Pr. Paroh Dr. Mihai Gojgar

Povestea un antrenor român de fotbal plecat în Mongolia că întârzierile sunt la ordinea zilei în țara lui Genghis-Han, că o jumătate de oră sau o oră peste timpul stabilit nu înseamnă nimic, nici măcar motiv să îți prezinți scuzele. Am zâmbit condescendent și mi-am fericit nașterea în spațiul carpato-danubiano-pontic. Mergând spre noi, perspectiva se schimbă. Invocăm abundent sfertul academic pentru orice nesincronizare cauzată de trafic, ceas deșteptător sau tensiunea ultimelor faze de la un meci de handbal, tenis ori cricket. Dar sintagma are o istorie care nu împărtășește nicidecum vreun iz de superficialitate sau proastă gestionare a clipelor. Pe vremuri, ucenicii lui Platon, din dorința de a nu pierde nimic din cursurile marelui filosof, veneau cu un sfert de ceas înainte de maestru. Nu după! Și cred că majoritatea putem face apel la memorie și să ne gândim că la o întâlnire importantă nu întârziem, ci mergem mai devreme, uneori mult mai devreme, pentru a nu rata momentul. Nu e un defect general la noi. Și nu e vorba aici nici doar de respectarea celuilalt în întâlnirile rânduite de viață. Punctualitatea descrie, alături de alte virtuți, intenția de a nu deranja pe semenii tăi.
Acum 100 de ani, românii s-au sincronizat perfect, unindu-și inimile și țara. Pentru noi, cei care am primit în dar, ca moștenire sfântă, pământul României Mari, ca unii care suntem scutiți de groaza primei linii de război, de tremurul bombelor sau de alte tulburări neconștientizate ale unei conflagrații planetare, modelul punctualității poate fi un prilej de recunoștință față de înaintași. Abandonarea sfertului academic în sensul modern și mioritic, dar, în mai mare măsură, seriozitatea manifestată în actele întreprinse. Coincidența cu gândurile și intențiile semenilor noștri, unirea într-un cuget, umărul pus alături de ei, filantropia, implicarea, civismul ca frați și surori ai punctualității, ca ramuri ale etosului creștin, pot reprezenta un fel de serbare a Centenarului. Ridicarea unei hârtii de pe jos, o cană de apă la un ghiveci uscat, o ușă netrântită sunt deghizări ale punctualității și grijii pentru locul și oamenii unde Dumnezeu ne poartă pașii. Evident, rândurile de mai sus au mare legătură cu viața comunității noastre, așa încât asemănarea cu fapte și personaje din zona Centrului Vechi nu este deloc pur întâmplătoare.