SOLUŢIA TUTUROR PROBLEMELOR

logoPr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR

«Să-ţi scrii pe inimă: cine se înstrăinează de Sfintele Taine, acela este fără har, adică nu îl are pe Duhul Sfânt. Iar cine nu îl are pe Duhul Sfânt, acela nu este al lui Hristos» (Sfântul Teofan Zăvorâtul, 1815-1891).

A vorbi despre Duhul Sfânt fără a-L avea pe Duhul Sfânt ţine de inutilitate, de nesăbuinţă, chiar. Cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi se împărtăşeşte prin Hristos în Biserică. Un dialog pe tema Mângâietorului poate să apară între inimile celor care gătesc locaş Porumbelului de la Iordan în ei înşişi. Şi, poate şi mai bine, celor care nu gătesc locaş, ci se deschid pentru a-Şi face El Însuşi locaş, unde şi cum voieşte, în noi, spre plinirea celor slabe şi neputincioase ale noastre, aşa cum spunem în rugăciunea închinată Lui, Împărate Ceresc, sau cum cerem în slujba din ziua Sfintei Treimi: „Dumnezeule, Sfinte Duhule, Care tuturor împarţi darurile Tale şi toate le faci cu voia, suflă şi întru noi Darul Tău cel purtător de lumină”.

La Pogorârea Duhului Sfânt, limbi de foc au venit deasupra ucenicilor Domnului, încât ei au putut grăi în toate limbile pământului. Au reuşit să găsească mijloacele de a ajunge la sufletele tuturor. Ei, cei neînvăţaţi, s-au făcut înţeleşi de toţi. Deci, Rusaliile reprezintă şi un simbol al păcii dintre oameni, dintre popoare. „Pacea oamenilor depinde de măsura în care ei se regăsesc în Duhul Adevărului, este deci înainte de toate o problemă spirituală, chiar dacă ea se manifestă pe plan politic, social, economic, cultural, educativ ori moral. Toate problemele oamenilor sunt probleme de conştiinţă, iar conştiinţa nu-şi află pacea decât în domeniul religiosului” (Valeriu Gafencu).

Atunci, dacă toate problemele se pot rezolva pe tărâmul religiosului, concluziile sunt simple: dobândirea Duhului Sfânt înseamnă pacea mult-dorită: cu noi înşine şi cu semenii. Este vorba de situaţia pe care o descrie poetul Traian Dorz: „Ferice de cei ce sunt surzi la zgomotul lumii, dar aud şoapta dulce a Duhului Sfânt”. Prin cele şapte Sfinte Taine, Izvorul de Viaţă ne întăreşte, însufleţeşte, bucură şi înfrăţeşte. Nădăjduim să experiem acest gând împreună, în Biserica „Sfântul Dumitru-Poștă”.

jos

ATELIER DE PICTURĂ LA BISERICA „SFÂNTUL DUMITRU-POŞTĂ“

Curs-Pictura_1Florina ILIE

Parohia „Sfântul Dumitru-Poştă” a iniţiat, în data de 28 mai 2017, un nou program artistic ce se va desfăşura în fiecare duminică, începând cu ora 12, în curtea bisericii: cursuri de pictură. Acestea reprezintă o invitaţie la momente de zâmbete colorate, de exprimare a noastră în culori sau, pur și simplu, la un exercițiu de eliminare a stresului. Sub îndrumarea doamnei profesor Delia Orman, am parcurs etapele trecerii de la trasarea liniilor și importanța lor, până la creionarea, de data aceasta, a unor pești de diverse dimensiuni, forme, culori. Doamna profesor Orman este o tânără absolventă a Facultății de Arte, ce ține cursuri de pictură de patru ani atât copiilor, cât și adulților și care ne-a împărtășit câteva gânduri din propria-i experiență artistică:

  1. E mai ușor să lucrezi cu copii sau cu adulți?

Cu copiii e mai greu, pentru că arta ar trebui să fie o chestiune spontană în care fiecare îşi dezvoltă sămânța și care, ulterior, crește natural, mai ales, prin experiment. Doar că la copii funcționează mai puțin, datorită îngrădirii imaginației lor, pe motiv că o floare, de exemplu, „trebuie” să arate așa. Educația e direcționată către acest „trebuie”, pentru că nu e ceva palpabil să mâzgălesc foaia ca să învăț ce înseamnă linia; trebuie să arate într-un fel.

  1. Cum putem dezvolta partea creativă a copiilor?

Prin răbdare și experiment către direcția pe care vrea să o perfecționeze.

  1. La adulți cum stau lucrurile?Curs-Pictura_2

Adulții au fost învățați că dacă nu știi să desenezi o plantă cum arată în realitate, înseamnă că nu ești talentat. Și eu cred că fiecare om are abilitatea de a desena ceva: fie că unii sunt mai abstracți, fie că unii au atenţie mărită la detalii. Adulții ar trebui să se reîntoarcă la conștiința de copil, să își dea voie să experimenteze și să nu creadă că nu au talent.

  1. Cum poți determina o persoană care s-a raportat la desen doar în mod tehnic?

Există persoane cărora le place să deseneze forme geometrice și să creeze compoziții cu ele, să le combine astfel încât să obțină o imagine armonică și aici intervine îmbinarea între forma geometrică și cea tehnică. Iar arta te ajută să îți dezvolți emisfera dreaptă prin permisiunea de a greși, de a experimenta și astfel creezi un echilibru între emisfera dreaptă și emisfera stângă.

  1. Ce schimbări ați sesizat la adulți după participarea la cursuri?

Un exercițiu foarte interesant prin care îi învățăm să își descopere simțul tactil, legându-i la ochi și lipind pe foaie diverse materiale (scoarță de copac, frunză, mătase), să le pipăie și să încerce să descrie textura, ce gust, ce culoare ar avea – un fel de sinestezie a simțurilor cu ochii în degete. Arta te învață să vezi în natură detalii pe care înainte nu le percepeai și să ai o conexiune directă cu ceea ce vezi.

  1. Ce motivație credeţi că au oamenii care participă la cursuri?

Cred că vin pentru că sunt suprasaturați de tehnologie, arta nefiind doar o simplă pasiune, cât, mai degrabă, o parte din noi.

Curs-Pictura_3Iată şi câteva gânduri şi impresii ale primilor cursanţi:

Oana Stavăr: „Mi-a plăcut foarte mult pentru că, deși am avut instrucțiuni clare despre cum să trasăm linii, totodată, am avut ocazia să dăm frâu liber imaginației și să creăm propriile desene. Ceea ce mă face să afirm că atelierul ne ajută să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne dezvoltăm creativitatea, și, totodată, e o metodă de relaxare”.

Camelia Buricea: „Consider că prin intermediul acestei lecții introductive am avut oportunitatea de a ne autocunoaște, de a ne depăși propriile limite impuse, de a ne exersa creativitatea și, în final, de a ne bucura de realizările noastre”.

Andrei Buzilă: „Un moment de înălțare sufletească, un moment de comuniune și dialog înălțător între frații aceluiași părinte duhovnicesc. Pe mine desenul mă liniștește, îmi oferă posibilitatea cunoașterii frumosului care există în creația lui Dumnezeu.

Nu sunt în stare să redau tot ce văd frumos, dar arta picturii, a desenului îmi transferă ființa într-o lume a cunoașterii interioare în care există Dumnezeu. Momentul de duminică l-am simţit ca pe o comuniune și o simplitate a inimilor, un dialog la unison, indiferent de vârstă. În doamna profesor am „descoperit” liniștea și o ființă care trăiește arta frumosului, întruchipând simplitatea sfințeniei”.

jos

FRUMOSUL ŞI SACRUL ÎN VIAŢA COTIDIANĂ

Peripatetice_2Justinian CONSTANTINESCU

La iniţiativa doamnelor profesor Carmen Bulzan şi Gabriela Gîrmacea, şi cu sprijinul Părintelui paroh Mihai Gojgar, pe data de 26 mai, ora 11, a avut loc evenimentul cultural „Frumosul şi Sacrul în viaţa cotidiană – Întâlniri peripatetice în Grădina Botanică”.

Doamna profesor Carmen Bulzan a deschis cursul de creaţie literară printr-o scurtă, dar emoţionantă, prezentare a motivaţiei alegerii temei, precum şi scopul organizării unor astfel de minunate evenimente. A urmat formularea, din partea grupului participant, a unor sinonime pentru „frumos” şi „sacru”, contribuţie la vocabularul nostru artistic ce s-a dovedit foarte generoasă. Şi, pentru a rămâne în acest cadru, doamna Carmen a solicitat fiecărui participant să rememoreze şi să evoce un moment în care a simţit că trăieşte plenar frumosul şi sacrul în forma lor cea mai pură.  Au existat şi două exerciţii de creativitate care au înfrumuseţat acest eveniment artistic: primul, prezentarea de către doamna Carmen a tehnicii Haiku şi exersarea aptitudinilor creative urmând această tehnică, simplă, dar deschizătoare de perspective poetice nebănuite. Apoi, doamna profesor Gabriela Gîrmacea a prezentat tehnica creativă dadaistă, prin care se extrage un anumit text, se decupează fiecare cuvânt din el şi se solicită participanţilor să compună un text, fără a se cunoaşte cel original. Au fost extrase trei pasaje din broşura „Scrisori literare către o doamnă” a autorului spaniol Gustavo Adolfo Bécquer. Acestea au fost recompuse în stilul nostru propriu, iar ideile rezultate, deşi nu au fost fidele  celor originale, au avut valoarea lor artistică apreciată de juriul ad-hoc al organizatorilor.

În încheiere, s-au prezentat câteva concluzii legate de tema evenimentului şi s-au realizat câteva poze de grup spre aducere-aminte că un grup de tineri visători au trăit frumosul şi sacrul în Grădina Botanică, într-o romantică zi ploioasă de mai.

Peripatetice_1

subsol

EROI VOR FI CÂT NEAMUL ROMÂNESC!

18641554_10210718865986350_1382238091_o

Justinian Constantinescu

Posada, Rovine, Podu Înalt, Călugăreni, Plevna, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz – momente de jertfă şi locuri adăpate cu sânge românesc, pietre de hotar ce reprezintă temeliile României moderne şi contemporane. Au fost vremuri de restrişte, neguroase, tulburi, cutremurătoare, care parcă împlineau acele cuvinte proroceşti ale Mântuitorului Hristos: „Şi stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri se vor clătina”.

Cu toate acestea, ne-am ridicat de la pământ, am scuturat tina de pe haina sfâşiată, ne-am pansat rănile sângerânde şi am ridicat fruntea către Cer. Iar în ochii noştri, oglinzi fidele ale sufletului omenesc, au strălucit cu încăpăţânare, cu licăriri orbitoare pentru duşmanii neamului, credinţa, nădejdea şi dragostea. Credinţa strămoşească în Dumnezeu. Nădejdea în mila Lui. Şi dragostea de Dumnezeu nestrămutată, de pământul în care ne-am născut şi de neamul în care ne-a hărăzit El să ne împlinim destinul.

Prinos de recunoştinţă şi glorie eternă eroilor români „căzuţi pe toate câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră” (cerere din Ectenia Mare la Ieşirea cu Cinstitele Daruri din cadrul Dumnezeieştii Liturghii)!

jos

O FILĂ DE ALBUM DE FAMILIE – Editorial

18641554_10210718865986350_1382238091_o

Pr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR

Pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a rostit în Parlamentul României memorabilele cuvinte: „Suntem independenţi! Suntem naţiune de sine stătătoare!”. S-au împlinit de curând 140 de ani de la acel moment. Câţi ne mai aducem aminte de acea zi? În ce mod mai preţuim astăzi jertfa eroilor din Războiul de Independenţă? Mass-media a acordat spaţii largi cinstirii zilei de 9 mai, dar, vai!, nu din considerente de preţuire a istoriei naţionale, ci pentru elogierea Declaraţiei Schuman. Pe 9 mai 1950, ministrul de externe francez, Robert Schuman, propunea o nouă organizare a Europei, o Comunitate supranaţională, punctul de început al Uniunii Europene, al unei structuri cu reale probleme şi care a cunoscut primul mare şoc de curând – Brexit.

De aceea, vă propunem o ediţie dedicată Independenţei de Stat a României. Să ne aducem aminte de eroii căzuţi la Griviţa, Plevna, Rahova. De prezenţa preoţimii române alături de ostaşi şi de jertfa lor. De incredibilele poveşti ale unor eroi ca George Şonţu. Şi de faptul că românii nu sunt nişte laşi, nişte trădători sau oameni cu suflet slab, aşa cum se tot vehiculează în ultimii ani de aşa-zis specialişti în istorie. Ci au născut fapte eroice, care au inspirat respectul întregii lumi.

Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii (Nicolae Iorga). În prag de Înălţarea Domnului, Zi a Eroilor neamului, vă oferim o filă din albumul familiei noastre româneşti. Suntem datori să cunoaştem, să respectăm şi să iubim sacrificiul strămoşilor noştri!

jos

DESPRE CURAJUL MĂRTURISIRII

18641554_10210718865986350_1382238091_oDaniel CANTOREANU

Pentru marea parte a credincioșilor parohiei noastre, dacă nu pentru toți, un invitat reprezintă un prilej de mare bucurie și, de ce nu, o dovadă de înfrățire. Serile catehetice, care au loc în fiecare vineri seara la Biserica „Sfântul Dumitru-Poştă”, sunt un semn că părintele nostru dorește să ne împărtășească din roadele credinței drepte, iar participarea noastră, faptul că noi gustăm din ele.

Seara-cateheticaCu același gând a fost prezent printre noi un părinte de care comunitatea noastră s-a atașat foarte repede, Ieroschimonahul Ioan Șișmanian, de la Mănăstirea „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Petru-Vodă. Preacuvioșia sa a venit să ne vorbească despre o virtute, greu de îndeplinit şi tot mai rară în zilele noastre: curajul mărturisirii.

Seara a început cu rugăciunea pentru primirea obişnuitei binecuvântări. Apoi, într-o liniște desăvârșită, Părintele Mihai a deschis seara cu o întrebare profundă: „Cum putem noi să mărturisim, în România secolului al XXI-lea, în care nu mai avem (cu darul lui Dumnezeu, până acum) războaie sau prigoane precum în veacul trecut sau în alte vremuri?”. Actualitatea acestei întrebări ascunde în spate întreaga învățătură ortodoxă, deoarece nu putem mărturisi fără a avea pe Hristos, fără a asculta de Hristos și fără a trăi în Hristos.

Cugetările noastre, dar și frământările au fost liniștite de invitatul surpriză cu mare tact, deoarece acesta a avut o ucenicie a mărturisirii: a învățat de la un adevărat mărturisitor al temnițelor comuniste: Arhimandritul Iustin Pârvu, cuviosul care i-a fost stareț și duhovnic aproape 20 de ani, urmându-l în permanență în călătorii, în muncă, dar și în cuvânt și faptă.

Ce înseamnă mărturisirea? Cum putem noi mărturisi? Nu putem mărturisi fără să iubim. Lecția de bază pe care ne-a așezat-o în suflet a fost una de o simplitate mare: să iubim! Să iubim în Hristos și să iubim din toată inima! Dacă noi, creștini ortodocși, nu avem iubire, nu putem mărturisi pe Hristos, deoarece Hristos Însuși este Iubire. Hristos nu ne aduce iubirea, ci El Însuși este Iubirea! Astfel, dacă nu avem iubire, nu Îl putem avea pe Hristos. „Și ce dacă alții se hrănesc din noi? Lasă-i!”. Aceste cuvinte au răsunat ca un tunet, deoarece noi, cei ce ne străduim în acest oraș să viețuim, suntem zilnic bombardați cu mesajul: „Tu ești pe primul loc! Tu contezi! Tu ești centrul universului, nu altcineva!” și, parcă-parcă, ne-am și obișnuit cu această mentalitate. Este un cuvânt greu, dar care ne învață foarte multe. Cum anume? Pare o nebunie, în zilele noastre, să ne lăsăm pe noi înșine să fim devorați de ceilalţi, să alimentăm pe alții din energia, puterea și bunul nostru în mod constant, ba chiar să ne ghidăm viața după acest gând. Însă am fost lămuriți asupra unui lucru: există două cuvinte foarte apropiate, dar și opuse, în același timp: „chin” și „suferință”. Cel care se chinuie e cel care refuză apăsarea sau necazul, mistuindu-i fiinţa cu totul, pe când cel care rabdă are nădejdea că suferința sa are un fundament mult mai adânc: voia Domnului. Chinul distruge, pe când suferința renaște omul. Chinul condamnă, dar suferința îl înalță pe om, dar și pe cei de lângă el.

Locuind în mănăstirea din Neamț, ascunsă de lume, părintele a întâlnit mulţi mărturisitori ai veacului anterior. Mulți au trecut pragul mănăstirii aceleia și unii chiar au rămas, pe veci, acolo, intrând în obște. Astfel, ne-a povestit că, pentru noi, una dintre cele mai bune surse de credință, iubire, curaj și mărturisire o reprezintă învățăturile și cărțile sfinților închisorilor comuniste. Din recomandările sale de bază, fac parte: „Imn pentru Crucea purtată” al lui Virgil Maxim, „Întoarcerea la Hristos” al lui Ioan Ianolide, „Mărturisiri din mlaștina disperării” al lui Dumitru Bordeianu, „Strigat-am către Tine, Doamne…” a Aspaziei Oțel Petrescu, precum și poeziile lui Radu Gyr, Demostene Andronescu, Constantin Oprișan și alții. Pe toți aceștia, părintele nu s-a sfiit a-i numi sfinți ai Bisericii, chiar dacă nu au fost canonizați încă, în mod oficial, deoarece și-au dat întreaga lor viață pentru credință, pentru neamul românesc și pentru ca Hristos să nu fie vândut din nou. Aceste fapte au fost, în toată istoria Bisericii, pomul care a dat roadă bună.

Ultima oră și jumătate a fost marcată de întrebări și mărturii venite din partea credincioşilor, iar gama de subiecte a fost largă: America (unde, uimitor, destui participanți fuseseră), căsătoria, dreapta credință, munca oamenilor etc. Avva Ioan, invitatul nostru, a semnat un „contract în alb” cu părintele nostru paroh, prin care îşi ia angajamentul că ne va bucura cu prezența Sfinției sale cu fiecare prilej de vizită în București, fie de va fi și pentru o jumătate de ceas. Împreună-slujirea noastră să fie către Domnul un semn de dragoste frățească, de bucurie și de mărturisire că Biserica lui Hristos este vie, este întreagă și este aceeași fie în București, fie în Petru Vodă!

jos

TINEREŢE DINCOLO DE ANI

logoPr. Paroh Dr. Mihai GOJGAR

„Dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea…”

Arsenie Papacioc

Cam aşa s-ar putea sintetiza de multe ori gândurile noastre cotidiene: atunci când constaţi că acei tineri nu cunosc bunele maniere, când îşi pierd timpul, când nu studiază, când nu fac alegerile socotite corecte, când dovedesc naivitate, când… când… când… Dar şi atunci când în spectrul vizual ori mintal îţi intră neputinţele fizice ale celor ajunşi la senectute, împietrirea unora, imposibilitatea schimbării unor păreri, rugina unor prejudecăţi.

Fără doar şi poate că Biserica îşi doreşte prezenţa tuturor în familia ei, indiferent de vârsta trupului. Dacă acest număr este dedicat tinereţii, aceasta se datorează aniversării a opt ani de când Biserica „Sfântul Dumitru-Poștă” a devenit Paraclis Universitar, 12 mai 2009. Chemarea în Casa Domnului nu se adresează, însă, doar celor de până în 30-35 de ani. Nicidecum! Tinereţea priveşte starea sufletului, verdeaţa opiniilor, supleţea trăirilor, frăgezimea credinţei. Şi, aşa cum obişnuim să spunem, atributele de mai sus pot fi bifate de toţi cei care au între 10 şi 110 ani. În plus, vă asigurăm că facem şi excepţii la limita de vârstă anunţată.

În pardoseala bisericii, în naos, se află un medalion superb, din piatră naturală, al cărui simbolism îl vom explica integral într-unul din numerele viitoare. Rămânem acum doar la un singur element din acesta: peştii. Trei dimensiuni, adică toate vârstele. Aceeaşi direcţie, spre ancoră – spre Biserică.

O chemare tainică, dar neîncetată pentru tinerii de toate vârstele, pentru oamenii care înţeleg că „tinereţea şi maturitatea nu sunt legate atât de ani, cât de sufletul omului. Dovada tinereţii e fapta”. (Simion Mehedinţi)

Încheiem tot cu un citat de la Părintele Arsenie Papacioc, un tânăr desăvârşit pe toată perioada celor 97 de ani de viaţă: „Cine este bătrân la tinereţe, poate fi şi tânăr la bătrâneţe”.

ITO-2016

jos

UN TÂNĂR CATOLIC A ALES ORTODOXIA

Martial-Orthodox-1

Justinian Constantinescu

Pe 2 mai,  imediat după săvârşirea Liturghiei de la ora 6, a avut loc un eveniment deosebit în sfântul nostru locaş: slujba trecerii la Ortodoxie a unui tânăr catolic de origine elveţiană,  Martial. Părintele Mihai, care a oficiat această slujbă, l-a binecuvântat pe semnatarul acestor rânduri pentru a-i fi naş şi călăuză în tainele Ortodoxiei noului mărturisitor. Toţi cei prezenţi la această Sfântă Taină a Mirungerii am fost copleşiţi de momentele unice pe care le-am trăit alături de Martial, poate şi datorită rarităţii săvârşirii slujbei în viaţa Bisericii. Se putea citi în privirea şi în atitudinea lui pace şi hotărâre, dar şi o adâncă şi nedisimulată emoţie.

La sfârşitul slujbei, împreună cu Părintele Mihai, l-am felicitat şi l-am îmbrăţişat frăţeşte pentru hotărârea sa şi bucuria primirii credinţei ortodoxe.

jos

BIBLIOTECA PAROHIALĂ „CONSTANDIE FILITTI“ ÎŞI AŞTEAPTĂ CITITORII

libraryBogdan Nicolaescu

Proiectul unei biblioteci parohiale în cadrul Bisericii Sfântul Dumitru-Poștă a luat, în cele din urmă, formă concretă. Invitația la lectură este adresată tuturor celor ce mai au încă pasiunea lecturii (de pe hârtie) într-o lume dominată de gadget-uri electronice, dar și celor ce nu „gustă” prea des din plăcerea cititului. Scopul demersului nostru este acela de a aduce cartea acolo unde îi este menit să ajungă: în mâinile și în mințile oamenilor. Numărul volumelor disponibile va crește în perioada următoare, fondul de carte existent deja nefiind încă exploatat la maximum. Bineînțeles, fiind vorba despre o bibliotecă parohială, tematica religioasă a cărților predomină, dar nu este exclusivă: volume din opera unor Dostoievski, Tolstoi, Hemingway, Eco pot fi împrumutate de la biblioteca noastră, ca și diferite titluri istorice sau filosofice. Cărțile pentru copii sunt și ele prezente, biblioteca adresându-se și (foarte) tinerilor cititori. Volumele destinate împrumutului vor ocupa pentru început două corpuri aflate vizavi de pangar.

Pentru început, programul de funcționare a secției de împrumut (întrucât există în plan și o sală de lectură) va fi în fiecare luni între orele 18:00-20:00, și marți între orele 08:00-10:00. Cărțile vor putea fi împrumutate pe baza unei fișe de cititor, fără alte obligații în afara prezentării unei cărți de identitate pentru completarea datelor de contact.

jos

CÂND PESCARUL ŞI PEŞTELE AVEAU ACELAŞI NUME

Pescuirea-minunata-7

drd. Ilie TOADER

Întâia folosire a metaforei „pescarului de oameni“ Îi aparţine Domnului nostru Iisus Hristos la chemarea primilor apostoli: „Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc şi lăsaţi jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei acestea, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele […]. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El“ (Luca 5, 4-11). Episodul e tulburător prin simplitatea sa. Fiii lui Iona şi ai lui Zevedeu erau simpli pescari, deprinşi cu mânuirea mrejelor pe întinsul Tiberiadei. După o noapte pierdută fără folos, vine Hristos şi le vinde un pont. Totul se transformă în minune, iar minunea îşi anunţă dimensiunile cosmice: după noaptea păcatului, omenirea este faţă în faţă cu Dumnezeu, venit în lume spre a-Şi revărsa harul. Apostolii nu îşi dau seama că ei sunt, de fapt, primii pescuiţi; iar adevăratul Pescar este Domnul Hristos, aşa cum subscrie o altă strofă tot din perioada veche a Bisericii: „Pescarule de oameni mântuiţi,/ Care prinzi pentru viaţa cea dulce/ pe peştii curaţi/ din valul vrăjmaş/ al mării păcatului“ („Imnul Mântuitorului Hristos“, în Pedagogul lui Clement Alexandrinul, cca. 150-220). Încă din Vechiul Testament, Ecclesiastul încercase o apropiere între lumea umană şi cea a peştilor, dar nu reuşise suprapunerea celor două planuri (prin metaforă), ci se oprise doar la comparaţie: „fiindcă omul nu-şi cunoaşte vremea; aşa cum peştii se prind în mreaja vicleană, tot astfel se prind fiii omului în vremea cea rea când fără veste cade peste ei“ (Ecclesiast 9, 12). Tema biblică a pescuirii de oameni, valorificată frumos încă de la primii autori creştini, cunoaşte, în aceeaşi perioadă, o răsturnare care adânceşte metafora: Hristos, Pescarul „peştilor curaţi“, este, la rându-I, peşte. Citim din epitaful Sfântului Averchie (cca. 140-216): „Şi mi s-a dat în orice loc ca hrană peştele de izvor,/ foarte mare, curat, pe care l-a pescuit o Fecioară curată,/ iar pe acesta îl da prietenilor continuu spre mâncare/ adăugând un vin curat, amestecat cu apă şi pâine./ […] Cel ce înţelege acestea şi crede la fel, să se roage pentru Averchie“. Decriptarea inscripţiei este la îndemâna oricui: peştele simbolizează pe Hristos euharistic.

Remarcăm uşurinţa cu care alegoria Pescarului-peşte cuprinde taina mântuirii: Hristos-„Pescarul“ este „pescuit“ din ceruri de o „Fecioară curată“, pentru a deveni şi El peşte, adică om. Unii Sfinţi Părinţi vor extinde această temă alegorică. De exemplu, Sfântul Epifanie din Salamina (cca. 310-403), deşi nu mai vorbeşte de Hristos-peştele, spune totuşi despre Sfânta Fecioară Maria (în acelaşi registru conotativ): „Bucură-te, cea plină de har, momeala din undiţa cea nematerialnică, fiindcă în undiţa ta este dumnezeirea“.

Judecând după exemplele de mai sus, am fi înclinaţi să credem că primele trei secole creştine ne-au lăsat poezii nu numai deosebit de înălţătoare, dar şi numeroase. Realitatea este cu totul alta: astfel de creaţii lirice se numără la, propriu, pe degete. Înseamnă că metafora biblică a pescuirii de suflete era frecventă, dacă nu chiar normativă pentru lirismul nesofisticat al imnografiei primare. Se ridică atunci întrebarea firească: de ce, începând din secolul al IV-lea şi până astăzi, expresii precum „Hristos-peştele“ sau „creştinii-peştii“ nu se mai regăsesc deloc în uriaşa moştenire a literaturii şi imnografiei creştine? De ce nu mai este numit Hristos şi astăzi în textele rugăciunilor şi ale cântărilor bisericeşti cu perifraza metaforică „peştele“ (din păcate, accepţiunea figurată cu care circulă acest cuvânt în limbajul curent trimite doar la lumea interlopă)?

Explicaţia depăşeşte culisele textuale. În primele trei veacuri creştine, Biserica a fost aprig persecutată. Oricât am vrea, nu mai putem reconstitui acele clipe – ciocnirea dintre păgânism şi creştinism, mirosul de carne arsă (din Nicomidia celor douăzeci de mii de mucenici), delirul prigonitorilor când intrau în vreo catacombă creştină, afişele care chemau barbarimea în Colosseum, trăirile privitorilor care, pe când aplaudau sfârtecările, mutilările şi crimele, simţeau, paradoxal, cea dintâi pâlpâire a sufletului, primul fior al Vieţii. Totuşi, cu puţină strădanie mai putem retrăi ceva: creştinismul, a cărui forţă năucitoare a spulberat (fără arme!) păgânismul şi moartea şi a deposedat totul, schimbând faţa lumii. În urmă, au rămas vestigiile; iar unul dintre ele este şi simbolul peştelui, în greceşte ihtys, coincizând cu iniţialele sintagmei Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul (Iesous Hristos Theou Yios Soter). Primii creştini foloseau acest simbol pentru a se identifica, evitând, astfel, furia persecutorilor. Înseamnă că metafora peştelui-Hristos avea o semnificaţie practică, nicidecum stilistică. Era un cod secret, cunoscut doar creştininilor. Aşa se face că au supravieţuit până astăzi inscripţii creştine încifrate cu dibăcie, precum cea de pe mormântul lui Averchie sau următoarea, de pe lespedea funerară a unui mormânt din Autun (sfârşitul secolului al II-lea): „Neam dumnezeiesc al Peştelui ceresc, păstrează o inimă curată,/ primind printre muritori izvorul cel nemuritor/ al apei divine; încălzeşte-ţi, prietene, sufletul tău/ în apele veşnice ale înţelepciunii bogate./ Primeşte hrana cea dulce ca mierea a Mântuitorului sfinţilor;/ mănânc-o tu, cel flămând, ţinând în mâinile tale Peştele./ Doresc, deci, să mă satur de Peşte, Stăpâne Mântuitorule./ Aminteşte-ţi de Pectorios, în pacea Peştelui tău“. Jocul iscusit al sensurilor din versurile lui Pectorius, care a înşelat vigilenţa păgânilor scăpând de profanare, mai ascunde o codificare: iniţialele primelor cinci versuri formează, în greceşte, chiar acrostihul ihtys, „peştele“. Acestea erau armele de apărare ale primilor creştini, arme care trădează profunda nobleţe şi rafinare a spiritului celor ce le mânuiau, arme care au anihilat teribilul arsenal torţionar al persecutorilor (textele creştine din acea vreme amintesc de cazurile unor prigonitori chinuiţi de insomnii, fiindcă nu ştiau ce metode de tortură să mai născocească şi care au sfârşit brutal din cauza „stresului“ – precum Claudius Lucius Herminianus din Ad Scapulam lui Tertulian, răpus de ciumă şi devorat de viermi). Tocmai când părea definitiv consacrată, metafora dispare din textele creştine. Acest lucru se întâmplă către sfârşitul secolului al III-lea.

Deşi persecuţiile nu încetaseră, criptograma Hristos-Peştele devenise notorie şi păgânilor, încât folosirea ei risca autodemascarea. Rămâne posterităţii ca o figură de stil moartă, ieşită din uz odată cu încetarea funcţiei sale practice, însă plină de viaţă: e o secvenţă, un instantaneu literar care a imortalizat trudele zorilor, o rostire încărcată de ecourile mereu vii ale unei înfruntări teribile. „Peştii“ nu tac, îşi strigă trecutul! Spuneam că reconstituirea e imposibilă, nu şi restituirea.

ziarullumina.ro/cand-pescarul-si-pestele-aveau-acelasi-nume-36354.html

jos