„Nu ştim cum să ne esplicăm…“
Mihai EMINESCU
Nu ştim cum să ne esplicăm împrejurarea că, de câtva timp încoace, apar în foaia oficioasă propuneri cari primejduiesc învăţământul. Mai deunăzi, era vorba de învăţământul clasic, pe care iluştrii confraţi voiau a-l vedea amestecat cu cel real. Rezultatul fericit al acestui amestec ar fi că elevii n-ar ştii nici obiectele unuia, nici ale celuilalt, precum azi, în timpul programelor încărcate, n-ajung să ştie nimic cum se cade. O rup pe franţuzeşte, nemţeşte, italieneşte, dar nu ştiu a-şi scrie şi vorbi limba lor proprie; învaţă din carte organografia plantelor şi nu ştiu a deosebi o plantă criptogamă de una fanerogamă, un burete de o floare. De mirare nu e, căci nici profesorii lor n-o ştiu uneori. Astfel – ex omnibus aliquid, ex toto nihil – apucând din toate câte ceva, dar neştiind nimic în fond, supunându-şi memoria la învăţarea pe de rost a mii de mii de cuvinte neînţelese, elevul român se distinge cu drept cuvânt prin lipsa de interes pentru învăţătură. De unde să-şi aibă un asemenea interes când profesorii nu-l au în cele mai multe cazuri, de unde să aibă iubire pentru obiect când aşa-numita datorie ce şi-o împlinesc învăţătorii cu el consistă în minimul posibil de lecţii predate, când, afară de rare escepţiuni, mai toţi sunt lipsiţi de acea sete de a afla înşişi adevărul care caracterizează pe oamenii de ştiinţă? Astfel la noi, ca la nealţii, se-nvaţă carte nu pentru ea însăşi, cu acea vioiciune de concepţie, cu acel entuziasm care se află la tinerimea şi în corpul didactic al altor ţări, ci pentru a trece cât se poate de repede prin toate clasele, a face tot atât de repede şi superficial dreptul la vreo facultate ocultă şi a intra cât mai curând într-un post. Pentru a mai scurta din calea liceului, s-au întemeiat şcoli private de aportare, în cari elevii se deprind a aduce răspunsurile la cestiunile de bacalaureat. A esplica cum toate acestea nu pot avea de rezultat decât tâmpirea inteligenţei, a esplica de ce de la o şcoală se cer „nu multe, ci mult“, non multa, sed multum, de ce temeinicia celor ştiute şi pătrunderea de ele e mai preferabilă unei nemistuite mulţimi de cuvinte ar însemna, în fine, a scrie un întreg tratat de psicologie, ceea ce deocamdată n-avem de gând. Caracterul însă al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât ştie însuşi profesorul. Odată interesul inteligenţei trezit pentru obiecte, odată simţirile şi judecata deprinse la observaţie, elevul ajunge prin proprie gândire la rezultate cari nu stau în carte. Dar să lăsăm aceasta; destul că şcoala n-ar trebui să fie o magazie de cunoştinţe străine, ci o gimnastică a întregei individualităţi a omului; elevul – nu un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, sub cari geme, ci un om care-şi exercită toate puterile proprii ale inteligenţei, întărindu-şi aparatul intelectual, precum un gimnast îşi împuterniceşte pân-în gradul cel mai mare aparatul fizic, fie-n vigoare, fie-n îndemânare. Aci vorbim, se-nţelege, de învăţământul educativ din şcolile primare şi secundare, nu de universităţi. La cele dentâi metodul de predare e lucrul de căpetenie; la universităţi metodul e indiferent, căci aci se cere ştiinţă şi numai ştiinţă. Şi aci va rămânea o mare deosebire între profesorul spiritual, care ştie să-şi intereseze auditorul pentru asiriologie de ex., pe când altul nu va fi capabil de a-i interesa nici pentru frumoasele litere; dar totuşi esenţa universităţii rămâne ştiinţa, abstracţie făcând de orice alt scop; pe când esenţa celorlalte şcoli e creşterea.
Dar să venim la noul atentat al foii oficioase asupra învăţământului.
Nu s-ar putea – după părerea „Românului“ – ca, în loc de cartea de citire, care cuprinde „poezii şi istorioare morale“, să se pună în mâna elevilor un tractat popular de agronomie? De ce nu? Şi unul de cismărie şi de rotărie, dar nu va mai fi carte de citire. Datu-şi-a organul guvernamental cândva seamă de ceea ce este o carte de citire pentru clasele primare, o carte în care se cuprind descrieri ale ţării proprii, istorisiri din trecutul ei, caracterizarea personajelor mari ale poporului, bucăţi de literatură populară şi de arte? O carte de citire nu e numai o enciclopedie naţională, ci, dacă e bună şi cu îngrijire lucrată, precum au început a se lucra, ea revarsă în mii de capete aceleaşi cunoştinţe, fără de nicio silă, căci nu se-nvaţă pe de rost; ea inspiră la zeci de mii de cetăţeni viitori aceeaşi iubire pentru trecutul şi brazda pământului lor; ea preface, după o justă observaţie, o masă de indivizi ce se-ntâmplă a trăi pe aceeaşi bucată de pământ într-un popor ce mănţine o ţară. Tendenţa generală în şcolile apusene e de-a înlocui toate cărţile speciale de studiu din şcoalele primare prin cartea de citire, căci aceasta din urmă dă deplină libertate în privirea metodului. Cărţi speciale cată să cuprinză definiţii stricte, abstracte; cartea de citire e prin natura ei descriptivă. Se descriu toate în ea, deci se văd toate cu ochii minţii. A preface o carte neapărată educaţiunii tinerimii, neapărată pentru cultura limbei materne, pentru istoria şi geografia ţării, pentru variile cunoştinţe ce trebuie să le aibă un om, într-o carte specială de agronomie, e o adevărată orbire. Să nu se uite că această carte de citire nu se-nvaţă pe de rost, că secretul compunerii ei e de a fi interesant scrisă şi conformă cu nivelul de înţelegere al copiilor, şi că ea îi creşte şi instruieşte pe aceştia în mod liber, fără a-i obosi.
Prin varietatea materiilor, ea dă libertate elevului de a fi atras cu deosebire de-o seamă din ele: unul va citi cu plăcere articole de ştiinţă naturală, altul pe cele istorice, un al treilea pe cele geografice; pentru fiece predispoziţie intelectuală înnăscută e câte ceva în ea.
Noi nu zicem prin asta că nu trebuie să se-nveţe agronomie. O carte bine şi înţeles scrisă asupra materiilor agronomice e de neapărată necesitate pentru şcoalele rurale; dar pentru aceasta nu trebuie a se sacrifica scopul educaţiunii naţionale pe care-l urmăreşte cartea de citire şi pe care în ţările Apusului l-a şi ajuns.
Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, 17 februarie – 31 decembrie 1880, „Timpul“, Editura Academiei RSR, 1985-1989
Biserica Sfântul Dumitru-Poștă 