Suntem recunoscători tuturor celor care au ales să direcționeze către Biserica Sf. Dumitru Poștă, 2% din impozitul pe venit aferent anului 2014.

Ne dorim să rămânem uniți în acțiunea de colectare a fondurilor dedicate comunității și consolidării bisericii şi ne bucurăm că, de la an la an, sunt tot mai mulți cei care ni se alătură.

Prima data cand s-a facut vorbire despre Rusalii – in spatiul public (dupa 1989) – a fost ocazionata de organizarea primelor alegeri democratice din Romania post-comunista, din primavara lui 1990.

Atunci, in cautarea febrila a unei date convenabile pentru organizarea procesului electoral (se cerea mai mult timp necesar campaniei electorale) Presedintele Romaniei de atunci s-a justificat astfel: “ Am dorit sa fixam data alegerilor in prima duminica din iunie, dar atunci sunt Rusaliile si – am inteles – de la ierarhii Bisericii – ca este o sarbatoare foarte importanta, deci n-a fi  bine sa se voteze in aceasta zi”.

Dupa cum stim, data alegerilor s-a devansat si acestea s-au tinut la 20 mai 1990, istoriografia retinand evenimentul si sub numele de “alegerile din Duminica Orbului”.

Semnificativ este insa ca  romanii  in majoritatea lor  necatehizati in cei 45 ani de comunism, aflau acum – iata – pana la cel mai inalt nivel – despre Sarbatoarea Rusaliilor si trebuiau sa tina cont,in pofida elanului electoral-democratic, de importanta covarsitoare a acesteia .

Dar, ce sarbatorim de Rusalii?

A treia  sarbatoare – ca importanta – a Bisericii (dupa Sfintele Pasti si, respectiv, Nasterea Domnului – Craciunul) Rusaliile marcheaza momentul Pogorarii Sfantului Duh ( cu vuiet si in chip de limbi de foc ), de la Cincizecime (50 zile de la Invierea Domnului nostru Iisus Hristos) asupra capetelor Sf. Apostoli, in Ierusalim, acestia dobandind – instantaneu – harul preotiei si darul vorbirilor in mai multe limbi (pentru a putea vesti neamurilor mesajul evanghelic). Sarbatorim – practic – actul de nastere a Bisericii ,  investirea cu har divin a  primilor preoti crestini.

Iata, deci, de unde izvoraste importanta covarsitoare a acestei sarbatori.

Pentru  ca la romani exista in aceeasi perioada sarbatoarea rozelor (Rosalia, dupa cum si Floriile au preluat numele altei sarbatori romane, Floralia) a ramas numele sarbatorii – Rusalii. Crestinii, in aceasta zi, dupa Sf.Liturghie, poarta, in drumul spre casa, ramuri de nuc sfintite semnificand ‘limbile de foc”, chipul sub care s-a Pogorat Duhul Sfant la Cincizecime.

Referitor la harul preotiei, acesta s-a transmis, de-a lungul celor aproape 2.000 de ani, pana astazi, prin “punerea mainilor” si “rugaciunea arhiereasca” (la inceput oficiate de catre Sf.Apostoli – primii preoti) aceasta calitate harica dobandita de slujitorii Bisericii reprezantand o adevarata punte intre credinciosi si Dumnezeu, preotul fiind un mijlocitor sacramental, in drumul credinciosilor crestini catre mantuire.

Numai si pentru acest fapt, preotii trebuie sa se bucure de cel mai inalt respect si evlavie din partea intregii comunitati de crestini, si nu doar.

Edificator pentru aceasta este si mentiunea ca, dintre laici,  numai Regele (“Unsul lui Dumnezeu”) se poate apropia de atributele sacre rezervate purtatorilor tainei preotiei: poate intra prin usile imparatesti, in altar, unde se poate impartasi impreuna cu preoti. Iata ce distanta imensa ne desparte, teologal vorbind, pe noi laicatul crestin, de parintii nostri duhovnici, ca “teofori”, purtatori ai Duhului Sfant, inca de la Cincizecime.

Iata cum, si  prin Taina preotiei, Duhul Sfant este prezent in viata crestinului in permanenta, acesta trebuind insa sa manifeste ravna (si evlavia) necesara pentru a participa la Sf.Liturghii si la celelalte slujbe ale Bisericii, de a se spovedi si impartasi la parintii duhovnici, care prin taina preotiei mijlocesc iertarea pacatelor.

Cum in nicio alta religie nu exista preotie (nici macar pretinsa!) intelegem – si suntem patrunsi totodata – de importanta  lucrarii Duhului Sfant in lume, (numai) prin preotii Bisericii noastre !

Cel putin la marea Sarbatoare a Rusaliilor, sa ne bucuram de ziua intemeierii Bisericii, iar fata de cele aratate mai sus – sa luam aminte!

Articol de Laurentiu Bujdoveanu publicat in nr. 75 al Revistei Dimitrios

 

 

 

 

Înălțarea Domnului  încheie ciclul de sărbători închinate Învierii Mântuitorului Hristos. Această sărbătoare comemorează și ne îndeamnă să retrăim momentul Înălțării Domnului din mijlocul Sfinților Apostoli. Tot acum Fiul lui Dumnezeu îi încredințează pe ucenici că Îl va trimite pe Sfântul Duh, Mângâietorul, Duhul Adevărului, prin a cărui lucrare se va sfinți întreaga lume.

Sărbătorirea Înălțarii Domnului se face, în primul rând, prin participarea la Sfânta Liturghie, unde credincioșii aduc pentru ultima oară în acest an ouă roșii și pască. În unele zone ale țării, în această zi, credincioșii își pun la brâu și în case frunze și crengi de nuc sau de tei. În popor, sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte Ispas, după numele martorului ascuns, nevăzut al Înălţării. Tradiţia spune că Ispas, un cioban, ascuns pe după pietre, a urmărit evenimentul, tăcut şi uimit, şi apoi a povestit alor săi cele întâmplate. Tot în această zi se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul, alunul.

De Înălţarea Domnului, Biserica Ortodoxă Română face praznic de pomenire a eroilor. În toate lăcaşurile de cult din ţară şi străinătate sunt pomeniţi eroii – ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român. Totodată, după Sfânta Liturghie, vor fi oficiate slujbe de pomenire şi la cimitirele, troiţele şi monumentele dedicate cinstirii eroilor neamului.

Sărbătoarea Înălțării Domnului face parte din triada celor trei mari praznice împărătești (Învierea Domnului, Înălțarea Sa și Pogorârea Duhului Sfânt) care împodobesc timpul liturgic al primăverii, când odată cu revenirea la viață – învierea naturii, retrăim momentele sfinte din viața Bisericii.

Articol scris de diac. Bogdan Bădiță pentru numărul 74 al Revistei Dimitrios

 

 

Începand cu 5 mai, sărbătoarea Sf. Irina (Irina înseamnă „pace” în limba greacă), în Biserica Sf. Dumitru se va oficia Sfânta Liturghie în fiecare zi de marți. Slujba va începe la ora 6 dimineața și a fost rânduită în această zi din două motive. Primul este acela că luni seară este momentul îndătinat în care se spovedesc cei mai mulți credincioși ai bisericii noastre; pentru ca timpul dintre spovedanie și împărtășire să fie cât mai scurt, am făcut această organizare. Al doilea motiv este acela că ziua de marți nu presupunea nici un serviciu liturgic constant în lăcașul nostru și ne-am gândit să îmbogățim și înfrumusețăm slujirea liturgică în minunatul monument istoric din Str. Franceză.

Propunerea acestei slujbe a venit din partea mai multor credincioși, cărora le sunt recunoscător pentru inițiativă și dragoste. Ei, precum mulți alții, au dorit să participe la o Sfântă Liturghie în cursul săptămânii, înainte de a ajunge la serviciu. Acesta este motivul pentru care se săvârșește foarte devreme.

Slujba se va desfășura între 6 și 7.30, astfel încât să nu incomodeze programul de serviciu al celor mai mulți. Vă așteptăm cu bucurie, în lumina Sfintei Treimi și a candelelor din Biserica Sf. Dumitru.

Duminica a III-a după Sfintele Paşti, a Mironosiţelor, este unul din momentele din cursul anului bisericesc când femeia creştină este revelată ca fiinţă puternică, demnă de o cinstire deosebită din partea bărbatului. Mai mult decât 1 martie şi 8 martie, convenţii internaţionale mai mult sau mai puţin fericite, Duminica de faţă, praznicul Bunei-Vestiri sau Duminica samarinencei sunt zile ce pictează în culorile vii şi pururea-expresive ale Sfintei Evanghelii chipuri de femei-model. Un model care nu se destramă odată cu trecerea timpului, care nu devine perimat, ci îşi dovedeşte valoarea tocmai prin faptul că anii care se interpun între noi şi aceste icoane ale sfinţeniei luminează din ce în ce mai mult minunatele lor caractere.

Duminica Mironosiţelor este şi o lecţie de terminologie biblică, pentru că ne face să ne aplecăm cu mai multă responsabilitate asupra cuvântului „mironosiţă”. Obişnuiţi să persiflăm frecvent persoane feminine de lângă noi, nu ne dăm seama că termenul nu suportă spiritul nostru de glumă sau de batjocură. Blasfemia este la fel de mare ca atunci când spui de cineva că este „vreun sfânt” sau „vreo uşă de biserică”, desigur, cu ironie amară, asta ca să nu mai continuăm cu alte exemple oferite cu generozitate de imaginaţia românilor.

Evenimentele descrise în pericopa evanghelică a acestei duminici (Marcu XV, 43-47 şi XVI, 1-8), citite cu atenţie, ne creează senzaţia de veridicitate. Sfântul Evanghelist Marcu, deşi scrie la mult timp după petrecerea acestor fapte, este lapidar şi, cu toate acestea, elementele inserate în cele treisprezece versete sunt suficiente pentru a ne imagina atmosfera de atunci. Dacă analizăm începutul capitolului XVI, acolo unde se relatează venirea femeilor mironosiţe la mormântul Domnului Hristos, desluşim starea de nerăbdare, teamă profundă, freamăt ce le stăpânea pe cele ce aveau în gând împlinirea unor datorii rituale.

În primul verset (XVI, 1) se spune că ele şi-au pregătit aromatele, nerăbdătoare să ajungă la mormânt. Iar apoi, „dis-de-dimineaţă” (v. 2), s-au grăbit să ajungă în grădina unde, credeau ele, se odihneşte trupul Învăţătorului lor. Şi îşi puneau tot felul de întrebări, căutând soluţii la problema intrării în mormânt: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” (v. 3). Dar, „ridicându-şi ochii” (v. 4) – ceea ce înseamnă că se concentrau să găsească răspunsuri la această chestiune -, „au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat” (v. 5). Nu la asta se aşteptau, nu asta erau pregătite să vadă în mormânt, ci trupul bătut, lovit, răstignit al Mântuitorului Hristos. Îngerul le încurajează, însă, încearcă să le elimine sentimentul de spaimă. „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (v. 6). Dar ele ştiau locul, căci priviseră cum Iosif cel cu bun chip a aşezat pe Domnul în mormântul săpat în stâncă. Cum este posibil aşa ceva? „Dar mergeţi”!, adică nu mai staţi încremenite de groază, mergeţi şi mărturisiţi vestea cea bună a Învierii! (v. 7). „Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (v. 8).

E limpede că era o stare de nelinişte, de tulburare. Iată că aceste femei au dovedit curaj, pentru că deşi ştiau că membrii Sinedriului erau preocupaţi nu doar de pierderea lui Iisus, ci şi a ucenicilor Săi, au trecut peste bariera laşităţii şi au fost prezente acolo, în momentele ultime ale vieţii Dascălului lor. Lucru pe care ucenicii, bărbaţii, nu l-au făcut.

În final, le vom enumera pe aceste curajoase femei: Maria Magdalena (păcătoasa ce îşi schimbase complet viaţa), Maria lui Cleopa (verişoară cu Maica Domnului, mama „fraţilor Domnului” – Iacov, Iuda, Iosi, Simon), Ioana lui Huza (soţia unui funcţionar de-ai lui Irod), Salomeea (soţia lui Zevedeu şi mama apostolilor Iacov şi Ioan), Suzana (una dintre cele ce sprijineau material misiunea Mântuitorului în lume), Marta şi Maria (surorile lui Lazăr, prietenul la a cărei moarte Iisus a lăcrimat). Rezumând, aceste femei mironosiţe proveneau din medii diferite, aveau stări morale distincte. Ceea ce înseamnă că, actualizînd mesajul acestei pericope, fiecare femeie este chemată să se apropie de Dumnezeu, fiecare femeie are puterea să îşi învingă temerile şi statutul nedrept de „gen slab” şi să primească vestea bună a Învierii. O înviere care poate însemna, distinct, ca pentru fiecare, mesajul unei schimbări spre fericire. O fericire pe care o dorim tuturor femeilor. Vă mulţumim!

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar publicat în nr. 73 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: http://www.cuvantul-ortodox.ro/

În lăcașul nostru de închinare, Biserica Sf. Dumitru- Poștă, se află icoana sfântului Iuda Tadeul, ruda Domnului. Tradiția Bisericii cunoaște alți doi sfinți cu aceeași titulatură, de rude ale Domnului Hristos: preasfântul Iacov, primul episcop al Ierusalimului și sfântul mucenic Simeon, de asemenea episcop al Ierusalimului.

 Dar ce înseamnă că erau rude ale Domnului? Rude sau frați mai erau considerați în acea vreme în tradiția iudaică și verișorii de grad primar, secundar sau de gradul al 3 lea. Iuda Tadeul era fiul lui Iosif Teslarul, logodnicul Fecioarei Maria. Simeon era fiul lui Cleopa, fratele lui Iosif, ca și Iacov. Astfel înțelegem că rudele Domnului nu trebuie să ne ducă cu gândul la vreo legătură trupească a Maicii Domnului cu Iosif, așa cum propovăduiesc unele denominațiuni religioase. Rudenia Domnului desemnează relația de rudenie trupească cu Dreptul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria. Iuda, Iacov și Simeon au fost fii ai lui Iosif, dintr-o căsătorie încheiată cu moartea soției sale.

 

Articol scris de Georgian Radu și publicat în nr. 73 al Revistei Dimitrios

Articol de paroh Mihai Gojgar publicat în nr. 72 al Revistei Dimitrios

Îmi imaginez că foarte mulți dintre cei care primiți ziarul veți parcurge acest articol la o zi, două sau mai multe după ce veți fi luat Lumină din Biserică. În primul rând, mă bucur că ați venit alături de noi, că am fost împreună la ceasul cel mai important din anul bisericesc. Că am avut ocazia să mărturisim, umăr la umăr, inimă lângă inimă, fundamentul credinței creștine: Hristos a înviat!

Știu, însă, și că cei mai mulți nu veți sta la toată slujba de Înviere. Viața de parohie arată că o zecime dintre cei prezenți la miezul nopții se regăsesc în sfintele lăcașuri și spre ora 4 dimineața. Nu, nu am de gând să critic asta. Deși, admit, mi-ar plăcea să ciocnim împreună ouă roșii, să gustăm puțină brânză și o felie de cozonac.  Iar aceste mângâieri gastronomice se petrec după ce preotul le binecuvântează, aproape de ora 4. Tot atunci se împarte și pâinea numită „paști”, care se consumă în fiecare dimineață a Săptămânii Luminate.

Vă rog, totuși, să aveți în vedere că aspectele exterioare, vizibile ale credinței noastre, cum ar fi mersul cu lumânarea aprinsă până acasă, ori luarea paștelui în fiecare zi sau în noaptea aceea, imediat după ce am ajuns în căminele noastre, la ora 1, nu sunt suficiente. Ele reprezintă ornamentații liturgice pioase, care exprimă fastul și bucuria Învierii Domnului, dar nu sunt esența sărbătorii. Fundamentul prăznuirii stă în celebrarea în Biserică a acestor evenimente.

Faceți din Paște un eveniment comunitar, nu doar unul familial. Aduceți-vă aminte de cei săraci, de cei bolnavi, de cei singuri, de  cei părăsiți. Oferiți o parte din bucatele pe care le pregătiți și vă veți înfrumuseța sărbătoarea. Învierea este un praznic al jertfei și victoriei asupra morții, dar și o surpriză cosmică. Învierea Domnului rămâne o acțiune unică, neasemuită și irepetabilă. Ce-ar fi să ne hrănim din acest exemplu, să imităm neprevăzutul inspirat de resurecția Mântuitorului? Să batem la ușa celor singuri care nu se așteaptă să primească nici o vizită și nici un salut, să ciocnim ouă cu oameni care suferă de tristețe și solitudine nedorită, să căutăm la telefon rude uitate demult? Surpriza oferă bucurie, dăruiește viață. Poate și în modul acesta Dumnezeu ne dă șansa de a fi împreună-lucrători la salvarea unor suflete îndurerate și golite de afecțiune. Să fie acesta paștele nostru! Termenul „paști” înseamnă în ebraică “trecere”; să trecem și noi peste fluviul obișnuințelor și rutinei noastre anuale și să mergem pe malul celălalt, unde bucuria, surpriza, dăruirea, zâmbetul, entuziasmul pot aduce apropierea de semeni, de Dumnezeu.

Sărbători cu bucurie în suflet și iubirea dăruirii!

Hristos a înviat!

 

Articol de diac. Bogdan Bădiţă publicat în nr. 72 al Revistei Dimitrios

Perioada pascală pe care o traversăm este una a bucuriei și a desăvârșirii duhovnicești, bucurie manifestată atât prin conținutul slujbelor cât și prin rânduiala postirii. De aceea, în Săptămâna Luminată, pentru zilele de miercuri și vineri avem harți, o dezlegare la orice mâncare (carne, ouă, brânză) precum și la vin. După această frumoasă săptămână, Sfinții Părinți au rânduit ca pe toată perioada pascală, până la Cincizecime sau Rusalii, în zilele de miercuri și vineri să fie dezlegare la pește. Dezlegarea aceasta se înscrie în același context al bucuriei praznicului Învierii Domnului.

Hristos a înviat!

Articol de pr. Marius Curelea publicat în nr. 72 al Revistei Dimitrios

Îngenuncherea însoțită de metanii, reprezintă fără îndoială un semn de respect, de smerenie și supunere  față de Dumnezeu. Metaniile sunt o formă de exprimare a stării de pocăință și constituie un act de cult. Ele sunt o manifestare îndeobște a monahilor dar și a creștinilor mai zeloși și se practică mai ales în perioada Postului Mare. Noțiunea de metanie vine din grecescul metanoia  și subliniază intenția omului de a-și schimba mintea, modul de a gândi, ducând spre transformarea interioară a omului.

O întrebare frecventă este dacă sunt îngăduite sau nu metaniile și îngenuncherile în perioada liturgică cuprinsă între Învierea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt.

Fără îndoială că s-au scris multe pe această temă, multe canoane au fost interpretate spre folosul credincioșilor. Amintim așadar de canonul 91 al Sf. Vasile cel Mare care arată că între Ziua Domnului și Cinzecime este o perioadă de bucurie și prin urmare metaniile nu sunt îngăduite. Pe de altă parte, în parohii se slujește Sf. Liturghie mai mult duminica și în sărbători iar în mânăstiri zilnic, deci canoanele care se aplică în mânăstire nu se pot aplica la fel și în parohie. (Sf. Canoane spun că nu se îngenunchează în ziua Învierii).

Făcute în perioada pascală, metaniile sau îngenuncherile nu aduc prejudicii vieții duhovnicești a creștinului, nu contravin doctrinei sau canoanelor Bisericii. Prin urmare  atitudinea creștinilor care mustră pe cei neștiutori trebuie să fie blândă, smerită, fără intenția de a impune în loc să recomande.

„Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure, şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută: că a înviat Hristos, veselia cea veşnică.”

O femeie vine cu băiatul ei de 10 ani în fața mea și îmi solicită să îi fac o rugăciune, să îi zic ceva să fie mai bine. A fost și la doctor, desigur, însă chiar și medicii i-au spus că depinde de „Cel de Sus. Rugați-vă și dumneavoastră…”. Copilul suferă încă de la doi ani, a mai fost pe la biserici, l-a spovedit, l-a împărtășit, dar nu s-a făcut bine.

Cam așa s-a întâmplat în pericopa de la Marcu, citită în Duminica a IV-a din Post, Vindecarea fiului lunatic (Marcu IX, 17-32). Un om vine cu fiul său demonizat, cu o boală care arată demonizarea lui. Duhul mut îl arunca la pământ, îi provoca spume la gură, scrâșnire de dinți și înțepenirea trupului (v. 18). Hristos îi spune bărbatului că vindecarea depinde de credință. „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (v. 23). Răspunsul părintelui întristat a rămas celebru: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (v. 24).

Tăria credinței, onestitatea ei, intensitatea fidelității față de Dumnezeu reprezintă o problematică mereu actuală omului religios. În forul său interior, omul își poate recenza cu adevărat, cu realism atașamentul său de Părintele ceresc. Nu trebuie să se ascundă, să își afișeze o mască ori să pară ceva ce nu este. Se poate vedea pe el însuși. Dar…se poate?

Vă invit să slalomăm astăzi printre cuvintele de înțelepciune ale Sf. Vasile cel mare, Omilia despre credință.

„Mintea care a reuşit să se curățească de patimile cele materiale, care a putut să părăsească toată zidirea înțelegătoare și, ca un pește, să iasă din adânc și să înoate la suprafața apei, ajunge în regiunea curată a creației și vede pe Duhul cel Sfânt acolo unde este Fiul și unde este Tatăl, în unire cu Ei, într-o singură ființă și într-o singură fire, avându-le pe toate: bunătatea, dreptatea, sfințenia, viața”. Așadar, credința urmează unui efort de despătimire, de renunțare la căderile ființei noastre, în special la cele materiale. Această luptă este asemănată cu ascensiunea unui pește din adâncurile mării până la luciul apei, ori cât mai aproape de granița apei cu aerul. Nu doar de patimi trebuie să se dezbrace persoana umană; ci și de o privire cantitativă, de o perspectivă exclusiv telurică, una care desconsideră capacitățile nescalare, duhovnicești, spirituale ale omului. Suntem chemați să admirăm lumea și cu ochi înlăcrimați de bucuria vederii unui răsărit, de emoția apariției unui ghiocel sau de fericirea de a te odihni pe o pajiște la ceasul de seară al unei veri de iulie. Suntem invitați să nu mai calculăm, ci să contemplăm. Acesta este un prim pas. Unul mare, care te duce aproape de simțirea Sfintei Treimi în tot ceea ce te înconjoară, adică să fii ca peștele aproape de aer.

Care este urmarea, ori cum te poți verifica? Simplu, ne spune tot Sf. Vasile: bunătatea, dreptatea, sfințenia, viața, simțite și împărtășite celorlalți. Deci, un om credincios e un om bun, milostiv, darnic, generos. Un om credincios nu poate fi nedrept cu cei din jur, nu poate șmecheri pe ceilalți, nu are voie să își păcălească semenii. Credința crește și se verifică în împărtășirea și primirea Sfintelor taine; un om credincios este un om care prețuiește și caută timpul sfânt al sfintelor slujbe, al rugăciunii, al cultului. Un om credincios oferă viață și o ocrotește, surâde și dăruiește lumină.

La a patra treaptă, din cele șase ale Postului Mare, vindecarea lunaticului e o șansă de a ne întreba cât credem. Criteriile le avem. Să nu ne temem să fim buni, miloși, cuminți. Nu vom pica de fraieri, cum zic unii, nu vom fi ultimii; Dumnezeu are grijă, pentru că „prin Duhul Sfânt cei slabi ajung puternici, cei săraci se îmbogățesc, oamenii simpli la cuvânt sunt mai înțelepți decât înțelepții”

(Sf. Vasile).

De aceea, Biserica Sf. Dumitru, odihnă pentru sufletele și trupurile noastre, e casa unde putem face binele (ajutorarea comunităților sărace – ex. Schitul Bradu; sprijinirea persoanelor nevoiașe – a se vedea masa de sâmbătă, detalii în ziarul parohial, pe Facebook ori la avizier), unde învățăm și suntem întăriți să fim corecți, unde suntem sfințiți prin Tainele Bisericii și unde trăim în comuniunea iubirii Sfintei Treimi, alături de semenii noștri.

Articol scris de Pr. Mihai Gojgar pentru Nr. 71 al Revistei Dimitrios