Alexandra NICOLAESCU (articol apărut în numărul 106 al Revistei Dimitrios)

Auzim uneori, poate nu atât de des pe cât ar trebui, la știri sau în jurul nostru, vorbindu-se despre voluntari implicați în diverse activități – de la serviciul de salvare, până la colectarea de gunoaie din vreo rezervație naturală. Dar ce este voluntariatul? Definiţia de dicționar este următoarea: „acțiune desfășurată în folosul unor persoane sau al comunității, fără a urmări vreun folos material”. Ultima parte a definiției poate naște nedumerire: puțini oameni înțeleg scopul voluntariatului, dar și mai puțini, sensul acestuia. Prin urmare, cine poate fi voluntar? La întrebarea aceasta se poate răspunde printr-o alta: ce anume motivează un voluntar? Răspunsul meu, după o experiență de voluntar de câţiva ani în mijlocul copiilor: dragostea pentru aproapele, deci pentru Dumnezeu. Iubirea care leagă oamenii și care devine, astfel, liant între ei și Dumnezeu. Am putea răspunde, așadar, că voluntar poate fi oricine.

Copiii, o categorie vulnerabilă a socie­tății, sunt printre principalii beneficiari ai activității voluntarilor. Când spun „copii”, mă gândesc la bucurie, inocență, veselie și energie. Ei sunt cea mai de preț comoară a părinților. Uneori, însă, strălucirea comorii se pierde, iar cei mici suferă cumplit. O afecțiune des întâlnită – mai frecventă decât cancerul – este autismul. Un monstru ce ține copilul prizonier. Din ce în ce mai multe cazuri de autism necesită ajutorul terapeuților, dar sunt foarte puțini cei care au răbdare să lucreze cu micuții cu astfel de tulburări comportamentale și să-i ajute.

Să petrec timp benevol cu copiii autiști a fost o etapă nouă în viața mea. Prima întâlnire cu ei a avut loc în cadrul Asociației „Puzzle”, asociație înființată chiar de mama unor gemeni autiști. Lucrând cu ei, am descoperit că greutatea nu este doar pe umerii copiilor, ci și pe cei ai părinților. De obicei, nu apreciem lucrurile decât atunci când le pierdem sau nu le mai avem. Acești părinți își aduc copiii la terapie pentru a-i auzi vorbind. Văzând cât de greu obțin ei rezultate, apreciezi mai mult cuvintele pe care le învață atât de ușor un copil sănătos. Copiii cu tulburări de spectru autist nu se pot exprima, nu pot comunica. Unii sunt agresivi. Privirea lor sinceră, uneori îndurerată pentru că nu pot scoate la lumină durerile și gândurile lor, te ambiționează.

Voluntariatul nu este un hobby, nu pleci mereu bucuros de acasă. Uneori, ești nevoit să renunți la ceva ce îți face plăcere pentru a ajuta. Este o datorie, dar răsplata efortului este pe măsură. Privind în urmă, îmi aduc aminte de copiii care au început anul trecut ședințele de terapie și logopedie. În prima zi în care am asistat la ore, pentru că cei mici reacționează diferit la nou, am stat retrasă. M-am simțit descurajată, mă întrebam dacă voi putea face acest lucru. Mi s-a părut greu. Un băiat nu accepta să fie privit. Altul, în schimb, mai afectuos, îmi aranja mereu părul cu mânuța. Emoții diferite, copii diferiți, dar mereu sinceri și sensibili. Copiii-îngeri, cum mai sunt numiți, au nevoie de noi. Părinții se plâng de noi, cei sănătoși, dar uităm că alții, pentru că sunt „altfel”, nu sunt acceptați în școli sau în societate. Nouă ne stă în putere să schimbăm acest lucru. Iar modalitatea prin care facem primul pas este voluntariatul.

Pentru o mai bună înțelegere a autismului și pentru a crește nivelul de informare al publicului larg privind nevoile speciale ale persoanelor cu autism și ale familiilor acestora, Adunarea Generală a ONU a stabilit o zi internațională de conștientizare a autismului. Pe 2 aprilie, în marile orașe din lume, dar și în București, sunt organizate marșuri de susținere și evenimente caritabile, culturale sau recreative.

Copiii autiști, dar și părinții lor, au nevoie de noi, de căldura și încurajările noastre. De cealaltă parte, noi, voluntarii, avem nevoie de ei pentru a uita de problemele noastre și pentru a redeveni, lângă ei, copii. Noi le dăm dragoste și implicare, iar ei ne dau nouă speranță, bucurie și energie.