Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Săptămâna trecută, am discutat cu doi consilieri ai parohiei noastre, separat, în privința completării unor chestionare de personalitate. Evident, păstrându-se confidențialitatea față de toți, singurul care ar fi știut scorurile fiind eu. Propunerea a venit în contextul în care am constatat unele neputințe în comunicare, cu aspecte care țin atât de penitent, cât și de duhovnic. Ar putea ajuta un astfel de instrument din ramura Psihologiei? Ar transmite cu eficiență un mesaj? Pot fi utilizate achizițiile Psihologiei în Biserică?
Răspunsurile celor doi m-au ajutat, dar m-au făcut să îmi pun și întrebări. Primul mi-a spus că ar fi încântat să descopere laturi despre propria-i personalitate, să afle cât mai multe despre sine și despre modul în care se raportează la o eventuală medie. Că nu îl deranjează să i se spună unde are probleme, ba chiar l-ar sprijini în modificarea unor comportamente, ori, măcar!, conștientizarea lor.
Probabil că opinia celui de-al doilea m-a contrariat și a născut editorialul de față: Puteți să dați, părinte, dar știți că nu vor fi sinceri… O frază grea și menită să răscolească multe gânduri. Așa să fie? Oamenii sunt nesinceri, chiar cu preotul? Teamă, rușine, pudoare, neîncredere, necredință? Ce anume reprezintă frâna în calea dezvăluirii propriului suflet? Iar dacă este așa, spovedania nefiind totală, cât de mult va fi afectată terapia acelui suflet, dacă preotul confident nu știe, nu i se spun sau nu descoperă ce se ascunde în spatele măștii (măștilor) celui din fața sa? Gândiți-vă la comparația cu medicina, una clasică pentru înțelegerea sensurilor mărturisirii păcatelor. Ce ar însemna să minți sau să te ascunzi de medic? Un tratament greșit, o agravare a bolii și, poate, chiar moartea. De ce am crede că lucrurile stau diferit în privința pocăinței păcatelor?
„Dacă vei mărturisi toate păcatele tale, dar vei ascunde, de ruşine, numai unul singur, află că nu numai păcatele pe care le-ai mărturisit rămân neiertate, dar îţi mai adaugi ţie, pe deasupra, şi un alt mare păcat, al pângăririi celor sfinte, pentru această tăinuire, după cum spune, în Cartea cea pentru mărturisire, Patriarhul Hrisant al Ierusalimului. Vezi şi în Mântuirea păcătoşilor, unde se arată că o femeie, deşi şi-a mărturisit toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu şi-a mărturisit un mare păcat al ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a văzut cum ieşea din gura ei cîte un şarpe pentru fiecare păcat mărturisit. Iar la urmă de tot, a văzut un şarpe mare cum şi-a scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăşi l-a tras înăuntru şi nu l-a mai scos. Pentru aceasta, toţi ceilalţi şerpi care ieşiseră mai înainte s-au întors iarăşi şi au intrat în gura ei. După moartea sa, acea nenorocită s-a arătat şezând pe un înfricoşat balaur şi i-a spus duhovnicului ei şi fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu şi-a mărturisit acel păcat. De aceea, şi un oarecare dascăl te sfătuieşte cu înţelepciune că, dacă vrei să biruieşti pe diavolul care îţi aduce ruşinea, spune, mai înainte de toate celelalte, acel păcat de care te ruşinezi mai mult.”
(Sfântul Nicodim Aghioritul)

(Foto: Laura Dobre)

Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Cele două vizite pastorale la sfârșit și început de an, prilejuite de Ajunurile Nașterii și, respectiv, Botezului Domnului, ne-au oferit alte prilejuri de reflecție legate de această acțiune. Odinioară, o bucurie generală, o binecuvântare așteptată de toți, întâlnirea preotului cu enoriașii săi s-a transformat pentru unii într-o corvoadă, într-un prilej de a-și exersa vocabularul golănesc și practicile suburbane la vederea slujitorului lui Dumnezeu. În special, în mediul urban, procentul celor care deschid ușa preotului a scăzut considerabil în ultimul deceniu. Dintre ei, și mai puțini îl așteaptă pe sacerdot cu o candelă aprinsă, cu familia alături și cu un pahar cu apă. Cum am ajuns să ne distanțăm așa de mult? Există case unde preotul nu doar că nu este primit, ci chiar i se aruncă vorbe murdare. Alții îți reproșează că nu ai pus afiș că vii în ziua cutare și la ora cutare. Unii insistă să intri în fiecare debara și în pod. Am observat că aceștia sunt cei care nu prea vin la biserică, cei care nu sunt racordați la ritmul unei comunități. M-am tot gândit la soluții pentru evitarea neplăcerilor. Nici nu vrem să fim înjurați sau ponegriți, dar nici nu trebuie să fim o pacoste pe capul altuia. De aceea, pe viitor, în cele patru vizite pastorale tradiționale anuale (Izvorul Tămăduirii – vineri, în Săptămâna Luminată, Înălțarea Sfintei Cruci – 14 septembrie, Ajunul Crăciunului și Ajunul Bobotezei) vom bate doar la ușa celor care ne cheamă, a celor care așteaptă și se bucură de prezența noastră, de cântări, de colinde, de împărtășirea din bucuria evenimentului. Le mulțumim foarte mult celor care ne primesc cu brațele deschise și care șterg ocara și impolitețea altora. Domnul să binecuvânteze casele unde este preaslăvit! Concret, vă rugăm să ne invitați și vă garantăm că vom onora chemarea. Ne-am bucura să avem multe solicitări, căsuța poștală și telefonul plin de mesaje. Poate așa, vom evita ca marile sărbători să fie întinate atât pentru gazde, cât și pentru oaspeți. Până pe 2 mai, la următoarea vizită, așadar, nu mai e mult. La bună vedere!
„Preoții poartă preoția lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu îți vorbește. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos” (Pr. Arsenie Boca)

Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Lăsăm în urmă 2018, Centenarul, împlinirile, deziluziile, lecțiile primite și privim spre anul bicentenarului bisericii noastre, 200 de ani de când episcopul Buzăului, Constandie Filitti, a început zidirea actualului edificiu. Vă mărturisesc că mă gândesc la acest an de aproape o decadă, că îl aștept și, în același timp, mă tem să nu reușesc, împreună cu întreaga comunitate, să fiu la înălțimea unui astfel de moment. O șansă rarisimă să îți unești drumul vieții cu un lăcaș – monument istoric de categoria A din miezul istoric al Capitalei. Sperăm ca anul care stă să înceapă să ne găsească pregătiți pentru clipele sfinte ale praznicului.
Până atunci, ne așteaptă foarte multă treabă. Pentru a împlini visul de a face din splendida Biserică „Sfântul Dumitru” prințesa Centrului Vechi, se cere multă muncă, eforturi, timp, jertfă materială, gând înalt. După mine, argumentul că suntem aici, că ne îmbisericim în același loc, că ne adăpostesc zidurile proaspăt consolidate, că sfintele moaște ne vindecă și ne ajută, uneori fără să ne dăm seama sau să știm să fim recunoscători, e suficient de puternic pentru a ne pune în mișcare. Cu ajutorul Părintelui Ceresc, ca un organism viu, parohia noastră trebuie să încheie opera de restaurare a catapetesmei, a picturii murale, să înfrumusețeze curtea și să exprime eleganța și buna-cuviință în toate. Apartenența la o biserică, viața în interiorul unei familii duhovnicești reprezintă un stâlp de nădejde, de putere și de Viață în contextul secularizat în care trăim. Lucrul în comun pentru același demers, depășind preocupările personale, se traduce prin comuniune și unitate. Mi se spune că ar trebui să cer oamenilor din jur mai mult, direct, fără metafore, ocolișuri și delicatețe. Tind să rămân la ideea că omul trebuie să se schimbe din interior, că trebuie să își arate intențiile și dorința de a ajuta în mod liber, încercând să își limpezească ochii minții și să observe unde ar putea să intervină, să ia o sarcină de pe umerii cuiva. Așa că mulțumesc celor care au înțeles să facă așa, dar și celor care le vor imita exemplul.
Cea mai tragică postură a omului este singurătatea, izolarea lui totală. Sfântul Ciprian spune aşa: „Fiecare cade singur. Dar ne mântuim în comunitate, în comunitatea Bisericii!”. Ne purtăm slăbiciunile unii altora şi aşa mergem spre mântuire. Nimeni nu se mântuieşte singur, nici credinciosul, nici preotul, nici monahul (Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa).
La mulți și binecuvântați ani!