Puțini sunt cei care, ajunși în fața duhovnicului, au bucuria să constate că nu au nimic de iertat, că sunt împăcați cu toată lumea și că eventualele răutăți pricinuite de semeni au fost accidente de care nici măcar nu își mai aduc aminte. Rememorez chipurile acestor fericiți care nu mai știu nici măcar dacă lucrurile s-au petrecut cu adevărat, malițiozitatea actelor și vorbelor celor din jur rămânând un abur fără consistență și cu o existență dubitabilă. Ei mi-au fost modele pentru actualizarea cuvântului evanghelic din cea de-a XI-a duminică după Rusalii. În cadrul Sfintei Liturghii s-a citit Pilda datornicului nemilostiv (Matei XVIII, 23-35), pericopă pusă în legătură cu dialogul despre iertare, pe care Mântuitorul Hristos îl avea cu ucenicii Săi.

Textul e cunoscut; imensa datorie a unui slujbaș este iertată de stăpânul său, dar el nu dovedește aceleași sentimente de milă și dragoste pentru un coleg de serviciu, care îi datora o sumă de 600.000 de ori mai mică. Lui i se iertaseră 10.000 de talanți (echivalentul a 2 miliarde de lei!!!), iar el nu a fost în stare să păsuiască un amărât care îi datora 100 de dinari (echivalentul a trei salarii lunare, să zicem 3.000 de lei). Te întrebi, cum e posibil așa ceva? Cum poți fi atât de nerecunoscător? Am în minte și gesturile înflăcărate de dorința de a împărtăși bucuria cu ceilalți a atâtor oameni, după un examen, după un succes, ori după ieșirea dintr-o încercare. E firesc să dai mai departe din bucuria și încrederea primite, de aceea comportamentul slugii nemilostive este odios, dezagreabil în cel mai urât-mirositor mod cu putință. El pare să se așeze cu lejeritate în panoplia personajelor care au caricaturizat firea umană, ca bogatul nemilostiv față de Lazăr sau nebunul căruia îi rodise țarina.

Vedeți, însă, că Domnul se folosește de o pildă pentru a releva adevăruri spirituale, de o importanță covârșitoare pentru viața noastră în eternitate. Nu degeaba spune mai întâi o povestioară și, abia apoi, le transmite apostolilor tâlcul parabolei: „Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (v. 35).

Iertarea! Oh, ce chestiune dificilă! Cât de greu este să ierți cu adevărat! Să ne analizăm cu atenție, vă rog! Nu-i așa că de multe ori așteptăm să fim rugați să iertăm? Să ni se facă temenele? Să ni se dea un cadou, o răscumpărare, ceva? Și… nu încercăm un sentiment de biruință când îl vedem pe celălalt cum vine spășit? În cazul în care se întâmplă toate acestea, simțim și plăcerea de a-i reproșa greșeala, de a-l mustra, deși apare ca evidentă conștientizarea faptei de către cel vinovat. Iar cel mai important aspect ține de miza iertării; dacă greșeala poate fi iertată. Constatăm că între noi faliile se măresc de la stadiul de râpe incomode, dar ușor de depășit, până la abisuri imposibil de traversat într-o viață de om. Mă apasă chipurile încleștate ale celor care nu-și uită frații pentru o bucată de pământ, colegul pentru o promovare necinstită sau tatăl pentru o bătaie din copilărie. Durerea lor e sinceră și o înțeleg. Ce mă doare este că terapeutica noastră, a celor de lângă ei, eșuează.

Să învățăm de la Stăpân! Când în fața lui vine datornicul cu imensul credit de jumătate de miliard de dolari, cu neputință de plătit în multe generații, Stăpânul îl condamnă la temniță și torturi. Asta e bunătate? Nu, asta e pedagogie, pentru că iată ce urmează. Debitorul cade în genunchi și cere răbdare, pentru că va plăti tot. Serios? Cum poți fi atât de mincinos? Un calcul simplu arată că îți trebuie 150.000 de ani să achiți datoria. Tu o știi, Stăpânul o știe. O să spună că îți bați joc de el! Dar, nu! Surpriză: „milostivindu-se de el, i-a dat drumul și i-a iertat și datoria” (v. 27). A venit pentru o amânare și a plecat deplin iertat. Nu cred să fie pe pământ vreo instituție bancară să aibă milă între clauzele contractului de împrumut, ori altcineva care să poată uita de 500 de milioane de dolari. Dacă există, atunci este limpede că a înțeles dumnezeiasca pildă a iertării divine. Una caracterizată de generozitate necondiționată și de instantaneitate.

Să ne gândim bine când cineva vine să-și ceară iertare, să ne gândim dacă nu cumva și noi suntem iertați de semeni, de colegi, de vecini, de frați, de părinți, de parteneri de trafic, de prieteni și, mai ales, de Dumnezeu. Sau, știți ceva? Să nu ne mai gândim deloc; să iertăm, pur și simplu!

Articol scris de Pr. Paroh Mihai Gojgar pentru numărul 81 al Revistei Dimitrios