Alexandra NICOLAESCU (articol apărut în nr. 111 al Revistei Dimitrios)

Timpul rămâne una dintre principalele probleme ale omului modern. Mereu căutăm să câștigăm cât mai mult timp liber. Uităm că noi, oamenii, dăm valoare timpului, care ne este dat pentru desăvârșire sau condamnare. Noi alegem calea. Fără noi, timpul nu are nicio valoare sau rost. Așadar, activitățile noastre trebuie să fie alese cu înțelepciune.

La întrebarea pusă în titlu, mulți studenți răspund: Nu. Nu au timp și pentru voluntariat. Mai ales dacă nu simt nevoia de a dărui ceva celorlalți. Una dintre tentațiile studentului este modul în care alege să-și petreacă timpul, de a merge la un curs sau nu. Invitația la un suc pare mult mai interesantă decât o oră dăruită unor copii sau unor bătrâni din centre. Pe fondul alegerii, deseori, neinspirate a specializării, practica obligatorie din timpul facultății este, pentru mulți studenți, o corvoadă. Drept urmare, puțini studenți mai sunt dispuși să facă și voluntariat. Vacanța de vară este mult așteptată, iar voluntariatul în timpul verii este exclus.

Sunt însă și excepții: acei studenți pasionați de ceea ce și-au ales. Aceștia sunt dispuși să-și petreacă timpul liber în activități constructive și benefice pentru cei mai puțin avantajați de viață. Mai mult, unii dintre aceștia au și o slujbă. De cele mai multe ori, programul este foarte solicitant și abia mai lasă loc pentru școală. Este greu să-și găsească o zi liberă pentru a aduce bucurie pe chipul unor copii din spital, de exemplu, dar nu imposibil? Discernământul este necesar în administrarea timpului nostru, pentru că vom da socoteală pentru cheltuirea lui.

Invocata lipsă a timpului este, însă, de cele mai multe ori, doar o scuză. Voluntariatul, prin definiţie, nu este remunerat și aceasta îl face neatractiv în ochii tinerilor. Dar principala cauză a neimplicării acestora este faptul că părinții, profesorii, societatea nu promovează voluntariatul și valoarea acestuia în dezvoltarea tânărului, atât profesional, cât și duhovnicesc. Avem nevoie în comunitățile noastre de exemple de oameni care au devenit mai buni după experiențele dobândite în timpul voluntariatului.

Monica DAMIAN (articol apărut în nr. 111 al Revistei Dimitrios)

Suntem ispitiți de diavol în fiecare clipă, căci „…Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Însă, nu poate face rău nimănui fără îngăduința lui Dumnezeu. Atunci când omul este stăpănit de duhuri necurate, nu se mai comportă ca o persoană independentă; toate acțiunile lui sunt dirijate de duhul viclean (Arhim. Nectarie Moulatsioti, Despre farmece și cum pot fi ele dezlegate, p. 25).

Manifestările posedării demonice le putem observa în fața icoanelor, a Sfintelor Moaște, a Crucii, a Sfintelor Taine, întrucât demonii nu suportă lucrurile sfinte, fapt dovedit și de minunea vindecării unui tânăr din Patra, petrecută în ajunul praznicului Sfântului Cosma. Acest tânăr, legat cu lanțuri, a fost așezat în partea de nord-vest a bisericii, unde a fost adusă o icoană și pusă deasupra lui. Diavolii, însă, au aruncat-o, neputând-o suporta. A doua zi, după otpustul Sfintei Liturghii, cel posedat de duhuri necurate a fost împărtășit, moment în care demonii au ieșit, spunând: „M-am făcut bine! Slavă Ţie, Dumnezeule! Doamne, miluieşte! Sfântul Cosma m-a vindecat! Dezlegaţi-mi lanţurile!”.

Remarcăm, deci, că Sfânta Euharistie este un medicament pentru cel ce primește Dumnezeieștile Taine ale lui Hristos, însă împărtășirea rară  poate fi o cauză a ispitelor noastre, fapt ce reiese dintr-o întâmplare din viața Sfântului Macarie Egipteanul. Fiind ispitit de o femeie „frumoasă la chip”, un egiptean  merge la un vrăjitor, rugându-l ca prin farmecele sale, femeia să fie izgonită de soț și să-l iubească pe el. Dar, neputând să o determine să cadă în păcatul desfrânării, a transformat-o într-o asemănare de animal.  Dându-și seama că este lucrarea vrăjmașului, soțul ei o duce la Cuviosul Macarie. Acesta a turnat apă sfințită pe capul ei, făcându-o să aibă chipul de femeie. Sfântul o sfătuiește să meargă des la biserică și să se împărtășească, explicându-i care este cauza ispitei ce o avusese:  „a venit asupra ta acea ispită, fiindcă cinci săptămâni au trecut de când ai fost părtaşă dumnezeieştilor Taine”. Însă, nu numai Sfânta Euharistie alungă demonii, ci și participarea la Taina Sfântului Maslu și la Sfânta Liturghie. Astfel, o femeie demonizată adusă la Mănăstirea Sfântului Gherasim din Kefalonia este tămăduită prin participarea la Liturghie și ungerea cu untdelemn sfințit. Femeia mărturisește, mai târziu, că simțea că îi iese din trup ceva puternic în timpul Liturghiei. În momentul ungerii cu untdelemn sfințit, demonizata s-a ridicat și a zis: „Nu-i de ajuns că popa al bătrân care trăiește aici nu-mi dă pace zi și noapte?… Acum vii și tu cu untdelemnul: O să mă ardeți voi doi!”.

O altă minune se petrece într-o insulă din Republica Fiji. Un ieromonah, în timpul vizitei unui bolnav la spital, a auzit țipetele îngrozitoare ale unei fete, din celălalt colț al culoarului. Mergând la ea, părintele a închinat-o cu crucea ce avea părticele din Cinstitul Lemn al Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și, în cele din urmă, a introdus crucea  în gura bolnavei. Prin puterea crucii, fata s-a liniștit.

Din prezentarea câtorva minuni cu oamenii demonizați, remarcăm puterea pe care o are împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, participarea la Sfânta Liturghie, ungerea cu untdelemn sfințit de la Sfântul Maslu, apropierea de Sfânta Cruce, agheasma asupra demonilor vicleni. Așadar, să ne ferim de patimi și să ducem o viață duhovnicească, astfel încât diavolul să nu pună stăpânire peste noi, pentru că atunci „Când sufletul, supunându-se patimilor, predă virtutea deprinderii păcătoase, respinge împărăţia lui Dumnezeu şi trece sub stăpânirea aducătoare de stricăciune a diavolului” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR (articol apărut în nr. 111 al Revistei Dimitrios)

În ziua în care apare numărul de faţă al revistei noastre, 16 octombrie, Biserica Ortodoxă îl cinsteşte pe Sfântul Mucenic Longhin Sutaşul, martor la Cinstitele Pătimiri ale Mântuitorului Hristos. Sfântul se află reprezentat şi în biserica noastră, în absida de nord, deasupra stranei femeilor.

Sutaş sub comanda lui Pilat, a fost pus de pază atât la Răstignire, cât şi la mormânt. Văzând minunile care au însoţit moartea Domnului (cutremurul de pământ, eclipsa de soare, pietrele care se despicau), a strigat: „Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27, 54). Împreună cu alţi doi ostaşi romani, a refuzat mita iudeilor ca să tăgăduiască Învierea Domnului. A preferat să îşi abandoneze serviciul militar, să se boteze şi să-L propovăduiască pe Hristos în Capadocia. Pârât că face misiune pentru creştini, vânat ca martor esenţial al Învierii lui Iisus, a fost decapitat, iar capul i-a fost trimis la Pilat şi la iudei şi aruncat în gunoi. Peste mulţi ani, o văduvă oarbă, care tocmai îşi pierduse unicul fiu, l-a visat pe Sfântul Longhin, care i-a indicat locul unde se află capul său. Săpând cu mâinile, nefericita şi-a recăpătat vederea şi a primit şi darul de a-l zări în vis pe fiul său, alături de Sfântul Longhin. A îngropat trupul fiului alături de capul sfântului, a zidit o biserică frumoasă deasupra şi şi-a dobândit liniştea sufletească.

Nu este o filă de sinaxar, ci o paradigmă pentru multe din episoadele vieţii noastre. Pierzând mult sau multe, orbiţi de durere şi însinguraţi, găsim izbăvire prin mila lui Dumnezeu şi întâlnirea providenţială a unui om sau unei comunităţi. Poate fi o biserică, un preot sau un sfânt care ne transmite un mesaj din veşnicie. Nu toate apar în vis, asta ca să nu dăm importanţă plăsmuirilor nocturne ale minţii. Dimpotrivă, visele ne pot păcăli foarte uşor. Dumnezeu găseşte căi potrivite pentru fiecare dintre noi să ne spună voia Sa. Ascultând-o cu atenţie şi fidelitate, ne putem găsi liniştea cugetului, puterea de a distinge culorile lumii (discernământul mult-iubit şi dorit de Părinţii Bisericii). Ridicaţi ochii spre chipul sfântului din absida de miazănoapte! Acum este nerestaurată, în curând va fi curăţată, mulţumită donaţiei a doi tineri din biserică, şi vom vedea mai limpede chipul unui model pentru toţi.

„Văzut-ai pe Mântuitorul răstignit şi luminându-te cu Razele Lui, ai fugit de întunericul cel preaadânc al necunoştinţei şi te-ai îndreptat către Dumnezeiasca Cunoştinţă, crezând că Cel Ce Se vede, este Dumnezeu. Pentru aceasta şi chinuindu-te te-ai numărat cu cetele mucenicilor, veselindu-te, Sfinte Mucenice Longhin, Preafericite. Cu care împreună roagă-te lui Hristos, Dumnezeu, iertare de greşeli să dăruiască celor ce cinstesc cu dragoste sfântă pomenirea ta” (Sedealna Sfântului Longhin).

Cu rugăciunile sale şi ale tuturor sfinţilor, Dumnezeu să ne întărească şi să ne miluiască!

Daniel JORA (articol apărut în nr. 110 al Revistei Dimitrios)

Am terminat liceul și mă uit în oglindă. Ce văd în ochii mei? Nimic. Ce lucru concret știu să fac? Niciunul. Cum așa, că doar am 12 ani de școală? Cine a investit în mine răbdare sau afecțiune? Cine a dorit să mă formeze? Ce profesori au dorit să rămână nemuritori în inima mea dându-mi ceva din sufletul lor? Simt că nu am rădăcini și acum: încotro, Doamne? În curând, începe anul universitar, iar eu am uitat cam tot ce am învățat. Știu că limba română m-a ajutat să mă exprim, matematica, să aprofundez lucruri sau să gândesc mai adânc, geografia mi-a arătat cât de frumoasă e România noastră, ora de religie mi-a inspirat valori, care, așa cum spunea Părintele Stăniloae, mențin sănătatea sufletului. Având toate aceste abilități, parcă nu e suficient și nu sunt pregătit să merg mai departe.

– Încotro, Doamne?

-„S-au risipit planurile tale, ai căzut cu duhul şi ai obosit, să ştii că «De la Mine a fost aceasta». Tu ţi-ai făcut planurile tale şi le-ai adus înaintea Mea, ca Eu să le binecuvîntez. Dar Eu vreau ca tu să Mă laşi pe Mine să conduc toate împrejurările vieţii tale şi atunci toată răspunderea va fi a Mea, căci e prea grea pentru tine această povară şi tu unul nu vei putea să te isprăveşti cu ea, întrucât tu eşti doar o unealtă şi nu te vei descurca singur. (Acest [fragment] reflectă o taină a rugăciunii profunde, taină, care se descoperă în convorbirea lui Dumnezeu cu sufletul omului. Părintele Serafim [de Virița] l-a adresat unui fiu duhovnicesc, episcop, aflat în detenţie)” (sursa: logos.md/2008/01/22/de-la-mine-a-fost-aceasta/)

Dacă îți place muzica, toată viața ta, toate gândurile, atitudinile și gesturile vor fi colorate de muzică, chiar dacă ajungi student la o facultate care inițial nu trezește prea mare interes și nu promite să ofere prea multe. Indiferent de decizia luată, în ceea ce privește alegerea unei facultăți, un lucru este sigur: nu îți aduce bucurie decât dezvoltarea darurilor primite de la Dumnezeu, pentru că „din puterea de jertfă iese puterea de viață” (Prof. Adrian Lemeni).

Ana-Cristina ŢURLEA (articol apărut în nr. 110 al Revistei Dimitrios)

Pentru mulţi tineri, printre care şi enoriaşi ai Bisericii „Sfântul Dumitru-Poştă”, luna octombrie este asociată cu începutul anului universitar. Boboc sau nu, la licenţă sau master, fiecare student aşteaptă nerăbdător noul an universitar. Pentru mine, însă, lucrurile stau puţin diferit. Pe de-o parte, încep anul II ca doctorand la Facultatea de Matematică şi Informatică din cadrul Universităţii din Bucureşti, iar pe de altă parte, urmează un nou an ca asistent universitar în cadrul aceleiaşi facultăţi.

Începând să predau încă din anul II de Master, trecerea din fața catedrei în spatele acesteia a fost destul de bruscă. Deşi am avut puține ore la început, experienţa a fost frumoasă, motivându-mă să îmi doresc să predau mai mult. Astfel, după terminarea studiilor masterale m-am înscris, fără să stau prea mult pe gânduri, la admiterea la doctorat, urmând ca în câteva luni să candidez la concursul pentru ocuparea unui post de asistent universitar. Şi aşa am ajuns să fiu simultan şi student (doctorand) şi cadru didactic (asistent universitar). Emoţiile prezentării proiectelor în calitate de student în faţa profesorului, s-au transformat în emoţiile prezentării suportului de laborator în faţa studenţilor. Diferenţa destul de mică de vârstă dintre mine şi studenţi şi atitudinea mea prietenoasă au creat un mediu plăcut, relaxant, atât pentru mine, cât şi pentru ei. Ştiind cât de importantă este comunicarea dintre student şi cadru didactic, am încercat să fiu deschisă în fața studenților şi să le vin în ajutor ori de câte ori au avut nevoie. Mereu am apreciat acei profesori dedicaţi meseriei, care, pe lângă dorinţa de a-şi împărtăşi cunoştinţele, au făcut tot posibilul să ne ajute să asimilăm cât mai multe informaţii, dar să ne şi formeze ca oameni, ei rămânând pentru mine un exemplu în cariera mea universitară. Încerc să îi încurajez pe toţi şi îi îndemn să dea tot ce pot în ceea ce fac. Până acum, am învăţat multe lucruri de la profesori, acum a venit momentul să învăţ de la studenţii mei. Am cunoscut oameni dintr-o altă perspectivă.

Pe zi ce trece îmi place tot mai mult ceea ce fac.

Bunul Dumnezeu să fie alături de toţi studenţii în noul an universitar, să îi lumineze şi să le dea spor la învăţat, iar tuturor cadrelor didactice să le dea putere de muncă şi răbdare.

Teodora ŢURLEA (articol apărut în nr. 110 al Revistei Dimitrios)

Să fii student la medicină, în primul rând, e un dar. Spun asta pentru că ai şansa de a cunoaşte şi înţelege fiinţa umană în toată complexitatea ei. Acesta este primul lucru pe care l-am învăţat când am intrat la facultate, că omul trebuie înţeles ca un ansamblu: trup, psihic şi suflet. Nu poţi vindeca total o persoană dacă ignori vreunul dintre aceste elemente.

Din nefericire, am observat lipsa de interes a colegilor mei şi, mai trist, a profesorilor asupra sufletului, excluzându-l complet, adesea. Cred că acesta este un mod de a se detaşa de anumite greutăţi, de anumite întrebări, dar, procedând astfel, îşi pierd darul, devin asemenea unor mecanici ce caută să mai repare, să mai aducă mici îmbunătăţiri. Ori omul nu este doar un aparat şi oricât s-ar vrea a crede că nu a existat un Creator, niciun inginer nu ar putea crea un asemenea complex de sisteme ce interacţionează între ele şi au capacitatea de a se adapta condiţiilor variate de mediu. Mi s-a părut trist să mergem la sala de disecţii şi să privim trupurile neînsufleţite ca un obiect de studiu, ca un atlas, pe care îl răsfoieşti în perioada examenelor şi apoi, îl uiţi într-un colţ.

În al doilea rând, să fii student la medicina înseamnă să fii un luptător. Trebuie să ştii de la început, când ai plecat de acasă, mai ales dacă mai vii şi din provincie, să îţi pui în bagaj şi mult curaj. Trebuie să fii înarmat cu răbdare, dăruire, prudenţă şi peste toate să pui dragoste, restul se vor adăuga pe parcurs.

Primul an a fost, iniţial, şocant şi prin asta nu mă refer la cantitatea de informaţii, la examenele ce nu mai păreau că se vor termina, la ritmul rapid în care trecea fiecare zi, fiecare săptămână. Nu. Cel mai tulburător a fost contactul direct cu moartea. Însă şi acest lucru face parte din dar pentru că îţi oferă o altă perspectivă asupra vieţii, îţi dai seama cât de firav este omul. Dar prea puţini ştim un lucru: în fiecare clipă noi murim, pentru că, practic, între două bătăi ale inimii trupul nostru este mort, suntem zero, iar Dumnezeu este acolo şi menţine mecanismul viu. Deci, dacă este aşa, cum putem avea vreo îndoială referitoare la Înviere? M-a pus pe gânduri faptul că, adesea, vedem, dar nu vrem să înţelegem.

Acum, aştept cu nerăbdare să îmi continui călătoria în noul an universitar ce abia a început pentru a descoperi tainele ființei umane.