Pui de nuc, pui de om (Nr.177/2019)

nucPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Acum doi ani, am făcut o reamenajare a curții bisericii alături de câțiva enoriași (Dumnezeu să le dea sănătate!). Atunci, am hotărât să mutăm un pui de nuc din spatele bisericii mai în față, unde să nu fie jenat de schele și să se bucure de lumină, să nu îl tăiem, ci să încercăm să îl salvăm. Zis și făcut. L-am pus aproape de clopotniță. Mic, fără frunze, ba, chiar, l-am pus și strâmb din lipsa noastră de pricepere. Au trecut luni de zile și nu avea nicio frunză. La fel de slab, gol și parcă lipsit de viață. Și nici perspective nu avea.
L-am urmărit și îl urmăresc cu atenție. Da, este exact în aceeași poziție. Doar că, acum, deși la fel de strâmb, cocoșat în ciuda vârstei fragede, are ceva frunze. Nu știu dacă va ajunge la maturitate, deși recunosc că mi-ar plăcea să am o băncuță sub el peste ani și, uitându-mă la trunchiul lui, să îmi aduc aminte istoria sa. Pentru că povestea lui îmi pare asemănătoare cu a omului, în general.
Mutat de colo-colo în viață ori transplantat fără voia sa. Dezrădăcinat și replantat după o nouă optică. Schimbat pentru că vreo schelă trebuie să stea acolo sau o construcție sau o altă persoană sau un alt pom. Fără frunze și desconsiderat. Strâmb și dezaprobat. Slăbit și considerat inutil. Speriat și aproape de final. În ce măsură povestea puiului de nuc se aseamănă cu a puiului de om?
Ascultând relatările dumneavoastră din scaunul spovedaniei sau din celelalte conversații, îmi dau seama de îngemănarea celor două situații. Îmi este tare drag acel nuc și mi-ar părea rău să nu crească. Dar adevărul crud este că așa se întâmplă cu oricare dintre noi. Nu știu dacă va înfrunzi sau va rodi, dacă voi avea sau nu băncuță acolo sau dacă voi sparge o nucă din podoaba lui și voi împărtăși cu cineva experiența arborelui. Mi se pare că mai importantă este lecția încrederii, a faptului că cineva crede că vei trăi, că vei înfrunzi, că vei rodi, că se poate. Un astfel de optimism ne duce la evitarea judecăților și grelelor concluzii privitoare la semenii noștri și, concomitent, la o rază de soare și o mână de apă la rădăcina lor. Cine știe? Poate sub coroana lor vom primi, cândva, o nucă sau un țol de umbră.

(Foto: Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar)

Înnoire (Nr. 177/2019)

3Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Ne apropiem cu pași repezi de finalul anului 2019, bicentenarul Bisericii „Sfântul Dumitru”. Ar fi fost minunat să facem ultimele pregătiri de sărbătoare, dar adevărul este că lucrările sunt în toi. Cea mai grea chestiune: restaurarea catapetesmei. Pe de o parte, din cauza dificultății și amplitudinii sarcinii, iar, pe de altă parte, din cauza lipsei fondurilor.
O altă chestiune presantă o reprezintă acum și înnoirea pieselor de mobilier. Minunatele icoane pe care nu le-ați mai văzut în ultima vreme așteaptă să revină la loc de cinste în frumosul nostru lăcaș.
În acest sens, am decis să realizăm iconostase noi, din lemn masiv, pentru cinci icoane (Axionița – icoana Maicii Domnului, Sfântul Iuda, Sfânta Ana cu Sfânta Fecioară în brațe, Sfânta Parascheva de la Iași și Sfânta Filoteia de la Curtea de Argeș), precum și trei baldachine care să adăpostească raclele cu sfintele moaște (pentru Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, pentru Sfinții Haralambie și Pantelimon, respectiv pentru Sfinții Nicanor și Antipa). Investiția este foarte mare, într-adevăr. Dar obiectele sunt de o calitate deosebită, sunt lucrate cu har și sub ascultare monahală și credem că vor dăinui mult timp în sfântul nostru lăcaș.
Vă invităm să participați la această achiziție. Nu vom pune costurile aici, dar dacă cineva ar dori să le afle, poate contacta preotul paroh sau pe unul dintre consilierii parohiali. Câțiva dintre dumneavoastră au donat deja câte o sumă și suntem foarte recunoscători. Ne impresionează și motivează situația unui tânăr care, fără să aibă o situație materială prea bună, a donat salariul pe o lună de la noul loc de muncă spunând: Tot lucrul trebuie să înceapă cu o jertfă către Dumnezeu! Minunată pildă!
Am atașat câteva piese de mobilier asemănătoare cu cele pe care noi le lucrăm. Dacă vom reuși să strângem fondurile, în luna octombrie ar trebui să fie totul gata. Biserica „Sfântul Dumitru‟, lăcaș cu o vechime de jumătate de mileniu, merită să aibă podoabă nouă și luminoasă, fără improvizații și jumătăți de măsură. Știu că gândiți la fel și, de aceea, nădăjduiesc în ajutorul dumneavoastră și al oamenilor de bine care iubesc Biserica.

24

(Foto: Atelierul Sihăstria Putnei)

Credința – o pată de culoare și un sunet perfect (Nr.177/2019)

Iuliana Chetrone(Iuliana Chetrone, 40 ani, București, Artist plastic/Instrumentist)

Cine crede că artiștii sunt suflete neînțelese care nu își fac loc în liniștea bisericii se înșeală amarnic. Biserica este locul potrivit pentru oricine, indiferent de meseria pe care o practică. I-am menționat pe artiști pentru că aceștia fac parte dintr-o categorie de oameni pe care o întâlnesc din ce în ce mai des, se pare și în biserică și în afara ei. Acum că am amintit de artiști, o să vă fac cunoștință chiar cu unul. Iuliana Chetrone este artist plastic și instrumentist. Practic, este unul dintre oamenii care reușesc să împace culorile cu muzica. Până la urmă, cam asta este și viața: un amestesc fascinant între cele mai puternice culori și cele mai diverse sunete. Trebuie doar să știm cum să le împăcăm pentru ca rezultatul să fie o armonie.
Mi-am dorit să aflu de la Iuliana care este relația pe care ea o are cu Biserica, în special cu Biserica ,,Sfântul Dumitru-Poștă”, deci se impunea să avem o discuție.
De ce vii la Biserica ,,Sfântul Dumitru-Poștă”? Ce te-a determinat să rămâi aici și să nu mergi la altă biserică?

Vin la această biserică pentru că aici reușesc să mă simt ca acasă, mi-am găsit a doua familie. Prezența, vocea și predicile Părintelui Mihai, oamenii liniștiți și media de vârstă sunt criteriile care m-au determinat
să rămân aici și să nu caut o altă biserică. A fost ca o chemare pe care am simțit-o din clipa în care am intrat aici.
Când ai început să vii la Biserica ,,Sfântul Dumitru-Poștă”?
Luna mai a anului 2014 a fost cea care m-a adus aici. Pentru acest lucru trebuie să îi fiu recunoscătoare prietenei mele Delia Orman pentru că m-a ajutat să găsesc un loc atât de frumos.
Ce activități îți plac aici și în ce te implici?
Îmi plac foarte mult activitățile dedicate celor nevoiași din interiorul și exteriorul parohiei și cele de socializare pentru credincioși, cum ar fi pelerinajele. Prima activitate în care m-am implicat a fost în iunie 2014, la ,,Prăjitura umanitară” din Orășelul Copiilor, unde am adus ciocolată de casă. Din 2017, am susținut cursurile de pictură pentru copii și nu numai, în fiecare duminică, după slujbă. Apoi, a luat naștere ,,Atelierul de creație și îndeletniciri” unde, cu ajutorul oamenilor cu sau fără talent, dar cu dăruire, se creează obiecte expuse la târgurile noastre de strângere a fondurilor necesare pentru activitățile social-filantropice. Am participat la acțiunile de distribuire a alimentelor pe stradă, la acțiunile sociale pentru copiii din afara Bucureștiului și, prin încrederea și bunăvoința Părintelui Mihai, a celor din Consiliu și Comitetul Parohial, am ajuns să organizez unele târguri.
Toate aceste activități mi-au deschis inima către oameni și din omul retras și temător care eram, pot să spun cu recunoștință că am devenit mult mai deschisă, mai curajoasă și mai încrezătoare în mine, dar și în cei din jur. Mă simt împlinită când reușim să ducem la bun sfârșit o acțiune care îmbunătățește cumva viața semenilor noștri.
Ce ai observat la credincioșii care trec pragul Bisericii ,,Sfântul Dumitru-Poștă”?
Mi-am dat seama că nu știam cum să îi abordez inițial, ceea ce m-a speriat puțin, dar apoi am observat zâmbete sincere și inimi deschise. Majoritatea sunt oameni calzi și cu foarte mult bun-simț. Credincioșii care vin de cel puțin șase luni deja își doresc să se implice în activitățile noastre, dar noi nu reușim în totalitate să îi implicăm și să îi abordăm pe toți. Sunt două categorii: cei care așteaptă să fie abordați direct și le place să li se recunoască eforturile și cei care se oferă singuri și vor să rămână anonimi. Mi se pare foarte greu să faci diferența între cele două categorii. E bine să primești atât acceptul, cât și refuzul cu zâmbetul pe buze. Cine dorește să se implice și să dăruiască din propriul timp acțiunilor noastre este invitat să se exprime direct și curajos la Părintele Mihai sau printr-un mesaj lăsat la pangar, pentru Comitet sau Consiliu. Garantez că experiența va fi una minunată.
Ce ai schimba sau ai dori să fie altfel?
Mi-aș dori să găsesc metode mai bune și originale prin care să îi stimulez pe oameni să se implice în acțiunile noastre. De asemenea, mi-ar plăcea să existe o organizare, comunicare, înțelegere și acceptare mai bună între noi. Cred că ne-ar fi de folos mai multe activități de socializare, pentru a reuși să ne cunoaștem și pentru a ne apropia mai mult.

Interviu realizat de Ionelia Olteanu

(Foto: Laura Dobre)

Spre înviere (Nr. 176/2019)

logo rez wixPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Ioan are 50 de ani și la data când scriu rândurile de față se luptă neputincios, cu ultimele forțe, să respire în fața cancerului. Nu știu dacă atunci când veți citi editorialul, ochii săi vor mai privi lumea noastră; probabil că nu, și, potrivit celor din apropierea sa și care îl iubesc enorm, ar fi mai bine să nu se mai chinuie atât.
Pentru mulți dintre noi, un astfel de gând apare ca inacceptabil. Trebuie să facem totul pentru a prelungi viața cuiva, indiferent de costuri și consecințe. Cum să dorești ca cineva să moară? Și, totuși, când omul suferă crunt și puterile îl părăsesc, nu ar fi mai de folos să ne rugăm pentru liniștea inimii sale?
La ultima împărtășire, Ioan nu mai semăna cu cel pe care îl cunoscusem în urmă cu ani de zile. 30 de kg în minus, ochii plecați să sărute ceafa, pufăitul ritmic al unei cutii ce dăruiește aer, perfuzia nazală, mirosul imposibil de uitat al morții care parcă stătea pe fotoliu așteptând, membrele umflate și chipul secat de orice aspirație. Pentru că familia era incapabilă să o facă, m-am oferit eu să discut cu Ioan posibilitatea ca tratamentul pe care îl primea să nu aibă efect. Să abordăm problema plecării lui la Domnul.
Mi-am făcut nenumărate scenarii în minte despre cum voi spune așa ceva. Cum să îi spui unui om că e posibil să moară? Sigur, unii cred că e ușor, etic și normal. Dar ce facem cu cei care au blocaje, frici, angoase și nu pot accepta că medicina nu le dă leac? Aceia care spun că preotul nu face altceva decât să cânte două vorbe și să dea cu cădelnița, cred că ar fi bine să stea alături de preoții care stau la căpătâiul muribunzilor, de cei care își udă epitrahilele cu lacrimile săracilor, bolnavilor, celor singuri.
Revin. Mi-a fost greu să întreb. Dar, dintre toate scenariile, am ales unul brutal de simplu. După câteva minute de tăcere, am zis: Ioan, și dacă tratamentul nu merge? Licăririle inimii sale erau îndreptate spre biblioteca de lângă geam. Da, uneori, timpul se scurge cu încetinitorul. Așa a fost atunci. Cerul înnorat dubla cenușiul pielii și parcă oprise clepsidra clipelor. Totul se atinsese de nemișcare. Parcă îmi era rușine de respirația mea, de teamă să nu deranjez, să nu stric momentul în care cineva afla că a intrat pe o cale fără întoarcere. Singurul lucru fără emoție era acea cutie cu aer care pufăia de zor, parcă și ea aruncând cu gri în cameră. După un timp, Ioan s-a întors spre mine: Dumnezeu cu mila Lui…
Am pus capul în pământ pentru o clipă, am mulțumit lui Dumnezeu că am depășit momentul și am pornit o discuție de folos cu un suflet bun care călătorea spre Dumnezeu. Și poate că acum, când noi sărbătorim Intrarea Domnului în Ierusalim, el va intra cu adevărat în Ierusalimul cel Ceresc. Și când noi vom cânta Hristos a înviat!, el Îl va vedea și se va bucura de biruința asupra morții. Iar atunci, griul, norii, pufăitul morbid vor fi înlocuite de Lumină, cântare îngerească și dragostea sfinților…

Biserica – o regăsire a sinelui și a iubirii față de aproapele (Nr. 175/2019)

Valentina Bunicelu (2)Călătoria interviurilor cu oameni ai Bisericii ,,Sfântul Dumitru-Poștă” continuă și îmi oferă prilejul de a descoperi oameni de la care am foarte multe de învățat. Din acest punct de vedere, mă simt de fiecare dată privilegiată. Lecțiile pe care acești oameni mi le oferă mă fac să cred că venirea mea la această biserică este unul dintre cele mai bune lucruri care mi se putea întâmpla. Astăzi, vă invit să faceți cunoștință cu blândețea, dăruirea și dragostea reunite într-o singură persoană, un suflet de o bunătate cum rar vezi. Este vorba despre doamna Valentina Bunicelu. Nu există activitate a bisericii unde dumneaei să nu se implice sau să își aducă o contribuție semnificativă (și delicioasă, fiind pasionată de bucătărie). Eu, personal, o admir foarte mult și am un respect deosebit pentru un astfel de om.
Bucuria a fost mare când doamna Valentina a acceptat să răspundă la întrebările mele legate de relația pe care dumneaei o are cu Biserica ,,Sfântul Dumitru-Poștă”. Mi-a făcut o deosebită plăcere să o am printre oamenii cu care trebuie să vorbesc, mai ales că, deși vin de mai puțin timp la această biserică, sunt multe momente care ne leagă.
Permiteți-mi să vă consider unul dintre motivele pentru care activitățile Bisericii merg așa de bine. Implicarea dumneavoastră este extraordinară și știu că părintele își pune baza în ceea ce faceți, i-ați câștigat încrederea. De ce veniți la Biserica ,,Sfântul Dumitru – Poștă?”
De-a lungul anilor, am tot încercat să îmi regăsesc liniștea și pacea interioară, caracteristici destul de greu de găsit, mai ales într-un loc nou, dar aici, la Biserica ,,Sfântul Dumitru-Poștă”, lucrurile s-au schimbat pentru mine. Pot spune cu mâna pe inimă că m-am regăsit, am început să înțeleg și să simt cu adevărat legătura cu Dumnezeu. Acest loc mă încarcă pozitiv și mă ajută să mă îmbogățesc spiritual tocmai prin participarea alături de credincioși, dar și de Părintele Mihai, atât la slujbe, cât și la activitățile care se desfășoară în parohie. Pot spune, așadar, că simt pe deplin că aparțin cu totul acestui locaș sfânt.
Din ceea ce spuneți pare că sunteți aici dintotdeauna. Dar, de fapt, când ați început să veniți la Biserica ,,Sfântul Dumitru-Poștă” și ce v-a făcut să rămâneți?
Nu mi-ar fi greu să spun momentul în care Dumnezeu mi-a îndrumat pașii către această biserică. Îi mulțumesc în fiecare zi pentru acest lucru. Primăvara anului 2012 a fost cea în care am descoperit Biserica ,,Sfântul Dumitru-Poștă”.
În afară de dorința mea de a descoperi un loc în care să mă regăsesc, predica Părintelui Mihai Gojgar mi-a ajuns la suflet încă din primele momente și știam că o să rămân aici. Acest lucru se întâmplă și acum, dovadă că părintele este un om care știe cum să își atragă credincioșii. De asemenea, oamenii calzi și primitori care m-au primit ca într-o familie, stilul arhitectural și icoanele vechi din biserică au constituit elementele ce m-au determinat să nu îmi doresc să caut un alt loc.
Biserica ,,Sfântul Dumitru-Poștă” organizează foarte multe activități pe parcursul unui an. Care sunt activitățile care vă plac cel mai mult aici și în ce vă implicați?
Mi-ar fi greu să numesc o activitate anume care să îmi placă. Fiecare activitate și eveniment filantropic îmi rămâne în inimă, pentru că fiecare are particularitatea sa. Evenimentele filantropice le-am descoperit tot aici, la Biserica ,,Sfântul Dumitru-Poștă”, am descoperit povești de viață care m-au impresionat. Pentru că îmi place foarte mult să gătesc, m-am implicat de fiecare dată în prepararea produselor culinare pentru diferitele evenimente, cum ar fi hramul sau târgurile caritabile. Mi-a plăcut ideea de a ajuta oameni mici, cu suflete mari, care au nevoie de susținere pentru a-și îndeplini visurile.
Ar mai fi de menționat aici Sfânta Liturghie care se oficiază în fiecare marți dimineața, de la ora 6. Săvârșită la lumina blândă și caldă a lumânărilor, aceasta îmi transmite o stare de liniște și un echilibru ce mă ajută să fac față zilei.
Ce ați observat la credincioșii care trec pragul Bisericii ,,Sfântul Dumitru-Poștă”?
Mă impresionează de fiecare dată faptul că în biserică vin foarte mulți tineri care se implică mereu în activitățile organizate. Pentru mine, credincioșii sunt oameni foarte deschiși, calzi, primitori, care nu se feresc să ia parte la organizarea activităților filantropice. Fiecare vine cu propriile probleme, dureri, bucurii, dar nimeni nu pleacă de la Biserica ,,Sfântul Dumitru-Poștă” fără să primească un sfat prețios de la părinte sau o încurajare de la ceilalți membri din parohie. Cam despre asta este vorba într-o familie.
Ce ați schimba sau ați dori să fie altfel în biserică?
Nu pot să spun că ar fi ceva ce aș schimba sau aș dori să fie altfel. Mi se pare că lucrurile merg într-o direcție bună, credincioșii se implică, părintele este de fiecare dată alături de noi. Tot ce îmi doresc pe mai departe este să fiu sănătoasă, pentru a putea împărți bucurii cu cei din comunitate, să putem face cât mai multe evenimente caritabile.

Interviu realizat de Ionelia Olteanu

(Foto: Laura Dobre)

Războiul cel dintre noi (Nr. 174/2019)

logoPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

În deschiderea primăverii, oamenii își primenesc gospodăriile și primesc binecuvântarea preoților prin săvârșirea Aghiasmei celei mici în casele lor. Într-una dintre rugăciunile rostite în cadrul slujbei, îi cerem lui Dumnezeu să păzească locuința respectivă și toate orașele și satele de boală, de foamete, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de năvălirea altor neamuri și de războiul cel dintre noi… Năvălirea străină o înțelegem rapid, se referă la o agresiune externă. Dar războiul cel dintre noi? Să fie ceva legat de un război civil? Nord contra sud, schimbare de regim, conflicte sociale degenerate? Cred că mai mult de atât. Peste tot, în jur, dezbinarea are loc de cinste. Evident, un așa principiu machiavelic nici nu ar fi putut sta în altă parte. Pentru că lumea în care trăim are cromatică neînsuflețită și duhoare pământie. Instituțiile fundamentale reprezintă o țintă pentru oricine. Armată, Biserică, Jandarmerie, Parlament, Guvern, nu contează, oricine poate să spună orice, oricând. O să ziceți că stă între libertățile fundamentale puterea de a face așa ceva. Nu vă contrazic. Dar, dacă urmăm un nobil principiu socratic, vorbele care trebuie promovate trebuie să depășească trei teste: al adevărului (e adevărat, poți confirma tu însuți că acel lucru s-a întâmplat?), al binelui (cuvintele date mai departe relatează binele?) și al utilității (informațiile sunt de folos celorlalți?). Am în minte permanenta deversare de răutăcisme, sarcasm, violență verbală, vulgaritate și dispreț din mediul virtual. Nu există durere mai grea a sufletului decât ponegrirea. Şi fie despre credinţa sa, fie despre purtarea sa, este grăit de rău cineva. Şi nimeni nu poate să rămână nepăsător când este bârfit, decât doar cel care-şi întoarce ochii spre Dumnezeu, Singurul Care poate să ne izbăvească de primejdie, să arate oamenilor adevărul, şi să mângâie sufletul cu nădejdea (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Îmi exprim o părere: cred că nici o postare, nici un cuvânt, desen, caricatură, articol denigrator, urât sau trist nu ar trebui să treacă mai departe de noi. Să înflorim binele, pentru că lipsa lui face loc răului. Să nu dăm share, like sau orice semnificant al plăcerii de a vedea maleficul, ci să îl ignorăm, să îl îngropăm în tăcere. Închei printr-un citat al Părintelui Arsenie Boca: Nu da urechea ta limbii celui ce defăimă, nici limba ta să nu fie iubitoare de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiască şi să te afli străin de viaţa veşnică. Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare, iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui. Să nu suferi bănuieli sau măcar oamenii care îţi aduc aminte împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără voie, nu cunosc calea păcii, care duce, prin dragoste, la cunoştinţa de Dumnezeu, pe cei ce o iubesc pe ea.

BISERICA, IZVOR DE LINIȘTE PENTRU CREDINCIOȘI (Nr. 174/2019)

david(David Orțan, 25 de ani, economist, originar din Târgu Mureș)

Continui seria de interviuri luate credincioșilor Bisericii „Sfântul Dumitru-Poștă”‟ cu încă un tânăr de nădejde care își dedică foarte mult timp activităților și ajutorării celor în nevoie. Este vorba despre David Orțan, unul dintre consilierii parohiali ai bisericii.
Î: De ce vii la Biserica „Sfântul Dumitru-Poșta”?
R: Vin aici pentru că simt că aparțin cu totul acestei comunități. Aici, mi-au fost călăuziți pașii atunci când eram în căutarea unei parohii. Aceștia sunt oamenii cu care trăiesc în ceea ce a devenit destul de firesc pentru mine, deși încerc foarte tare ca această existență să nu fie rutinată. Sincer să fiu, nici nu a fost, pentru că Dumnezeu a avut grijă de asta! Nu e vorba doar de activitățile social-filantropice, deși acestea sunt importante, dar cred că, încet-încet, am simțit cum se integrează într-un întreg, care e viața mea.
Î: Când ai început să vii?
R: Îmi amintesc faptul că prima dată când am venit aici era toamna lui 2017, fiind proaspăt întors din străinătate și în căutarea unei parohii. Era vineri seara, am văzut ușa bisericii deschizându-se, am intrat, am văzut că părintele spovedea încă și am rămas. Acum, sunt încă aici (zâmbește).
Î: Ce activități îți plac cel mai mult și în ce te implici?
R: Inițial, cel mai mult mi-au plăcut activitățile filantropice ale parohiei. Între timp, perspectiva s-a mai schimbat puțin. Sunt în continuare implicat pe această latură, dar încerc să integrez asta într-un întreg, cum spuneam mai devreme, pentru a simți că aceste activități, dar și cele administrative (sunt consilier parohial), slujbele, excursiile și altele constituie un firesc al vieții mele. Cred că în acest mod toată activitatea omului are mai mult sens duhovnicesc, dacă nu este forțată, exagerată, dacă omul nu simte că a făcut ceva extraordinar, ci că a făcut ceea ce a trebuit într-o anumită situație. Viața îți scoate în cale o grămadă de situații în care trebuie să te descurci, nu fofilându-te, ci reacționând cu înțelepciune sau măcar cu prezență de spirit.
Î: Ce ai observat la credincioși?
R: Așa cum se întâmplă de obicei, prima dată când intri într-o comunitate ești foarte entuziast și ți se pare că toată lumea e extraordinară. Bineînțeles, cu timpul ajungi să descoperi defectele sau imperfecțiunile existente. Acesta este momentul de răscruce, să nu te dezamăgești, dar nici să te complaci în aceste probleme. Trebuie să încerci să te miști și tu duhovnicește, dar înțelegând și neputința altora. Comunitatea de aici este foarte diversă, sigur găsești pe cineva care să îți fie mai apropiat, dar această diversitate poate constitui un prilej de întocmire a unor ,,bisericuțe”, lucru absolut inadmisibil. Trebuie să poți să spargi unele bariere, de educație, de preocupări, de percepție, fără să simți că asta implică niște compromisuri. Dar până la urmă, acesta este testul iubirii. Trebuie măcar să ne confruntăm cu el, dacă nu să îl trecem.
Î: Ce ai schimba sau ai dori să fie altfel?
R: Las pe alții să răspundă mai în detaliu, dar elementul principal care lipsește de multe ori este desăvârșirea, măcar finalizarea acțiunilor fiecăruia. Să ajungem să facem toate lucrurile ca și cum Dumnezeu ar fi de față: cu responsabilitate, pricepere, dar și cu sfială. El este, bineînțeles, dar că noi uităm câteodată.

Interviu realizat de Ionelia Olteanu

(Foto: Laura Dobre)

Biserica, izvor de liniște pentru credincioși (Nr. 173/2019)

MIhaela(Mihaela Micu, 37 de ani, Office Manager, originară din Călărași)

Interviul de astăzi este dedicat unei persoane foarte delicate și discrete. Pe cât este de modestă, pe atât de sufletistă se arată de fiecare dată când cineva are nevoie. Am vorbit cu Mihaela Micu despre relația pe care o are ea cu Biserica „Sfântul Dumitru-Poștă”, ce anume o leagă de acest lăcaș, dar și ce părere are despre oamenii care îi calcă pragul.
Î: De ce vii la Biserica „Sfântul Dumitru-Poștă‟?
R: Întotdeauna, mi-am dorit ca biserica la care merg să îmi ofere un sentiment de siguranță, de protecție, la fel ca familia. Vin la Biserica „Sfântul Dumitru‟, pentru că aici mereu m-am simțit și mă voi simți ca acasă. Practic, este a doua mea casă, a doua mea familie. Vin, mă rog, mă descarc de problemele de zi cu zi și plec alt om. Este un sentiment pe care nu aș putea să îl dobândesc în altă parte, tocmai, de aceea, nu aș putea să trăiesc fără biserică. În plus, Părintele Mihai este omul de la care reușesc să învăț de fiecare dată câte ceva. Este părintele meu duhovnic, știe ce să îmi spună, iar predicile Sfinției sale îmi aduc un plus de cunoștințe. Cum să nu vin la „Sfântul Dumitru-Poștă‟!? (zâmbește).
Î: Când ai început să vii?
R: Ar trebui să stau puțin să mă gândesc pentru răspunsul la această întrebare, pentru că a trecut destul de mult timp, dar îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Cred că s-au adunat șapte sau opt ani, dar nu veneam doar aici, pentru că duhovnicul meu era în altă parte. Cu toate acestea, s-a întâmplat ca lucrurile să se schimbe, duhovnicul pe care îl aveam a plecat departe, deci știam că Părintele Mihai va fi cel care mă va însoți în continuare pe acest drum. Odată cu ,,adoptarea” mea, ca să spun așa (râde), am început să descopăr comunitatea de tineri, să merg în pelerinaje, să mă implic în diverse activități și, practic, să fac parte din familia Bisericii „Sfântul Dumitru- Poștă”.
Î: Ce activități îți plac aici și în ce te implici?
R: Îmi place foarte mult faptul că biserica are un cor, din care fac și eu parte. Muzica a fost întotdeauna una dintre pasiunile mele mai ascunse, dacă pot să spun așa, doar că nu am ajuns să o exploatez cum mi-aș fi dorit. Până acum, am avut bucuria de a participa la toate concertele care s-au organizat cu diferite ocazii. Îmi aduc aminte cu drag de serile lungi pe care le petreceam la repetiții pentru ca totul să iasă impecabil. Chiar dacă uneori mă simțeam obosită, pentru că veneam direct de la muncă, știam că răsplata va fi una pe măsură.
Î: Ce ai observat la credincioși?
R: Observ o diversitate care chiar mă bucură. Faptul că oameni de toate vârstele vin aici să își găsească liniștea și să se reculeagă este extraordinar. Chiar dacă suntem cu toții diferiți, cu meserii diferite și cu preocupări diverse, până la urmă, ne leagă același lucru: credința. Așadar, toate diferențele astea vizibile cu ochiul liber se diluează, devin irelevante și nu mai contează.
Î: Ce ai schimba sau ai dori să fie altfel?
R: Cred că mi-ar plăcea să fie mai multă disciplină. Sunt momente în care observ că oamenii vorbesc în timpul slujbei, se preocupă de lucruri care nu își au rostul, se lasă copleșiți de cele lumești și uită de ce se află la biserică. Mi-a povestit cineva despre atmosfera mult mai dură din bisericile rusești unde nu se pune problema de pungi care să foșnească și oameni care să vorbească fără rânduială. Cred că la capitolul ăsta ar mai fi de lucru.

Interviu realizat de Ionelia Olteanu

(Foto: Laura Dobre)

Chestionar de martie (Nr. 173/2019)

logo rez wixPr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Originalitatea românilor în umor nu poate fi pusă la îndoială. Nenumăratele anecdote și ironii legate de falimentul bărbaților în luna lui martie întăresc afirmația de mai sus. 1 Martie și 8 Martie înseamnă, pentru foarte mulți, o lovitură financiară. Pentru unii, în sens negativ, pentru că au de cumpărat multe mărțișoare, flori, parfumuri, bijuterii etc., iar pentru alții, evident mai puțini, în sens pozitiv, ei fiind ofertanții respectivelor produse.
Observația pe care am făcut-o, la doar câteva zile după viforul cumpărăturilor din deschiderea primăverii, mă încurajează să îi temperez pe toți cei implicați, căutători de daruri și colportori de veselie materială. Am remarcat că deși tarabele de mărțișoare s-au golit și au cedat asaltului doritorilor, femeile… nu poartă în piept simbolul cu fir alb-roșu. Indiferent de la cine sunt, câte și cum arată mărturiile primăverii, doamnele și domnișoarele le pun deoparte. Dacă lucrurile stau așa, câteva întrebări se cuvine să apară.
În primul rând, să fi dispărut emoția și înțelesul sărbătorii? Să nu se mai știe de ce se oferă și de ce se poartă mărțișoare? Posibil, așa cum se întâmplă cu cele mai multe dintre evenimentele festive din timpul anului fie că vorbim de cele de natură laică, fie de cele religioase. În al doilea rând, are nevoie Mărțișorul de o rebranduire, de o nouă față? Să păstrăm ideea, dar să găsim ceva mai practic, ceva pe care urmașele Evei să le valorizeze mai mult și să le utilizeze cu adevărat?
În al doilea rând, Mărțișorul intră în categoria lumescului și, cum tot ce-i lumesc piere, a ajuns la apusul existenței?
În sfârșit, dacă Mărțișorul a intrat pe culoarul de ieșire al semnificațiilor, avem nevoie de o altă sărbătoare dedicată primăverii?
Consider că răspunsurile la toate întrebările de mai sus vin într-o singură suflare, un praznic care ne deschide porțile Împărăției Cerurilor și calea spre toate Sfintele Altare: Buna Vestire. 25 martie celebrează primăvara umanității, înnoirea tuturor lucrurilor, singurul lucru inedit sub soare (Sfântul Ioan Damaschin), ziua suprafirească și nepieritoare, icoana ce conține imutabilitatea ființei dumnezeiești, dar și suprema înălțare a umanului prin Maica Domnului, emoția de nedescris și de nepătruns prin care o tânără curată acceptă voia lui Dumnezeu. Printr-un Fie! din gura unei copile a venit Lumina lumii pe pământ. Iată ceva ce fiecare femeie poate purta în piept, ceva ce se poate asorta cu orice haină și cu orice eveniment la care ia parte: evlavia față de Maica Domnului, dar și adâncul respect al bărbaților pentru cele cărora le datorează existența.