Dragoș – Andrei Isbășoiu

Deşi mulţi oameni consideră că logodna reprezintă doar înţelegerea dintre un tânăr şi o tânără în privinţa căsătoriei, trebuie cunoscut faptul că Sfânta Taină a Cununiei este precedată de slujba logodnei, moment în care verighetele se binecuvântează şi li se pun mirilor. Astfel, logodna este asimilată cu căsătoria şi atrage după sine impedimente asemănătoare cu ale acesteia. Desfacerea logodnei presupune slujba celei de a doua căsătorii în cazul în care mirii au fost logodiţi înainte.
Cei mai mulţi tineri aleg să oficieze logodna şi Cununia împreună, dar apar excepţii fundamentate pe argumente eronate. Există categoria de tineri care percep logodna ca pe o ceremonie fără consecinţe în viaţa lor, din cauza neştiinţei sau din dorinţa de a ascunde intenţia căsătoriei sau hotărârea de a o face fără consimţământul părinţilor.
Pentru unii, logodna presupune o slujbă religioasă care permite începerea vieţii intime între parteneri. De aceea, după oficierea logodnei, preotului îi este adresată rugămintea de a le citi celor logodiţi o rugăciune de dezlegare pentru a putea începe viaţa de familie. Această cerere este nefondată, întrucât nu există o astfel de rugăciune și doar prin Cununie se binecuvântează şi se sfinţeşte viaţa de familie.
Probabil că pentru anumiţi tineri, săvârşirea logodnei este poarta pentru căsătoria de probă, deşi există riscul despărţirii şi, astfel, slujba este batjocorită.Mulţi dintre cei care s-au logodit religios nu mai consideră necesară slujba Cununiei, urmând să trăiască în concubinaj o perioadă mare de timp sau tot restul vieţii, lucru care nu este admis din punct de vedere moral. De altfel, apar situaţii de bigamie dacă tinerii logodiţi se despart şi se căsătoresc cu alte persoane fără ca preotul să fie anunţat şi fără să fi avut loc divorţul religios.
Cunoscând toate aceste situaţii, este bine ca logodna să fie privită doar în perspectiva căsătoriei şi, astfel, să fie săvârşită împreună cu Sfânta Taină a Cununiei pentru ca punerea verighetelor să reprezinte binecuvântarea făgăduinţei făcute de către cei doi tineri înaintea lui Dumnezeu. Sursă: Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire liturgică, vol. 1, Ed. Trinitas, Bucureşti, 2014, pp. 580-585

(Foto: Laura Dobre)

Dragoș – Andrei Isbășoiu

Pentru majoritatea tinerilor care vor să se căsătorească, probabil că găsirea naşilor nu reprezintă cea mai importantă problemă care apare atunci când decid detaliile legate de nuntă. Din păcate, alegerea naşilor nu este luată în serios în societatea contemporană. Tinerii care se căsătoresc nu conştientizează faptul că îşi pot alege părinţii care îi vor povăţui din momentul în care vor deveni un singur trup în faţa Domnului, întrucât naşii sunt părinţii spirituali ai mirilor, având misiunea de a-i conduce pe tinerii căsătoriţi spre Împărăţia Cerurilor. De aceea, naşii trebuie să fie ortodocşi, cununaţi şi cu viaţă morală exemplară.
Rânduiala ca naşii să fie ortodocşi nu este formulată la întâmplare, ci cu scopul de a-i călăuzi pe fini în spiritul tradiţiei şi credinţei ortodoxe. Nu se acceptă naşi care aparţin altor confesiuni creştine sau religii. Cum ar putea o familie catolică să călăuzească o tânără familie ortodoxă dacă nu au în comun aceeaşi credinţă? Pentru tinerii zilelor noastre, acest impediment nu are sens, deoarece naşii nu mai iau în serios povăţuirea mirilor, din nefericire. Condiţia de a avea naşi ortodocşi nu este suficientă. Este cea mai simplă cerinţă, fiind urmată de celelate două, complicate pentru lumea de astăzi. Naşii trebuie să fie căsătoriţi, deşi sunt persoane care nu cunosc această rânduială şi cer să fie cununate de o pereche apropiată lor, care nu formează o familie, ci probabil încă se află în „perioada de probă”. Cum ar putea doi tineri necăsătoriţi să îndrume pe cei care vor să se cunune? Dacă se mai pune problema şi de viaţă morală exemplară, deja unii ar putea spune că Biserica întrece măsura, iar preoţii nu mai sunt în pas cu realitatea. Totuşi, aceste reguli nu au fost puse la întâmplare, ci spre binele finilor şi al naşilor.
Cunoscând toate acestea, de acum înainte, o viitoare familie care doreşte să meargă pe calea lui Dumnezeu ar trebui să îşi aleagă naşii cu mare grijă, iar cei care sunt rugaţi să devină naşi să se gândească bine dacă într-adevăr vor putea să le fie părinţi spirituali tinerilor care vor întemeia o familie. Sursă: Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 1, ed. a II-a, Ed. Trinitas, Bucureşti, 2014, pp. 617-620

(Foto: Titus Drăgan)

Desfășurată pe 3 februarie, imediat după Sfânta Liturghie, ședința a punctat câteva dintre cele mai importante activități legate de restaurarea și înfrumusețarea bisericii, precum și chestiuni curente legate de curățenie și buna-chivernisire a spațiului nostru.
Strângerea formularelor 230 este o urgență, având în vedere că anul acesta, depunerea lor se face până pe 15 martie. Așa că fiecare trebuie să încerce să aducă nu doar pe cele ale membrilor familiei, ci și cât mai multe de la prieteni, cunoștințe. Sunt mulți care nu cunosc ce reprezintă acest formular și mai mulți care nu știu că biserica noastră are nenumărate activități social-filantropice și culturale. Sperăm să fiți și dumneavoastră parte a acestui demers. Formularele sunt mereu la pangarul bisericii noastre și tot acolo se și depun.
Am constatat probleme legate de ceara căzută pe podea. Evident, e greu să nu fie nicio picătură căzută, doar că sunt prea multe în zonele celor două strane și unde se oferă pomelnicele la Sfântul Altar. Neglijența ne poate costa foarte mult, piatra naturală pe care o avem, deși foarte frumoasă, este foarte sensibilă la ceară și vin, de exemplu. Nu doar că e necesar să fim grijulii, dar și să atragem atenția, politicos, altora în această privință. Există la pangar și la icoana Maicii Domnului cartonașe pe care le puteți folosi.
La sfârșitul fiecărei săptămâni, părintele Mihai va alcătui o listă cu persoane pentru care suntem invitați să ne rugăm acasă, în cămara inimilor noastre. Evident, toți avem probleme; vor fi numiți cei care au situații presante, de urgență sau cu boli cronice, grave. Să vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului (Iacov 5, 16).

(Foto: Mihai Mircea)

Dragoș – Andrei Isbășoiu

Participând la slujbele Bisericii, observăm că acestea nu pot fi săvârşite fără folosirea unor obiecte liturgice, printre care se numără şi cădelniţa. Aceasta se foloseşte la tămâiere, act liturgic ce simbolizează rugăciunile credincioşilor către Dumnezeu. Cădelniţa sau căţuia este un mic recipient de metal unde sunt puse cărbunele şi tămâia, legat de trei sau patru lănţişoare care se unesc în partea de sus într-un mâner prins cu două belciuge pentru a fi ţinut de preot la momentele prevăzute de Tipic în rânduielile sfintelor slujbe.
Cădelniţa nu a apărut într-un anumit moment din istoria Bisericii, întrebuinţarea acesteia regăsindu-se în serviciul liturgic pe care cultul creştin l-a moştenit din perioada Vechiului Testament, timp în care se foloseau tămâia şi cădirile. Acest obiect aminteşte de altarul tămâierii din Cortul Mărturiei şi apoi din Templu, pe care era adusă permanent jertfa de tămâie lui Dumnezeu (cf. Ieşirea 30,1-8; Evrei 9,4). În primele veacuri creştine, informaţii referitoare la cădelniţă se găsesc în Constituţiile Apostolice (în cadrul acestei scrieri, fecioarele din comunităţile bisericeşti sunt comparate cu cădelniţele), la pelerina Egeria, la Sfântul Efrem Sirul sau la Sfântul Ambrozie al Milanului.
Primele cădelniţe erau căţui din argilă, ceramică sau metal, cu sau fără mâner, folosirea acestora sub forma simplă fiind condiţionată de prigoanele împotriva creştinilor. După pacea Bisericii, au continuat să-şi păstreze vechea formă, dar au fost confecţionate din materiale mai de preţ. Astfel, în secolul al VI-lea se întâlnesc documente care menţionează existenţa unor cădelniţe făcute în întregime din aur şi împodobite cu pietre scumpe. Unele cercetări arată că forma actuală a cădelniţei datează din secolul al XII-lea.
Pe lângă toate aceste date istorice, trebuie reţinută tâlcuirea Sfântului Gherman al Constantinopolului referitoare la cădelniţă. Aceasta simbolizează omenitatea Mântuitorului, focul, dumnezeirea, iar fumul de tămâie, mireasma Duhului Sfânt. De aceea, cădelniţa trebuie privită nu doar ca un obiect necesar slujirii, ci şi ca un obiect prin care I se aduce Domnului jertfă de tămâie împletită cu jertfa inimii.

Dragoș – Andrei Isbășoiu

Vohodul mare, unul dintre momentele importante ale Sfintei Liturghii, reprezintă ieşirea cu Cinstitele Daruri. Este corectă folosirea sintagmei Cinstitele Daruri, ci nu Sfintele Daruri, pentru că darurile de pâine şi de vin aduse de către credincioşi au fost doar binecuvântate în timpul Proscomidiei, urmând să fie sfinţite şi transformate în Trupul şi Sângele Domnului la rugăciunea în care este chemat Sfântul Duh.
În timpul Vohodului mare, Cinstitele Daruri sunt duse de la Proscomidiar pe Sfânta Masă. Ieşirea slujitorilor cu acestea a căpătat un caracter solemn, după cum se vede din practică. Credincioşii obişnuiesc să îngenuncheze în momentul Vohodului mare, dar unii dintre ei au recurs la anumite practici neliturgice, cum ar fi dorinţa de a le fi atinse capetele cu Sfântul Potir, pomenirea sau citirea pomelnicelor pentru vii şi adormiţi şi „căderea la Cinstitele Daruri”.
Atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir nu apare în nicio rânduială de cult. Preotul este în mişcare atunci când merge să atingă capul fiecărui credincios cu Sfântul Potir, existând riscul de a vărsa vinul din acesta, fapt ce trebuie evitat. De asemenea, citirea pomelnicelor la Vohodul mare nu este justificată, întrucât pomelnicele sunt citite la Proscomidie, atunci când pe Sfântul Disc se scot părticele pentru cei vii şi adormiţi.
Practica cea mai ciudată este „căderea la Cinstitele Daruri”, adică întinderea anumitor credincioşi pe pardoseala bisericii pentru ca preotul să treacă cu Cinstitele Daruri peste ei. Aceştia consideră că trecerea preotului care ţine în mâini Cinstitele Daruri îi va vindeca de bolile pe care le au. În absenţa persoanelor care au nevoie de ajutor în anumite situaţii, unii credincioşi prezenţi la Sfânta Liturghie aruncă obiecte de uz personal (haine, fotografii), socotind că trecerea preotului cu Cinstitele Daruri peste acestea va avea un efect benefic asupra acelora.
Toate aceste practici nu au justificare liturgică. Credincioşii trebuie să caute ajutorul lui Dumnezeu prin participarea la Tainele şi ierurgiile rânduite pentru tămăduirea bolnavilor sau împlinirea altor scopuri curate şi nu trebuie să uite că Spovedania şi Împărtăşirea cu Hristos aduc vindecarea.
Sursă: Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, ed. a II-a, vol. 1, Ed. Trinitas, Bucureşti, 2014, pp. 365-370