Zilele aliturgice sunt zile în care nu se săvârșește Sfânta Liturghie și se recomandă ajunarea, adică post până seara.

Zilele de miercuri şi vineri din Săptămâna brânzei, luni și marți în prima săptămână a Postului Mare, precum și Vinerea Pătimirilor sunt momente în care rigoarea postirii nu este întreruptă nici măcar de împărtășire. Încă din primele secole creştine este rânduită în Postul Mare Liturghia Darurilor- mai Înainte- Sfinţite, după ajunare creştinii împărtăşindu-se în cadrul acestei Sfinte Liturghii, care se oficia la ora Vecerniei, seara.

Astfel, luni şi marţi din Săptămâna Mare sau prima săptămână a Postului Sfintelor Paşti sunt zile de post aspru, în care nu mâncăm şi nu bem nimic, nici măcar la apusul soarelui. Fiind o continuitate a postului absolut, acesta nu se întrerupe nici măcar pentru Sfânta Împărtăşanie. Postul este ţinut după sănătatea trupească şi după putinţa fiecăruia, dar faptul că aceste zile sunt aliturgice arată o dimensiune a postului spre care trebuie să tindem toţi. Cât priveşte săptămâna pregătitoare, dinaintea Postului Mare, zilele aliturgice sunt rânduite de Biserică şi aici pe baza aceluiaşi considerent, ca nevoinţa să nu se desfăşoare abrupt.

Amintim că în fiecare vineri seară, în cursul Postului Mare, de la ora 18, vom săvârși Sfânta Liturghie a Darurilor-mai-Înainte-Sfințite, o rânduială deosebit de frumoasă și de profundă.

Sfântul Sfinţit Mucenic Haralambie figurează în calendarul ortodox pe data de 10 februarie. Receptat de Biserica Ortodoxă în calitatea sa de martir, perceput de pietatea populară ca personaj exemplar care îşi pune toate abilităţile în slujba celor mulţi, înfrângând prezenţe malefice între care ciuma este cea mai frecventă, cultul Sfântului Haralambie este în directă relaţie cu eficacitatea dovedită, palpabilă a faptelor sale. Întâlnit mai rar astăzi ca nume de botez, dar bine reprezentat ca nume de familie, Haralambie este un nume specific creştin cu origine grecească, fiind compus din hara („har“, „bucurie“) si lambos („lumina“, „strălucire“), deci tâlcuindu-se ca: „lumină harică“ sau „strălucire a harului“.

Cultul său a cunoscut o dezvoltare, după cum arată însemnările, în secolele

XVII – XIX, când lumea spaţiului rural era dominată de teama în faţa morţii prin năpraznica boală a ciumei, în faţa căreia oamenii simpli se vedeau cu totul neputincioşi. Oamenii s-au îndreptat în situaţiile limită spre ajutorul lui Dumnezeu, dar şi-au luat de multe ori intermediari care au avut, de-a lungul vremii, câte o „specializare“. Sfântul Haralambie o avea pe aceasta, a apărării de ciumă şi de foamete.

Evenimentele tragice de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX:  foametea din vremea lui Alexandru Constantin Moruzi din 1795 şi „ciuma lui Caragea“din 1812-1815  au dus la o dezvoltare a cultului Sfântului Haralambie, lucru care reiese şi din alegerea acestui hram de către mai multe lăcaşuri sfinte. Probabil cultul Sfântului era mai dezvoltat la sate, căci în Bucureşti la sfârşitul secolului al XVIII-lea erau organizate procesiuni cu moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, adus special în capitală, iar începând cu secolul al XIX-lea Sfântul Dumitru Basarabov va fi purtat pe străzile capitalei în perioada epidemiilor, aşa cum afirma şi Dimitrie Papazoglu în Istoria fondării oraşului Bucureşti: „tata spune că în vremea ciumii lui Ioan Caragea, la 1815, fiind foarte întinsă această teribilă epidemie în capitală, au scos pe sfântul (n.n.Dimitrie Basarabov) şi după ce au ocolit cu el capitala l-au poprit în mijlocul târgului, unde s-a făcut sfinţirea apei şi s-au citit rugăciuni către sfânt; din acea zi epidemia a început a scădea treptat şi Capitala a scăpat de acel flagel”.

Conform erminiei lui Dionisie de Furna, Sfântul Haralambie trebuia pictat ca un “bătrân cu barba albă (lungă şi ascuţită), care prin sabie se săvârşeşte”. Pe lângă această reprezentare, întâlnim în spaţiul românesc icoane pe sticlă, în care sfântul are sub picioare un schelet sau o figură urâtă, înfricoşătoare, reprezentând ciuma. Personajul malefic este arătat în lanţuri, ca semn al neputinţei în faţa sfântului. De remarcat este faptul ca aceşti creatori ai picturii pe sticlă, în exprimarea tematicii religioase, au introdus o serie de elemente laice, luate din istorie, literatură, folclor sau din viaţa de toate zilele, contribuind la ceea ce Romulus Vulcănescu denumeşte „folclor religios”. Reprezentările Sfântului Haralambie în aceste icoane, îl arată ca apărător al oamenilor şi al animalelor împotriva bolilor.

După tradiţia populară, în această perioadă a lunii februarie natura se trezeşte la viaţă, dar totodată se trezesc şi forţele malefice, distructive care se opun naşterii vieţii, a vegetaţiei şi a primăverii. Sfântul Haralambie a primit de la Dumnezeu învăţătura şi puterea de a apăra lumea de bolile molipsitoare, în tot cursul anului. De aceea, în Ţara Haţegului, gospodarii mergeau în livadă şi stropeau pomii cu apă sfinţită, pentru a distruge viermii şi gângăniile care le aduceau stricăciuni. În satele din comuna Ribiţa şi Buceş, se ţineau slujbe de către preoţi în gospodării pentru sănătate, belşug şi pentru protejarea animalelor.

Această prezentare necesită JavaScript.

articol de Filip Scarlat, publicat in nr. 68 al Revistei Dimitrios