Puțini sunt cei care, ajunși în fața duhovnicului, au bucuria să constate că nu au nimic de iertat, că sunt împăcați cu toată lumea și că eventualele răutăți pricinuite de semeni au fost accidente de care nici măcar nu își mai aduc aminte. Rememorez chipurile acestor fericiți care nu mai știu nici măcar dacă lucrurile s-au petrecut cu adevărat, malițiozitatea actelor și vorbelor celor din jur rămânând un abur fără consistență și cu o existență dubitabilă. Ei mi-au fost modele pentru actualizarea cuvântului evanghelic din cea de-a XI-a duminică după Rusalii. În cadrul Sfintei Liturghii s-a citit Pilda datornicului nemilostiv (Matei XVIII, 23-35), pericopă pusă în legătură cu dialogul despre iertare, pe care Mântuitorul Hristos îl avea cu ucenicii Săi.

Textul e cunoscut; imensa datorie a unui slujbaș este iertată de stăpânul său, dar el nu dovedește aceleași sentimente de milă și dragoste pentru un coleg de serviciu, care îi datora o sumă de 600.000 de ori mai mică. Lui i se iertaseră 10.000 de talanți (echivalentul a 2 miliarde de lei!!!), iar el nu a fost în stare să păsuiască un amărât care îi datora 100 de dinari (echivalentul a trei salarii lunare, să zicem 3.000 de lei). Te întrebi, cum e posibil așa ceva? Cum poți fi atât de nerecunoscător? Am în minte și gesturile înflăcărate de dorința de a împărtăși bucuria cu ceilalți a atâtor oameni, după un examen, după un succes, ori după ieșirea dintr-o încercare. E firesc să dai mai departe din bucuria și încrederea primite, de aceea comportamentul slugii nemilostive este odios, dezagreabil în cel mai urât-mirositor mod cu putință. El pare să se așeze cu lejeritate în panoplia personajelor care au caricaturizat firea umană, ca bogatul nemilostiv față de Lazăr sau nebunul căruia îi rodise țarina.

Vedeți, însă, că Domnul se folosește de o pildă pentru a releva adevăruri spirituale, de o importanță covârșitoare pentru viața noastră în eternitate. Nu degeaba spune mai întâi o povestioară și, abia apoi, le transmite apostolilor tâlcul parabolei: „Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (v. 35).

Iertarea! Oh, ce chestiune dificilă! Cât de greu este să ierți cu adevărat! Să ne analizăm cu atenție, vă rog! Nu-i așa că de multe ori așteptăm să fim rugați să iertăm? Să ni se facă temenele? Să ni se dea un cadou, o răscumpărare, ceva? Și… nu încercăm un sentiment de biruință când îl vedem pe celălalt cum vine spășit? În cazul în care se întâmplă toate acestea, simțim și plăcerea de a-i reproșa greșeala, de a-l mustra, deși apare ca evidentă conștientizarea faptei de către cel vinovat. Iar cel mai important aspect ține de miza iertării; dacă greșeala poate fi iertată. Constatăm că între noi faliile se măresc de la stadiul de râpe incomode, dar ușor de depășit, până la abisuri imposibil de traversat într-o viață de om. Mă apasă chipurile încleștate ale celor care nu-și uită frații pentru o bucată de pământ, colegul pentru o promovare necinstită sau tatăl pentru o bătaie din copilărie. Durerea lor e sinceră și o înțeleg. Ce mă doare este că terapeutica noastră, a celor de lângă ei, eșuează.

Să învățăm de la Stăpân! Când în fața lui vine datornicul cu imensul credit de jumătate de miliard de dolari, cu neputință de plătit în multe generații, Stăpânul îl condamnă la temniță și torturi. Asta e bunătate? Nu, asta e pedagogie, pentru că iată ce urmează. Debitorul cade în genunchi și cere răbdare, pentru că va plăti tot. Serios? Cum poți fi atât de mincinos? Un calcul simplu arată că îți trebuie 150.000 de ani să achiți datoria. Tu o știi, Stăpânul o știe. O să spună că îți bați joc de el! Dar, nu! Surpriză: „milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria” (v. 27). A venit pentru o amânare și a plecat deplin iertat. Nu cred să fie pe pământ vreo instituție bancară să aibă milă între clauzele contractului de împrumut, ori altcineva care să poată uita de 500 de milioane de dolari. Dacă există, atunci este limpede că a înțeles dumnezeiasca pildă a iertării divine. Una caracterizată de generozitate necondiționată și de instantaneitate.

Să ne gândim bine când cineva vine să-și ceară iertare, să ne gândim dacă nu cumva și noi suntem iertați de semeni, de colegi, de vecini, de frați, de părinți, de parteneri de trafic, de prieteni și, mai ales, de Dumnezeu. Sau, știți ceva? Să nu ne mai gândim deloc; să iertăm, pur și simplu!

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru numărul 81 al Revistei Dimitrios

După Sf. Liturghie am fost invitați de către Pr. Paroh Mihai să vizităm Muzeul Național Tehnic Prof. Ing „Dimitrie Leonida”.Alături de un ghid, a fost captivant să descoperim invenții tehnice foarte vechi care au la bază același sistem ca în prezent și datorită cărora interacțiunea socială a ajuns la nivelul din ziua de azi. Descoperiri datorită cărora ne permitem să călătorim și să cunoaștem oameni noi, civilizații diferite. Invenții precum telefonul, fotografia, mașinile de scris, mașinile și motoarele auto, aeriene sau feroviare, sunt privite ca niște lucruri date, simple și nesofisticate. Dar în muzeu, am văzut cu câtă trudă a ajuns omul să aibă condiții de viață atăt de mult îmbunătățite. Muzeul este foarte bine dotat, în toate domeniile pe care le prezintă, iar atmosfera este una revelatoare. O congruență a trecutului și prezentului. Percepția nostră este limitată de lucrurile pe care le vedem de zi cu zi, însă lucruri noi, încărcate de putere mistică, care aduc trecutul în prezent și duc prezentul în trecut, se află în apropierea noastră, la o distanță care nu măsoară mai mult decât inițiativa de a le descoperi. Oameni de seamă, inventatori de excepție stau portretizați alături de invențiile lor, parcă veghind la rodul muncii de-o viață dăruită omenirii. Mulțumiri lor!

Activitațile colective asemeni acesteia, desfășurată cu cei din comunitatea Bisericii

Sf. Dumitru, sunt ca o gură de aer proaspăt și sperăm ca mereu să fim cât mai numeroși.

Articol scris de Anca Chiriac pentru numărul 81 al Revistei Dimitrios

Ne putem sărbători ziua numelui pe 15 august, de Praznicul Adormirii Maicii Domnului sau pe  29 august, de Praznicul tăierii cinstitului cap al Sfântului Proroc Ioan Botezătorul?

Mirabela, La mulți ani, sâmbătă este ziua ta. Sunt cuvintele adresate unei doamne, mamă a trei copii, divorțată, recăsătorită, dar nu la biserică. Părinte, ziua mea este pe 8 septembrie, căci doar nu mă sărbătoresc cu morții, mi-a răspuns femeia.

Dreptmăritori creștini, ne aflăm în luna august, ultima din anul bisericesc. În decursul acestei luni, pe lângă perioada de post de două săptămâni, avem și trei mari sărbători ale Bisericii noastre strămoșești: Schimbarea la Față, Adormirea Maicii Domnului și Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Două dintre acestea ne vorbesc despre adormire sau moarte. Adormirea a două personaje biblice, care au avut un rol determinant în istoria mântuirii neamului omenesc, prin faptul că L-au întâlnit pe Fiul lui Dumnezeu, născându-L și botezându-L.

Problema care se ivește cu prilejul acestor două mari sărbători creștine este dacă sărbătorim onomastica celor ocrotiți de acești sfinți determinanți ai ortodoxiei. Biserica îndeamnă să se sărbătorească creștinii, cu evlavie, mai întâi mergând la biserică, unde ar fi bine să se împărtășească cu sfintele Taine, apoi continuând cu o masă în familie la care să domnească bucuria comuniunii.

Creștinii, doar cu numele și nu cu fapta, au frică de moarte, nu cunosc ce înseamnă acest pas, această trecere. De aceea glasul preotului la amvon nu contenește în a chema creștinul în biserică, la sfintele slujbe și taine, de unde să învețe despre Învierea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, despre faptul că întru acestă Înviere au adormit sfinții prăznuiți în calendarul bisericesc, întru nădejdea întâlnirii în veșnicie cu cel care ne dă numele de creștin.

Putem așadar să ne sărbătorim onomastica, sărbătoarea numelui, după legi dumnezeiești, mântuitoare și nu omenești sau trecătoare.

La mulți ani Ionilor și Ioanelor care îl iubesc pe Sfântul Ioan și caută să viețuiască după cum a trăit și sfântul lor ocrotitor și nu după cum a trăit ucigașul ocrotitorului lor.

Articol scris de Pr. Marius Curelea pentru numărul 81 al Revistei Dimitrios

Icoana Sfântului Cuvios Nicanor arată oricărui credincios preocuparea sfântului pentru copii, în special pentru cei bolnavi. În partea de sus a icoanei scrie „Sfântul Cuvios Nicanor, Vindecătorul copiilor”. Cineva m-a întrebat: „dar cum, toți copiii sunt bolnavi?”

Desigur, cine poate să creadă că are o sănătate perfectă? Această chestiune ține de un ideal imposibil de atins. Deci, da, Sfântul Nicanor ajută în bolile tuturor copiilor, chiar dacă acum sunt latente. Copiii noștri sunt din ce în ce mai bolnavi, cu fiecare generație care se naște. A cere ajutorul acestui sfânt mi se pare un lucru care ține de acceptarea acestei realități și de conștientizarea nevoii ajutorului divin. De aceea, vă așteptăm să ne închinăm împreună Sf. Nicanor joi, 6 august, de la ora 18, la Vecernie, și vineri, 7 august, de la ora 8, la Sf. Liturghie.

Vă așteptăm cu drag, împreună cu toți copiii și nepoții dumneavoastră!

Articol scris de Pr. Mihai Gojgar pentru numărul 80 al Revistei Dimitrios

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 20 iulie, în fiecare an, pe Sfântul Slăvit Prooroc Ilie Tesviteanul. Ce știm despre Sf. Ilie?

În credința populară, Sfântul Ilie este sărbătorit ca patron al verii caniculare și al frământărilor meteorologice, stăpânul tunetelor și fulgerelor. Superstițiile abundă. Femeile nu aprind focul în vatră și nici nu lucrează de teamă că Sfântul le va pedepsi cu trăznet și grindină. Diavolii dispar unul după altul la fiecare fulger și tunet, efecte ale trecerii carului de foc prin cer. Zgomotele celeste trebuie obligatoriu însoțite de semnul sfintei cruci, singurul gest care te scapă de urgia Sf. Ilie. Ei, și dacă plouă torențial pe 20 iulie, alunele și merele vor fi viermănoase. Oricum, călătoriile și toate activitățile sunt interzise în această zi. Nerespectarea acestei zile se pedepsește cu grindină și compromiterea recoltelor.

Nu este tocmai imaginea unui sfânt prea…afectuos. Nici iconografia pare să nu schimbe această percepție. Chipul sobru și hainele aspre induc ideea unui om dur. Parcurgerea paginilor din Cărțile III și IV ale Regilor, unde se relatează viața lui Ilie, confirmă această supoziție. Tesviteanul nu era omul „negocierilor” cu regii Ahab și Izabela și nici al tolerării idolatriei (a se vedea episodul uciderii celor 850 de preoți ai lui Baal și ai Așerei). Exigența pare să fie cuvântul definitoriu pentru acest Om al lui Dumnezeu. Atât de mult atașat de Legile divine, încât nu poate să-și suporte și să suporte altora nici o urmă de nevrednicie, nici o scăpare în relația cu Dumnezeu. Răutate? Lipsă de empatie? Absența sensibilității? Nu vă grăbiți cu verdictul! Vreau să vă mai ofer un tablou, din cap. XIX al Cărții a III-a a Regilor.

Amenințat de Ahab, Ilie se ascunde într-o peșteră și îi spune lui Dumnezeu: “Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale și pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută și ia și sufletul meu!” Dumnezeu nu are de gând să-l ucidă pe Ilie, ci, dimpotrivă, să-l întâlnească. Urmăriți alegerea divină: “Ieși și stai pe munte înaintea feței Domnului! Că iată Domnul va trece; și înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munții și va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul” (III Regi XIX, 11-12).  

Nu vijelie groaznică, nu cutremur, nu foc, ci adiere de vânt lin. Ce sunt ceilalți pentru noi? Cum ni se descoperă semenii? Cum îi vedem? Tot ce ne înconjoară trebuie să-și găsească o oglindire în noi. Deci, dacă eu îi văd pe colegi invidioși, pe vecini necivilizați și pe comeseni lacomi, pesemne că asta este tot ce pot desluși în ei și de aceea grindina, canicula sufocantă sau frigul îngrozitor sunt stările asociate prezenței lor. Inversul este valabil: dezvăluindu-le frumusețea, nevoia de afecțiune, frustrarea, sărăcia, de multe ori bine-ascunse, ne arătăm cunoscători profunzi ai sufletului omenesc, aducând lângă noi parfumul unei dimineți de mai, un soare binefăcător sau o lină ploaie de vară. Dumnezeu se arată lui Ilie în chipul răcoros al unei adieri dintr-un motiv simplu: inima lui Ilie era pregătită și dornică de această iubire tihnită și tăcută. Un om aspru și dur nu ar fi putut și nu poate percepe rafinamentul și delicatețea dumnezeirii. Exigența este de multe ori fața puțin-dorită a iubirii celuilalt și spre celălalt. Dar aspectul acesta îmbracă haina necesității în toate momentele vieții noastre.

„Nu-mi mai spune asta”, “Ok, am înțeles!”, „Știu și eu foarte bine asta!” sunt doar câteva din variantele de apărare ale unor cuvinte mustrătoare izvorâte din iubire. Nu mai vrem să ni se ceară un standard de calitate și nici nu ne mai interesează altitudinea la care poate ajunge aproapele nostru în saltul spre desăvârșire. Ne sunt suficiente relațiile bazate pe „roluri sociale”. Poate că netâlcuirea iubirii scripturistice a condus la opinii cum că Biblia ar fi o carte grea, că Vechiul Testament e plin de violență și dileme legate de bunătatea lui Dumnezeu. Fără să pătrundem în apele adânci ale Cuvântului lui Dumnezeu, fără să fim exigenți cu noi înșine, vehiculăm idei și locuri comune. Astfel, am putea să pricepem de ce Ilie L-a întâlnit pe Dumnezeu în acea (atât de dorită în perioada aceasta a anului) adiere de vânt. Exigența nu exclude, ci presupune iubirea.

Dar iubirea de care e vorba în Scriptură – fără să excludă vreuna din versiunile ei cotidiene – e altceva, e o altă iubire, mai complicată şi mai rară. Ea nu e atât de „democratic” răspândită, nu are întotdeauna „spontaneitatea” iubirii obişnuite (căci nu e „naturală”, ci supra-firească), şi se distinge mai curând printr-o formidabilă exigenţă, se construieşte (da, se construieşte, oricât s-ar simţi de jigniţi apologeţii „firescului”, ai „simplităţii”, ai inflamaţiei iraţionale), se construieşte trudnic, la limita imposibilului. (Andrei Pleșu, Despre îngeri)

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru numărul 79 al Revistei Dimitrios

Soare blând, muzică liniștită pe fundal, oameni circulând încolo și încoace. Ies de pe Strada Franceză, fac dreapta și ajung în Splai. E o zi frumoasă, în care te poți bucura de ce e în jur. „Popo! Îmi bag….în tine și familia ta!” M-am întors, nu știu de ce am simțit că sunt singurul preot din arealul acela. A diversificat în următoarele clipe formulele de adresare, păstrând o cromatică spectaculoasă, specifică bădărăniei îmbinată cu dezgust. Am simțit nevoia să-l privesc pe cel care mi se adresa așa. Să văd ochii lui, să văd modul în care își mestecă înjurăturile, felul în care se întrupează ura. Chiar și pentru două secunde. Un tânăr la vreo 30 de ani, cu barbă, poate un pic de alcool, alături de vreo doi parteneri, amuzați teribil de spectacolul sudalmelor. Nu s-au uitat la mine, poate că mai era ceva în adâncul lor care le spunea că e rușinos să faci asta; sau poate doar voiam eu să cred asta. O confruntare fizică era exclusă, din nenumărate motive, în special pentru că nu țin să ajung subiect de cancan. Am zăbovit, tot vreo două secunde, și asupra polițistului aflat la câțiva metri și care urmărea scena. Nu știu dacă a fost de acord cu invectivele tânărului care îmi vorbea, poate nu; părea însă deranjat că se întâmplă asta în zona lui de lucru.

Mi-am adus aminte de acest episod în contextul în care în Duminica a 5-a după Rusalii, pe care o întâmpinăm astăzi, se relatează Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei de către Mântuitorul Iisus Hristos (Matei VIII, 28-34, IX, 1).

Domnul Hristos traversează ținutul Gadarenilor, pe o cale pe unde nu trecea nimeni, de frica a doi demonizați, „care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi” (v. 28). Cei doi îndrăciți Îl abordează, afectați de venirea neașteptată a Fiului lui Dumnezeu: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (v. 29). Surprinzător, în urma solicitării celor înrobiți de duhuri demonice („Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci” – v. 31), Iisus acceptă . Tabloul următor este înfricoșător, tulburător. „Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă” (v. 32). Nu cred că am fi avut reacții diferite de ale păzitorilor turmei de porci: „Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii” (v. 33). Dacă am fi la o primă lectură a textului, m-aș aștepta să urmeze felicitări, bucurie, ospăț. Și…într-adevăr, „toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus”. Surpriza e lăsată pentru final: “ văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (v. 34). Cum?? Nu au fost impresionați? Nu au dorit alte binefaceri? Nu au vrut un cuvânt de învățătură? Nu au tânjit să fie în proximitatea Mântuitorului?

Oamenii nu reacționează după firescul lor în multe rânduri. Și mă refer la firescul chemării noastre inițiale, frumusețea făpturii. Astăzi, normalitatea apare ca plictisitoare, demodată, degradată. Izbucnirea instinctelor nou-formate și manipulate, reacțiile sincronizate cu dorințele grupului din care facem parte, intervențiile sugerate de factori externi ne fac să uităm ce vrem noi, cine suntem noi, ce căutăm. Ar fi o greșeală să spunem ceva despre ceilalți doar privind la câte un gest. Nu, avem nevoie de un confort îndelungat pentru a ajunge să fim naturali. Nu ați auzit niciodată expresia „trebuie să mă obișnuiesc cu tine”? Adică, am nevoie să te știu aproape mult timp, să te văd, să mâncăm din sacul de sare despre care zice poporul român că ar fi suficient pentru o bună cunoaștere a celuilalt.

Sunt convins că dacă m-aș fi apropiat de tânărul acela care mă „gratula” de zor, dacă am fi stat de vorbă, dacă ar fi văzut că nu sunt chiar atât de demn de dispreț, am fi putut să ne strângem amical mâinile și, cine știe?, poate l-aș fi așteptat și pe la biserică. Nu sunt absurd, lucrurile acestea sunt posibile. Hristos Domnul ne încurajează să mergem spre toți. Presimțirea alcoolului și a unei altercații m-a făcut să merg mai departe, atunci. Nu am simțit nici o clipă că sunt vreun oropsit, care își primește nedreptăți și i se face cunună în cer pentru credința lui. În acele clipe, mă gândeam la tristețea acelui bărbat, la goliciunea lui sufletului său, la greutatea pe care o va fi având în inimă, la prejudecățile cu care s-a îndopat sau a fost îndopat, cu sau fără voie.  Mi-ar plăcea să citească acest text. Trebuie să știe, ca oricare dintre noi, că orice gadarean are șansa de a-L întâlni pe Domnul. Ne-am înstrăinat și am plecat din Casa iubirii Lui, dar suntem mereu așteptați, iar El e mereu plecat să ne caute. Avem și noi Gadara noastră, drumuri pe care le ocolim, nedreptăți suportate, porci care dispar în mare. Înțelegeți în loc de ele gri-ul cotidian, fricile ascunse în suflet, greutățile de zi cu zi, comportamente de igienizat.

Și ce soare blând era în ziua aceea în Gadara!…

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru numărul 78 al Revistei Dimitrios

Mănăstirile din Sfântul Muntele Athos aflat în Grecia, douăzeci la număr, îl au ca întemeietor pe Sfântul Atanasie Athonitul (930-1000). Acesta a ctitorit mănăstirea Marea Lavră în anul 963 cu sprijinul material al prietenului său, generalul Nichifor Focas (CAVARNOS, Constantinos. Sfântul Munte Athos. Traducere din limba engleză de prof. Paul Bălan, Bucureşti: Editura Agapis, 2005, p. 78), care a ajuns ulterior împărat al Bizanţului între anii 963-969. Sfântul Atanasie Athonitul a organizat obştea monahală după un anumit tipic. Marea Lavră avea o bogată bibliotecă în care se aflau aproximativ 960 de manuscrise (KAHZDAN, Alexander; BROWING, Robert. Library (βίβλιοθήκη). În: KAHZDAN, Alexander (ed.). The Oxford Dictionary of Byzantium. Vol. II. New York: Oxford University Press, 1991, p. 1224).

Celelalte 19 mănăstiri din Sfântului Munte Athos, au fost fondate ulterior anului 963 având ca model Marea Lavră. Toate mănăstirile athonite atunci când au fost înfiinţate au fost dotate cu biblioteci care conţineau atât operele Sfinţilor Părinţi, cât şi alte lucrări ale literaturii greceşti ori romane.

Împăratul Ioan al III-lea Dukas-Vatatzes (1222-1254) al Imperiului Bizantin din Exil aflat la Niceea, l-a trimis pe Nichifor Blemmydes în unele oraşe ale imperiului şi chiar la Muntele Athos „pentru a cumpăra, sau, la nevoie, pentru a copia sau rezuma manuscrise preţioase” (TATAKIS, Basile. Filosofia bizantină. Traducere din limba franceză de Eduard Florin Tudor, studiu introductiv şi postfaţă de Vasile Adrian Carabă, prefaţă de Émile Bréhier. Bucureşti: Editura Nemira: 2010, p. 286).

Faima bibliotecilor athonite l-a determinat pe istoricul David Brewster să afirme că „nu există niciun dubiu că Constantinopolul sau Athosul au contribuit cu un număr mare de manuscrise, ce se găsesc în diferite părţi ale Europei (în diferite biblioteci sau muzee, n. n.)” (BREWSTER, David. The Edinburgh Encyclopaedia. Vol. XII. Philadelphia: Published by Joseph and Edward Parker, 1832. Disponibil online la adresa: http://bit.ly/1LU1llv

Articol scris de Silviu – Constantin Nedelcu pentru numărul 78 al Revistei Dimitrios

Sursa foto: http://www.doxologia.ro/