cea mai pură. Au existat şi două exerciţii de creativitate care au înfrumuseţat acest eveniment artistic: primul, prezentarea de către doamna Carmen a tehnicii Haiku şi exersarea aptitudinilor creative urmând această tehnică, simplă, dar deschizătoare de perspective poetice nebănuite. Apoi, doamna profesor Gabriela Gîrmacea a prezentat tehnica creativă dadaistă, prin care se extrage un anumit text, se decupează fiecare cuvânt din el şi se solicită participanţilor să compună un text, fără a se cunoaşte cel original. Au fost extrase trei pasaje din broşura „Scrisori literare către o doamnă” a autorului spaniol Gustavo Adolfo Bécquer. Acestea au fost recompuse în stilul nostru propriu, iar ideile rezultate, deşi nu au fost fidele celor originale, au avut valoarea lor artistică apreciată de juriul ad-hoc al organizatorilor.
În încheiere, s-au prezentat câteva concluzii legate de tema evenimentului şi s-au realizat câteva poze de grup spre aducere-aminte că un grup de tineri visători au trăit frumosul şi sacrul în Grădina Botanică, într-o romantică zi ploioasă de mai.



Justinian Constantinescu
Posada, Rovine, Podu Înalt, Călugăreni, Plevna, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz – momente de jertfă şi locuri adăpate cu sânge românesc, pietre de hotar ce reprezintă temeliile României moderne şi contemporane. Au fost vremuri de restrişte, neguroase, tulburi, cutremurătoare, care parcă împlineau acele cuvinte proroceşti ale Mântuitorului Hristos: „Şi stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri se vor clătina”.
Cu toate acestea, ne-am ridicat de la pământ, am scuturat tina de pe haina sfâşiată, ne-am pansat rănile sângerânde şi am ridicat fruntea către Cer. Iar în ochii noştri, oglinzi fidele ale sufletului omenesc, au strălucit cu încăpăţânare, cu licăriri orbitoare pentru duşmanii neamului, credinţa, nădejdea şi dragostea. Credinţa strămoşească în Dumnezeu. Nădejdea în mila Lui. Şi dragostea de Dumnezeu nestrămutată, de pământul în care ne-am născut şi de neamul în care ne-a hărăzit El să ne împlinim destinul.
Prinos de recunoştinţă şi glorie eternă eroilor români „căzuţi pe toate câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră” (cerere din Ectenia Mare la Ieşirea cu Cinstitele Daruri din cadrul Dumnezeieştii Liturghii)!


Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR
Pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a rostit în Parlamentul României memorabilele cuvinte: „Suntem independenţi! Suntem naţiune de sine stătătoare!”. S-au împlinit de curând 140 de ani de la acel moment. Câţi ne mai aducem aminte de acea zi? În ce mod mai preţuim astăzi jertfa eroilor din Războiul de Independenţă? Mass-media a acordat spaţii largi cinstirii zilei de 9 mai, dar, vai!, nu din considerente de preţuire a istoriei naţionale, ci pentru elogierea Declaraţiei Schuman. Pe 9 mai 1950, ministrul de externe francez, Robert Schuman, propunea o nouă organizare a Europei, o Comunitate supranaţională, punctul de început al Uniunii Europene, al unei structuri cu reale probleme şi care a cunoscut primul mare şoc de curând – Brexit.
De aceea, vă propunem o ediţie dedicată Independenţei de Stat a României. Să ne aducem aminte de eroii căzuţi la Griviţa, Plevna, Rahova. De prezenţa preoţimii române alături de ostaşi şi de jertfa lor. De incredibilele poveşti ale unor eroi ca George Şonţu. Şi de faptul că românii nu sunt nişte laşi, nişte trădători sau oameni cu suflet slab, aşa cum se tot vehiculează în ultimii ani de aşa-zis specialişti în istorie. Ci au născut fapte eroice, care au inspirat respectul întregii lumi.
Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii (Nicolae Iorga). În prag de Înălţarea Domnului, Zi a Eroilor neamului, vă oferim o filă din albumul familiei noastre româneşti. Suntem datori să cunoaştem, să respectăm şi să iubim sacrificiul strămoşilor noştri!

Daniel CANTOREANU
Pentru marea parte a credincioșilor parohiei noastre, dacă nu pentru toți, un invitat reprezintă un prilej de mare bucurie și, de ce nu, o dovadă de înfrățire. Serile catehetice, care au loc în fiecare vineri seara la Biserica „Sfântul Dumitru-Poştă”, sunt un semn că părintele nostru dorește să ne împărtășească din roadele credinței drepte, iar participarea noastră, faptul că noi gustăm din ele.
Cu același gând a fost prezent printre noi un părinte de care comunitatea noastră s-a atașat foarte repede, Ieroschimonahul Ioan Șișmanian, de la Mănăstirea „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Petru-Vodă. Preacuvioșia sa a venit să ne vorbească despre o virtute, greu de îndeplinit şi tot mai rară în zilele noastre: curajul mărturisirii.
Seara a început cu rugăciunea pentru primirea obişnuitei binecuvântări. Apoi, într-o liniște desăvârșită, Părintele Mihai a deschis seara cu o întrebare profundă: „Cum putem noi să mărturisim, în România secolului al XXI-lea, în care nu mai avem (cu darul lui Dumnezeu, până acum) războaie sau prigoane precum în veacul trecut sau în alte vremuri?”. Actualitatea acestei întrebări ascunde în spate întreaga învățătură ortodoxă, deoarece nu putem mărturisi fără a avea pe Hristos, fără a asculta de Hristos și fără a trăi în Hristos.
Cugetările noastre, dar și frământările au fost liniștite de invitatul surpriză cu mare tact, deoarece acesta a avut o ucenicie a mărturisirii: a învățat de la un adevărat mărturisitor al temnițelor comuniste: Arhimandritul Iustin Pârvu, cuviosul care i-a fost stareț și duhovnic aproape 20 de ani, urmându-l în permanență în călătorii, în muncă, dar și în cuvânt și faptă.
Ce înseamnă mărturisirea? Cum putem noi mărturisi? Nu putem mărturisi fără să iubim. Lecția de bază pe care ne-a așezat-o în suflet a fost una de o simplitate mare: să iubim! Să iubim în Hristos și să iubim din toată inima! Dacă noi, creștini ortodocși, nu avem iubire, nu putem mărturisi pe Hristos, deoarece Hristos Însuși este Iubire. Hristos nu ne aduce iubirea, ci El Însuși este Iubirea! Astfel, dacă nu avem iubire, nu Îl putem avea pe Hristos. „Și ce dacă alții se hrănesc din noi? Lasă-i!”. Aceste cuvinte au răsunat ca un tunet, deoarece noi, cei ce ne străduim în acest oraș să viețuim, suntem zilnic bombardați cu mesajul: „Tu ești pe primul loc! Tu contezi! Tu ești centrul universului, nu altcineva!” și, parcă-parcă, ne-am și obișnuit cu această mentalitate. Este un cuvânt greu, dar care ne învață foarte multe. Cum anume? Pare o nebunie, în zilele noastre, să ne lăsăm pe noi înșine să fim devorați de ceilalţi, să alimentăm pe alții din energia, puterea și bunul nostru în mod constant, ba chiar să ne ghidăm viața după acest gând. Însă am fost lămuriți asupra unui lucru: există două cuvinte foarte apropiate, dar și opuse, în același timp: „chin” și „suferință”. Cel care se chinuie e cel care refuză apăsarea sau necazul, mistuindu-i fiinţa cu totul, pe când cel care rabdă are nădejdea că suferința sa are un fundament mult mai adânc: voia Domnului. Chinul distruge, pe când suferința renaște omul. Chinul condamnă, dar suferința îl înalță pe om, dar și pe cei de lângă el.
Locuind în mănăstirea din Neamț, ascunsă de lume, părintele a întâlnit mulţi mărturisitori ai veacului anterior. Mulți au trecut pragul mănăstirii aceleia și unii chiar au rămas, pe veci, acolo, intrând în obște. Astfel, ne-a povestit că, pentru noi, una dintre cele mai bune surse de credință, iubire, curaj și mărturisire o reprezintă învățăturile și cărțile sfinților închisorilor comuniste. Din recomandările sale de bază, fac parte: „Imn pentru Crucea purtată” al lui Virgil Maxim, „Întoarcerea la Hristos” al lui Ioan Ianolide, „Mărturisiri din mlaștina disperării” al lui Dumitru Bordeianu, „Strigat-am către Tine, Doamne…” a Aspaziei Oțel Petrescu, precum și poeziile lui Radu Gyr, Demostene Andronescu, Constantin Oprișan și alții. Pe toți aceștia, părintele nu s-a sfiit a-i numi sfinți ai Bisericii, chiar dacă nu au fost canonizați încă, în mod oficial, deoarece și-au dat întreaga lor viață pentru credință, pentru neamul românesc și pentru ca Hristos să nu fie vândut din nou. Aceste fapte au fost, în toată istoria Bisericii, pomul care a dat roadă bună.
Ultima oră și jumătate a fost marcată de întrebări și mărturii venite din partea credincioşilor, iar gama de subiecte a fost largă: America (unde, uimitor, destui participanți fuseseră), căsătoria, dreapta credință, munca oamenilor etc. Avva Ioan, invitatul nostru, a semnat un „contract în alb” cu părintele nostru paroh, prin care îşi ia angajamentul că ne va bucura cu prezența Sfinției sale cu fiecare prilej de vizită în București, fie de va fi și pentru o jumătate de ceas. Împreună-slujirea noastră să fie către Domnul un semn de dragoste frățească, de bucurie și de mărturisire că Biserica lui Hristos este vie, este întreagă și este aceeași fie în București, fie în Petru Vodă!
