Oana IVAN (Revista Dimitrios, nr. 101)

Istoria poporului nostru este reprezentată atât de eroi singulari cât și de jertfe anonime, uriașe, pentru păstrarea identității și pentru apărarea ființei românești.

Cultul Eroilor – tema primului meu articol în Revista Dimitrios a venit cu bucuria de a scrie despre eroii noștri, dar și cu încercarea abordării unui subiect foarte amplu.

Să vorbesc despre formele instituționale ale Cultului Eroilor și despre evoluția lor, sau despre eroi și cinstirea lor de-a lungul istoriei ca manifestare firească a iubirii față de aproapele, a mulțumirii pentru jertfa lor, a credinței în Dumnezeu și a respectului față de rânduiala creștină?

Am încercat o prezentare care să îmbine ambele perspective.

România a pierdut aproape un milion de militari și civili în Primul Război Mondial. De aceea, pentru supraviețuitori s-a impus ca o datorie morală comemorarea celor care au pierit pe câmpurile de luptă. Astfel, la 12 septembrie 1919 a fost înființată Societatea „Mormintele eroilor căzuți în război”, sub înalta ocrotire a Reginei Maria și prezidată de Miron Cristea, Episcop de Caransebeş, Mitropolit primat şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din anul 1925. În 1927, prin Legea asupra regimului juridic al mormintelor de război din România, instituția și-a schimbat denumirea în Societatea „Cultul Eroilor”, în 1940 devenind Așezământul Național „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor.

După o perioadă în care eroii români au fost puși în mod intenționat într-un con de umbră, din 1990 Ministerul Apărării Naționale a început să-și asume și să participe susținut la reactivarea, menținerea și cinstirea Cultului Eroilor. Tot din anul 1990, Ziua Eroilor nu s-a mai sărbătorit la 9 mai, ci de Înălțarea Domnului.

Cultul Eroilor este indisolubil legat de Biserica Ortodoxă Română și de credința și rânduiala strămoșească. Se încadrează în nevoia de a asigura trecerea luptătorilor adormiți la viața de apoi după obiceiurile și legile creștine.

Grăitoare pentru respectul românilor față de eroii lor este o situație foarte dificil de explicat din punct de vedere sociologic, apărută la noi după Primul Război Mondial. Femeile rămase acasă au sacrificat tot ce au avut pentru a-și putea îngropa cum se cuvine copiii, soții și frații. În ciuda vremurilor grele și a lipsei acute de hrană, nevoia fiziologică și însuși instinctul de conservare au fost contrabalansate de nevoia supramundană de a respecta rânduiala și de a face corect trecerea celor căzuți în luptă.

Mausolee, cimitire de onoare, troițe, Mormântul Ostașului Necunoscut din București, slujbe, cântece și poezii patriotice sunt tot atâtea mijloace de cinstire a eroilor neamului nostru.

Istoria poporului nostru este alcătuită din jertfe pentru păstrarea credinței și ființei neamului, pentru apărarea libertății, nu din cuceriri mărețe.

Datoria noastră este să păstrăm vii aceste jertfe și să ducem mai departe memoria fap­telor eroice. Această putere de luptă și de sacrificiu pe care ne-o transmit strămoşii noştri, toți aceia care au menţinut şi înnobilat neamul românesc.

Primul pas firesc este cinstirea memoriei lor. Iar pentru a putea să o cinstim, trebuie, mai ales, să o cunoaștem.

Emanuel Tudor (articol apărut în Revista Dimitrios, nr. 101)

«Pe fericiţii întru adormire eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa», se rosteşte la ieşirea cu Cinstitele Daruri de către preot, deoa­rece Bisericile Ortodoxe sunt constituite ca Biserici Naţionale având adânci implicaţii în viaţa poporului şi de aici obligativitatea participării prin rugăciune la cultul eroilor, a celor care, într-un fel sau altul, s-au jertfit pe altarul patriei. Ceea ce îi leagă pe cei care s-au jertfit sau au fost martirizaţi este curajul, mai bine spus, eliberarea de frică. În lucrarea „Scara“, Sfântul Ioan Scărarul spunea: „Frica este o însuşire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slava deşartă. Frica este lipsa credinţei arătată în aşteptare plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o presimţire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspăimântă şi se împuţinează pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar şi în lucrurile cele mai sigure“, iar în Apocalipsa Sfântului Ioan fricoşii sunt primii menţionaţi, printre cei ce vor fi aruncaţi în iezerul de foc (Apoc. XXI, 8).

Dumnezeu este iubire şi unde apare iubirea, frica se risipeşte. Plecând de la acest adevăr, ajungem uşor la concluzia că nu poţi fi erou dacă nu iubeşti, pentru că numai din iubire poate să izvorască curajul de a-ţi asuma orice, oricât ar fi de greu, inclusiv martiriul. Eroii neamului românesc, pentru că sunt ortodocşi, îşi dorm somnul în nădejdea Învierii, iar jertfa lor ne responsabilizează pentru că nu a fost făcută pentru un popor dezbinat şi neiubitor, care se îndepărtează de valorile creştine. Amintirea lor trebuie cinstită în zilele de sărbătoare dedicate special acestora, dar mai ales prin ceea ce facem în fiecare zi, noi ca popor, pentru ca jertfa lor să nu fie în zadar, ci să ne ducă cu gândul şi cu inima la cuvintele Sfintei Evanghelii – „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei V, 16)“.

 

Pr. Mihai Gojgar (articol apărut în numărul 101 al Revistei Dimitrios)

Mendeleev, autorul tabelului periodic al elementelor, care a dat fiori multora în şcoala generală, a fost întrebat care este elementul lui favorit. „Surpriza!”, a răspuns genialul chimist, şi parcă tinzi să îi dai dreptate de fiecare dată când constaţi că sincera şi profunda apropiere dintre oameni are ca bază chimică surpriza.

Aşa se întâmplă şi în Duminica Samarinencei, a V-a după Paşti, atunci când Mântuitorul Hristos oferă o splendidă lecţie despre dialog, dragoste, ironie fină şi captarea atenţiei. Am putea să-i spunem lejer „Întâlnirea cu surprize”, pentru că Domnul acoperă întreaga scenă cu neprevăzut şi suspans. Scena aceasta, desprinsă parcă dintr-un teatru cu decor minimalist şi profunzime maximală, răcoreşte orice raţiune însorită, chiar de ar sta la miez de zi în pustiul Siharului. Abordarea unei femei de către Iisus apare din start ca un şoc. Mai mult, acea femeie era şi samarineancă, teoretic detestabilă de către iudei. Dezvăluirea tainelor vieţii ei, răspunsurile adânci şi convertirea unei cetăţi alcătuiesc tabloul fascinant expus de Evanghelia acestei duminici, text pe care vă invităm să-l citiţi şi recitiţi (Ioan IV, 5-42).

Ce rămâne pilduitor pentru noi? Cred că tocmai invitaţia la surpriză. Să facem lucruri neaşteptate, să scurt-circuităm obişnuinţele şi rutina, să depăşim graniţe, să ignorăm prejudecăţi şi să ne avântăm curajos spre ceilalţi, spre durerile şi nevoile lor. Ce plată am putea avea dacă ne conversăm cu cei care ne plac, îi înţelegem pe cei pe care îi iubim sau îi ajutăm pe cei care ne-ar putea sprijini mai târziu? Dragostea, împărtăşită şi primită, „poate veni de oriunde, este ca o surpriză. Poţi să o găseşti lângă tine chiar” (Ionel Teodoreanu).

Cred că doar aşa putem săpa fântâni de pace în pustiul toropitor, plictisitor şi obositor care ne înconjoară vieţile. Şi doar aşa apar oazele de surâs în deşertul greutăţilor cotidiene.